Incă un masterclass de la Gary Neville:
Cronica etapei 17 din Premier League
- eu vă dau numerele, spuneţi-mi voi cine a bătut. Şuturi: 29 – 11. Posesie: 72% – 28%. Acurateţea paselor: 88% – 69%. Liverpool pare să fi împrumutat defectul principal al Barcelonei – lipsa pragmatismului – dar nu şi calităţile care-l însoţesc. La fel ca în prima etapă cu West Brom, Liverpool a dominat, a ratat, a primit gol, după care a implodat. Aston Villa s-a trezit din pumni după jumătate de oră, s-a adaptat şi a avut în Christian Benteke un buldozer de jucător, shrugging off defenders as if they were small children, vorba unui comentator de radio englez. Jos pălăria pentru Lambert, care a început meciul cu şase jucători crescuţi la academia lui Aston Villa.
- luat de val, Brendan Rodgers spunea vineri că ţinteşte locul doi în campionat, o declaraţie care pare destul de caraghioasă când eşti condus acasă cu 3-0 de echipa de pe locul 17. Întrebarea e ce l-o fi făcut să fie atât de optimist. Că Reina care ia gol cam la tot ce vine pe poartă, sigur nu. Şi nici faptul că stă într-un singur atacant, care nu-l ajută prea mult când are una din zilele lui de raging bull. Şi nici Joe Allen şi Raheem Sterling, atât de pozitivi în începutul de sezon, care însă au sleit jucând o dată la trei zile. Rodgers trebuie că are nişte promisiuni de mai sus că va avea bani de cheltuit în iarnă, căci la echipa pe care o are acum, primele zece locuri sunt o ţintă mai realistă decât primele două.
The best managers adapt, change. Rodgers, for me, is too dogmatic. But it's impossible to judge him unless he's given the proper resources.
— Rory Smith (@RorySmith) December 15, 2012
[cleeng_content id=”439695847″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]
- I said to those Sunderland fans who were cheering for City: ‘Remember the day. We won’t forget that. I am telling you’. Sunderland oricum ar fi fost carne de tun pe Old Trafford, dar felul în care fanii au sărbătorit titlul pierdut de United probabil n-a ajutat-o. În primele 45 de minute, Man Utd a făcut una dintre reprizele mai bune ale sezonului, cu Cleverley şi Carrick developând o înţelegere tot mai bună la mijloc. După ce Scholes şi Giggs au intrat în locul lor, United a suferit, nu pentru prima dată în acest sezon. Deşi păreau că merg pe urmele lui Roger Milla, e fără îndoială sezonul final al ultimilor mohicani din generaţia ’92.
- după golul lui Van Persie din derby, camera ataşată de plasa porţii l-a surprins pe Zabaleta sprijinindu-se de bară în genunchi. Avea privirea Sisifului care-şi vede stânca rostogolindu-se la vale. Man City are mulţi jucători mai talentaţi în lot, dar nici unul care să pună mai mult suflet şi trudă în fiecare săptămână. Cu Newcastle, argentinianul a fost aproape perfect, şi cred că nu greşesc dacă spun că e cel mai bun fundaş dreapta din Premier League în acest moment.
- sătul de toate şicanările trecute cu vederea de arbitru şi îmbrăţişările lui Shawcross la cornere, Fellaini i-a dat un cap în gură, un cot şi un pumn ceva târziu. Ok, e limpede că nu vrei să vezi aşa ceva pe un teren de fotbal, şi că belgianul îşi va merita etapele de suspendare pe care le va lua. Dar cum rămâne cu brutalitatea măruntă cu care Stoke îşi macină adversarii pe Brittania? Cum rămâne cu toate întrările la intimidare şi cotonogeala tactică? Cât despre Pulis plângându-se de agresivitatea adversarilor…
- Chelsea pierde finala Campionatului Mondial al Cluburilor după un meci searbăd în care a ratat puţinele ocazii pe care şi le-a creat. Nici Corinthians n-a impresionat, dar s-a apărat jos, a muncit pe brânci, a fost mai bine organizată şi mai pragmatică în faţa porţii. Benitez nu pare să-i agreeze pe Mikel şi pe Oscar, dar cei care le-au luat locul, Lampard şi Moses, au fost printre cei mai slabi de pe teren.
- că s-a mai ratat un trofeu, nu-i bai, oricum nu era cea mai prestigioasă competiţie. Dar s-a ratat cea mai bună şansă de a reporni sezonul. Chelsea a avut o fereastră de o săptămână departe de presiunea şi presa din Anglia. Era şansa lui Rafa să câştige vestiarul de partea lui şi a jucătorilor să facă ceva ce n-au mai făcut de mult – să se bucure. Până la urmă, Chelsea se întoarce în Anglia mai amărâtă decât a plecat, cu un antrenor de care jucătorii continuă să se îndoiască.
Don’t know if this has got through to the English media, but Oscar told a Brazilian reporter that Rafa ‘must be crazy’ for not starting him
— Euan Marshall (@euanmarshall) December 16, 2012
Golul săptămânii: Weimann vs Liverpool.
Echipa săptămânii: Guzan – Zabaleta – Mcauley – Vertonghen – Downing – Toure – Cleverley – Bannan – Taarabt – Benteke – Van Persie. [/cleeng_content]
Sursa foto: Ben Sutherland.
Premier League – etapa 17 – discuție deschisă
Etapa începe azi de la 14:45 cu Newcastle – Manchester City. Patronul lui Newcastle, Mike Ashley, s-a lăsat păcălit de un sezon în care echipa lui a supra-performat serios şi a decis că n-au nevoie de întăriri în vară. În schimb le-a dat lui Pardew şi staff-ului său contracte pe opt ani care, întâmplător sau nu, au declanşat o serie mizerabilă de rezultate. Newcastle a pierdut cinci din ultimele şase meciuri şi mai are de jucat cu Arsenal şi Man United până la sfârşitul anului.
Apoi de la 17:00 Digi transmite Manchester United – Sunderland, dar eu m-aş uita mai degrabă la Liverpool – Aston Villa care e transmis pe site. Două echipe în formă – Liverpool vine după trei victorii, Villa n-a pierdut în ultimele cinci partide – şi doi antrenori up-and-coming care acum ceva vreme se întâlneau în Championship. Despre Brendan Rodgers am tot vorbit, dar sunt un mare fan al proiectului lui Paul Lambert care a construit cea mai tânără echipă din Premier League, una în care Guzan şi Westwood vor fi veteranii primului XI de astăzi la doar 28 de ani.
Mâine se joacă Tottenham – Swansea de la 15:30. Se aude că Bale e încă nerefăcut, deci AVB va începe tot cu Adebayor în spatele lui Defoe. Fun-fact-ul zilei e că Spurs ar fi pe primul loc în Premier League dacă meciurile ar dura 80 minute.
Ultimul meci al etapei e Reading – Arsenal, luni de la 22:00. Nu ştiu dacă o să vedem chiar un 7-5 că ultima dată, dar Arsenal n-ar trebui să aibă probleme, chiar aşa străvezie cum e în ultima vremea. Reading a pierdut ultimele cinci partide din campionat şi, la fel ca şi QPR, soarta lor cam pare pecetluită.
Vă las cu un clasament mişto care compară punctele adunate până acum cu cele de sezonul trecut din aceleaşi meciuri. Ca de obicei, vă aştept gândurile, ranturile şi întrebările pe marginea acestei etape.
Sursa foto: Ben Harding.
Las-o, bă, că merge aşa!
O dată cu mutatul la casă, am avut de-a face în ultimul an cu tot felul de meşteri, de la salahori până la electricieni. Oameni care muncesc zece ore pe zi şi câştigă zece milioane pe lună. Oameni care, în acelaşi timp, fac treabă de mântuială. Ca beneficiar, asta mă lasă cu o tensiune nerezolvată. Vreau ca lucrul pentru care am plătit să fie bine făcut, dar îmi dau seama că e greu să faci lucrurile bine pentru zece milioane pe lună.
Dacă-i întrebi pe angajaţi, o să-ţi spună că şi aşa muncesc prea mult pentru banii pe care-i iau. Dacă-i întrebi pe patroni, o să-ţi spună că nici dacă şi-ar plăti mai bine oamenii nu s-ar schimba mare lucru. Ştiinţa arată că şi unii şi ceilalţi au dreptate în felul lor.
Dan Pink a distilat 50 de ani de cercetare într-o carte despre lucrurile care ne motivează cu adevărat. Dacă aveţi zece minute, cele mai importante idei sunt comprimate în animaţia de mai jos:
Studiile arată că banii sunt un motivator important. Dacă nu plăteşti oamenii suficient, ei nu vor fi motivaţi. E mai greu pentru un faianţar să fie atent la mofturile clientului, când el nu ştie cu ce-o să-şi plătească facturile în iarnă.
Angajaţii au nevoie să câştige destul încât să nu se gândească toată ziua la… how to make ends meet. Asta e condiţia necesară, dar nu şi suficientă. Dincolo de bani, există trei factori principali care determină motivaţia oamenilor la locul de muncă:
Autonomy: The urge to direct our own lives.
Mastery: The desire to get better at something that matters.
Purpose: The yearning to do what we do în the service of something larger than ourselves.
Mă gândesc la muncitorul necalificat din construcţii, la casiera de la Dedeman sau cablistul RDS şi îmi dau seamă că sunt prinşi în structuri care predispun la lehamite. Nimic din jurul lor nu-i motivează să fie mai buni la ceea ce fac, aşa că ajung să facă suficient cât să nu fie daţi afară. Angajatorilor nu le pasă de ei, aşa că nici lor nu le pasă de clienţi. Las-o, bă, că merge aşa!
De când am înţeles lucrurile astea am un pic mai multă compasiune pentru angajaţi pe care altă dată i-aş fi înjurat şi un pic mai multă admiraţie pentru oameni care, deşi sunt blocaţi în slujbe de c***t, îşi iau de undeva motivaţia de a-şi face treaba cu har şi pricepere.
Sursa foto: jurveston
Cinci jucători subapreciaţi
Yaya Toure cară mingea cu o energie nebănuită la un dulap de fotbalist. Despre Cazorla n-o să aflăm niciodată dacă e stângaci sau dreptaci. Iar Van Persie vede culoare de şut unde n-ar fi trebuit să fie nici unul. Calitatea jocului lor e atât de pronunţată încât sunt priviţi unanim ca fiind printre cei mai buni din lume.
În acelaşi timp, alţii îşi fac treaba într-un mod remarcabil, dar trec pe sub radar pentru că joacă la echipe mici sau sunt prea bătrâni. Iată cinci nume care merită mai multă apreciere:
Asmir Begovic – într-un sezon în care numele mari au dezamăgit, bosniacul a reuşit să atragă atenţia lui Manchester United şi Liverpool prin evoluţiile solide în poarta lui Stoke. Begovic (44) a scos mai multe mingi decât Hart (27) şi a făcut o singur eroare faţă de trei ale lui Cech. Nu ştiu dacă va pleca chiar din ianuarie, dar nici nu mă aştept să mai mai rămână prea mult sub comanda lui Pulis.
Begovic has kept the most clean sheets (8) & has the highest saves to shots ratio (79%) in the Premier League this season
— Castrol (@Castrol) December 11, 2012
Angel Rangel – când Roberto Martinez l-a adus la Swansea în 2007, Rangel avea deja 24 de ani, juca fotbal semi-profesionist pentru o echipă de liga a treia din Spania şi câştiga în jur de 30 de mii de euro pe an. Acum e al doilea fundaş dreapta pe fază ofensivă din Premier League, după Glen Johnson. Spaniolul e tehnic, pasează îngrijit şi apare frecvent la finalizare, calităţi care s-au văzut cel mai bine în meciul cu Arsenal, în care nu numai că l-a anulat pe Podolski dar a fost foarte aproape să marcheze:
Mulumbu & Yacob – dacă e să mă întrebaţi pe mine, argentinianul Claudio Yacob e chilipirul verii în Anglia. Venit liber de contract de la Racing Club, Yacob e un număr 5 clasic, combativ şi cultivat din punct de vedere tactic. Yacob face treaba murdară la WBA, rupe jocul, recuperează balonul şi îl distribuie cu precizie. De când îl are pe argentinian să măture în spatele lui, Youssuf Mulumbu a devenit mai aventuros, dictând cu autoritate ritmul meciurilor. Congolezul rămâne însă un recuperator feroce, cel mai bun din campionat în sezonul trecut, şi al doilea până acum, în spatele lui Joe Allen. Împreună, Yacob şi Mulmumbu, formează cel mai bun tandem de la mijlocul terenului al unei echipe de Premier League.
Rickie Lambert – chiar dacă e un atacant de modă veche, Lambert are mai mult din flerul lui Matt Le Tissier, decât din contondenţa lui Grant Holt, cu care a fost coleg la Rochdale. Lambert nu e un target-man, un punct de referinţă masiv şi atât, ci un atacant căruia îi place să se demarce şi să paseze la fel de mult pe cât îi place să înscrie. Lambert a început de jos şi e unul dintr-o mână de jucători care au marcat în toate cele patru divizii de fotbal profesionist din Anglia. Mai toată lumea în afară de fanii sfinţilor s-a îndoit că e suficient de bun pentru Premier League, dar Lambert a adunat până acum şase goluri şi trei pase decisive. Nu-i rău, dar ce impresionează e că e al doilea din campionat la şanse de gol create din open-play şi la pase filtrante.
Sursa foto: Saadick Dhansay