Best of

anglofil.ro > Best of

A murit un sfant: John Wooden

By In Best of

Vineri s-a stins o icoană a sportului american, antrenorul de baschet John Wooden. A murit din cauze naturale, cum se întâmplă de obicei cu cei buni, cu câteva luni înainte să împlinească 100 de ani.

John Wooden a fost cel mai de succes antrenor din istoria baschetului universitar, câştigând cu U.C.L.A. zece titluri între anii 1964 şi 1975. Între 1971 şi 1975 echipă să a câştigat 88 de meciuri consecutive, încă un record în N.C.A.A. Wooden a creat o dinastie sportivă fără pereche în istoria sportului american, pregătindu-şi elevii, printre care nume uriaşe că Bill Walton sau Kareem Abdul Jabbar, în aceeaşi măsură pentru baschetul profesionist cât şi pentru viaţă.

Asta e de fapt moştenirea lui Wooden. După ce s-a retras el a pus pe hârtie principiile care l-au făcut să fie un exemplu de integritate şi bunătate. Toate derivă dintr-o bucăţică de hârtie pe care tatăl sau i-a dat-o la sfârşitul gimnaziului, pe care a purtat-o cu dânsul toată viaţa şi pe care stăteau scrise şapte sfaturi simple:

„Be true to yourself, Make each day your masterpiece. Help others. Drink deeply from good books, especially the Bible. Make friendship a fine art. Build a shelter against a rainy day. Pray for guidance and give thanks for your blessings every day.”

Iată câteva din sfaturile antrenorului Wooden.

Despre cum să te porți cu ceilalți:

Pune drepturile altora inaintea sentimentelor tale si sentimentele altora inaintea drepturilor tale.

Despre talent irosit:

Nu te judeca după ce ai realizat, ci după ce ar fi trebuit sa realizezi cu abilitățile tale.

Despre generozitatea dezinteresata:

Nu poți sa trăiești o zi perfectă fără sa faci ceva pentru cineva care n-o să poată să se revanșeze niciodată fată de tine.

Despre modestie:

Talentul e dat de Domnul. Fii umil. Celebritatea e data de om. Fii recunoscător. Păcălirea e data de sine. Fii atent.

Despre diferența intre reputație și caracter:

Fii preocupat în legătură cu caracterul tău, nu cu reputația, adică de ceea ce ești cu adevărat nu de cum cred alții că ești. Posesiile materiale, scorurile câștigătoarea și reputațiile mărețe sunt neînsemnate în ochii Domnului, pentru ca el știe cine suntem cu adevărat și asta e tot ce contează.

Si cea mai pertinentă definiție a succesului pe care am citit-o:

Success is peace of mind attained only through self-satisfaction in knowing that you made the effort to do the best of which you are capable.

Tati, de ce tinem noi cu Atletico?

By In Best of

„Papá, ¿por qué somos del Atleti?” îşi întreabă un puşti tatăl în drum spre stadion. Răspunsul e un oftat prelungit. Scena e dintr-o reclamă ceva mai veche, însă prinde perfect loialitatea inefabilă a fanilor lui Atlético. Aproape că n-are sens să ţii cu o echipă care pierde tot timpul. Şi cum justifici asta în faţă băiatului tău? Răspunsul vine tot într-o altă reclamă a clubului madrilen: „El corazon tiene rezones que la razon no entiende.”

Întreabă un fan al lui Real de ce ţine cu „galacticii” şi răspunsul vine imediat: pentru Di Stefano şi Puşkaş, pentru Zidane şi Raul, pentru ambii Ronaldo, pentru cele 31 de campionate şi 9 cupe europene. Pentru glorie. Să acceptăm aceste argumente, deşi autorul cărţii „Alb şi rosu”, istoria lui Atletico Madrid, ne avertizează: „Camera trofeelor de pe Bernabeu e că peştera lui Alladin: totul a fost furat.”

Prizonierii unui sentiment

La Atlético, e altfel. Loialitatea fanilor săi pare inexplicabilă – ţine mai mult de sentiment, devotament, pasiune. Fernando Torres explică cel mai bine ce înseamnă să fii crescut în spiritul conchoneros, al „saltelarilor” cum sunt porecliti: „Suporterii lui Atlético sunt prizonierii unui sentiment, ai culorilor clubului. Fanii lui Real sunt prizonierii rezultatelor şi dacă ele nu vin, nu mai vin nici fanii.” În peluza de pe Vicente Calderon umblă o vorba: Atlético hasta la muerte; Madrid hasta la próxima derrota. Atletico până la moarte, Madrid până la următoarea înfrângere.

Vârful lui Liverpool îşi continuă explicaţia: „Atlético reprezintă o bătălie continuă cu şansele, să fii un atletico înseamnă să nu te predai niciodată. Copiii spun uneori: ‚De ce să ţinem cu Atletico când ei pierd întotdeauna şi fanii Madrid-ului sunt mereu fericiţi? Dar nu sunt fericiţi. Dacă ţii cu Atletico suferi, dar devii mai puternic.’€™ De asta bunicul meu e un atletico adevărat, şi de asta sunt şi eu.”

Caviar vs tocăniţă

Rivalitatea dintre Real Madrid şi Atlético Madrid e însă mult mai adâncă. E o luptă permanentă între două ideologii contrastante: artostocratia împotriva proletariatului, dreapta împotriva stângii, aroganţa împotriva modestiei, favoriţii împotriva persecutatilor, învingătorii eterni împotriva pierzătorilor romantici. Vorba unui fan madrilen: diferenţa între Real şi Atletico e ca cea dintre caviar şi cocido, tocăniţa spaniolă preparată din măruntaie de porc şi pui.

Nimic n-a expus mai clar antagonismele de mai sus decât fiestele centenare ale cluburilor. Realul a sărbătorit printr-un banchet la care a fost invitat preşedintele şi familia regală, iar câteva săptămâni mai târziu au primit o audienţă la Papa Ioan Paul al II-lea. Atletico a gătit o paella uriaşă pentru zecile de mii de oameni care s-au strâns pentru meciul cu Osasuna, pe care evident l-au pierdut.

Imnul Real-ului a fost cântat de Placido Domingo, cel al lui Atletico, de folkistul Joaqui­n Sabina, care cânta despre „un sentiment care nu poate fi explicat, ca să-l înţelegi ar trebui să fi plâns pe Calderon”. Refrenul era bineînţeles în aceeaşi notă melancolică: „Ce fel de a câştiga/Ce fel de a pierde/Ce fel de a retrograda/Ce fel de a promova/Ce fel de a remiza/Ce fel de a suferi!”

Tipic pentru Atletico, acest imn n-a mai putut fi cântat din cauza unei dispute meschine pe drepturile de autor. În loc, au venit Rolling Stones care au cântat „You can’€™t always get what you want”.

Suferința ca binecuvântare

De-a lungul istoriei, Atletico a dezvoltat un cult al eşecului, înfrângerea a devenit parte din identitatea lor. Preşedintele care dă numele actual al stadionului, Vicente Calderon, i-a poreclit El Pupas, blestemaţii. Unul din cluburile suporterilor se cheamă „Suferința”. E mult fatalism la mijloc, şi cu toate astea, pe cel mai bine vândut tricou la magazinul clubului scrie cu litere de-o şchioapă: Bendita afició. Fani binecuvântaţi.

Atlético retrograda pentru prima dată din anii ‘€™30 încoace în sezonul 99-00. Patronul Jesus Gil, un fel de Becali la pătrat, declară că nu e decât „un scurt an în iad”, dar următorul sezon i-a găsit tot în Segunda. Culmea, vânzările de abonamente au crescut, stadionul de 55.000 de locuri fiind plin la fiecare meci.

Suporterii veneau să-i cânte patronului: „Gil, cabron, fuera del Calderon!” Şi poţi să-i condamni când te gândeşti că ăsta e omul care a desfiinţat grupele de juniori ale clubului pentru că nu le vedea rostul? Printre băieţii ăia era şi un anume Raul Gonzalez de care poate aţi auzit.

Cu aşa un devotament pentru martiriu, e uşor să uiţi că Atletico Madrid, cu cele nouă titluri de campioană şi nouă cupe, e totuşi al treilea club spaniol, după Real şi Barcelona. Fondat de trei studenţi basci ca o filială madrilenă a lui Athletic Bilbao, Atletico e unul din cele mai paradoxale şi complexe cluburi de fotbal din Spania. Nici măcar nu s-au numit Atlético până în 1947, când şi-au adaptat numele complet, Atletic Club de Madrid y Atlético Aviacion, directivei lui Franco care interzicea numele străine. În acelaşi an au bifat cea mai categorică victorie în faţa rivalilor de la Real, un 5-0 istoric pe Metropolitano, în singurul sezon din istorie când Realul a fost aproape să retrogradeze.

Un pic de istorie

Atletico avea să ia titlul din nou în 1950 şi 1951 sub comanda lui Helenio Herrera, care transferase unul din primii jucători de culoare din Spania, marocanul Ben Barek, „Perla neagră”. După plecarea lui Herrera s-a ridicat marea echipă a Realului din anii ’50, care între 1951 şi 1966 şi-a strivit concitadina.

Atlético s-a apropiat cel mai mult de gloria europeană în 1974, când a ajuns până în finala Cupei Campionilor Europeni, unde a întâlnit Bayern-ul lui Beckenbauer, Gerd Muller şi Sepp Meier. Luis Aragones a descis scorul în prelungiri însă nemţii au egalat cu 30 de secunde până la final. La rejucare, Bayern a câştigat confortabil cu 4-0. „Aproape am câştigat Cupa. Da, aproape, dar ca să câştigi o finală trebuie mai întâi să ajungi acolo!” e răspunsul unui alt tătic la aceeaşi intebare din titlu.

Cenuşăresele

Iată de ce, finala de azi e atât pentru Fulham cât şi pentru Atlético, o şansă cu care nu ştiu dacă or să se mai întâlnească decenii bune de-acum încolo. Ele împărtăşesc durerea echipelor marginalizate mai bine de un secol de cluburi mult mai la modă. Fulham şi Atlético sunt două cenuşărese care pentru o noapte îşi pun cele mai frumoase rochii şi vin să danseze pe scena europeană.

Surse:

Phill Ball, Morbo: The Story of Spanish Football
Sid Lowe, The Observer, Atlético Madrid can put end to glory of suffering in Liverpool semi

Foto: mundodeportivo.com

Fotbalul, doar un joc? Să nu fim naivi!

By In Best of

Observer-ul de luna asta pune o intreabare fascinant de simplă la care vă invit să răspundem împreună: e fotbalul doar un joc?

În sens strict literal, fără îndoială că e doar un joc. Cum zice Alex Leo Șerban in Gazeta de azi: „Ştiu şi eu că sînt două echipe, cu două porţi şi că după pauză schimbă porţile. Dar nu reuşesc să găsesc foarte palpitantă povestea asta, cu mersul la stadion”.

E o nedumerire legitimă pe care o au cei care încearcă sa înțeleagă fotbalul fără să-l simtă. Fotbalul nu porneşte războaie (decât între El Salvador şi Honduras) şi nu vindecă boli incurabile. Fotbalul nu e la fel de important ca încălzirea globală sau antisemitismul. Dar vorba unui comentator din subsolul articolului: dintre toate lucrurile neimportante, fotbalul e cel mai important. Dac-ar fi un Pulitzer pentru aforsime, zău că i l-aş da băiatului ăsta.

Când ieşim din zona semantică, acceptarea fotbalului că fiind doar un joc e o perspectivă nu doar obscenă, ci şi autistă. Fotbalul este astăzi cel mai amplu fenomen cultural al lumii moderne, şi nu ridicaţi din sprâncene! Ultima finală de Campionat Mondial a fost urmărită de un miliard de oameni. Niciodată în istoria lumii n-au fost atâţia oameni care să facă acelaşi lucru într-un anumit moment. După ce ne scoatem ochelarii de cal, înţelegem că e un joc în aceeaşi măsură în care e o cultură, o industrie, şi un microcosm al felului în care funcţionează societatea în general. „Tot ce ştiu despre moralitate şi obligaţii, datorez fotbalului” spunea Camus.

Doar un joc? Mergeţi la Glasgow în ziua derby-ului catolico-protestant şi spuneţi-mi că e doar un joc. Mergeţi să-l sărbătoriţi pe Diego pe Bombonera şi discutăm dup-aia. Întrebaţi un catalan cum l-au executat trupele lui Franco pe preşedintele Josep Sunyol în ’36 şi va apropiaţi de adevăr.

Dacă vă par livreşti exemplele de mai sus atunci vin cu argumente de catedră. Masterul pe care l-am făcut la Londra şi care se ocupa cu sociologia sportului mi-a plăcut de la început pentru că îmi confirma o bănuială pe care înainte îmi era ruşine s-o recunosc în public: că fotbalul contează, că a devenit atât de important în vieţile noastre încât merită atenţie academică.

Teoriile despre rolul fotbalului în societate sunt fascinante. Functionalistii credeau că muncitorii, de obicei bărbaţi, plătesc profesionişti care să joace în locul lor, riscandu-şi sănătatea, pentru că aveau nevoie de ceva care să compenseze monotonia vieţii în uzină. Altă teorie spune că fotbalul serveşte echilibrării tensiunilor într-o societate, o supapă pentru eliberarea relativ paşnică a agresiunii. Postmodernistul Baudrillard judeca fotbalul în relaţie cu pariurile: fascinaţia acestui sport stă în incertitudinea rezultatului, în faptul ca surprizele par mai dergaba predestinate decât imposibile din punct de vedere ştiinţific.

Sincer să fiu, n-aveam nevoie de atâtea şcoli de gândire care să-mi spună că fotbalul e mai mult decât un joc. Am înţeles asta cu vreo 10 ani în urmă, când îngenuncheam alături de toţi prietenii pe care-i aveam la vârsta aia în faţă televizorului scos afară de unul din vecini. Ganea îl executa pe Nigel Martyn şi România era în sferturi. O bucurie atât de acută nu poate fi pricinuită de un simplu joc. N-are cum!

Fotbalul e doar un joc la fel cum dragostea e doar un sentiment sau The Wire doar un serial. Ce mod cinic de a privi lucrurile! Fotbalul, sau mai degrabă acea fotbalitate metafizică de care vorbea Noica, e mai mult decât un joc. Mucho mucho mucho mas, vorba lui Pep Guardiola.

Arsenal Football Club – inceputurile

By In Best of

Stârnit de COYS şi de verva care anticipează derby-ul nord-londonez m-am întors la o carte superbă care se ocupă de istoria lui Arsenal. Dacă veţi avea răbdare să parcurgeţi acest mamut de articol, veţi avea o idee despre începuturile unuia din cele mai fermecătoare cluburi din Anglia.

Royal Arsenal

Mulţi dintre fani recenţi ai lui Arsenal îşi percep clubul favorit ca un bastion al fotbalului pur într-un sport care se predă încetul cu încetul şeicilor şi rigidităţii tactice. Astăzi Arsenal se confundă cu Wenger şi implicit cu viziunea sa cavalerească şi poetică asupra jocului.

Cu atât mai neverosimile vor părea atunci poveştile despre începuturile echipei, care descriu un club infam, cu o reputaţie pentru potlogării. Milwall a început să cânte „no one likes us, we don’t care” în anii ‘€™70, dar Arsenal e echipa care a brevetat acest etos cu aproape un secol înainte.

Primii ani -€“ scoţienii de la fabrica de armament

David Danskin, un scoţian care lucra la fabrica de armament Woolwich din sudul Londrei, şi-a întrebat colegii într-o zi, dacă n-ar avea chef să joace fotbal, după program. S-au strâns 15 flăcăi, fiecare a pus sixpence ca să cumpere o minge şi asta a fost crisalida din care s-a născut fluturele căruia azi îi spunem Arsenal.

Băieţii aveau o minge, dar n-aveau un nume, un echipament sau un teren. Pentru primul meci au traversat Tamisa după o zi de muncă şi au învins cu 6-0 o echipă care se chema Eastern Wonderers. După meci s-au oprit la un pub, Royal Oak, al cărui nume l-au împrumutat devenind Royal Arsenal.

„Roialii” erau o echipă de scoţieni voinici şi mustăcioşi, care purtau la meciuri bocancii cu tălpi de fier cu care veneau din fabrică. Alienaţi de regulile fabricii, care le interziceau să discute în timpul programului, „roialii” ieşeau de la muncă, serveau un prânz lichid şi se puneau pe cotonogit adversari. Era 1887, o vreme în care oasele trosneau iar iarba era înroşită după bătăile din timpul meciului.

Woolwich Arsenal -€“ trecerea la profesionism

Ghidaţi de clarviziunea şi determinarea unuia dintre fondatori, Jack Humble, Royal Arsenal a înţeles ca nu poate supravieţui atâta timp cât nu-şi plăteşte jucătorii, la fel cum fac cluburile din nord. Clubul a trecut la profesionism, devenind Woolwich Arsenal, şi atrăgându-şi eticheta de trădători din partea vecinelor din sud, care încă aderau la crezul corintian al amatorismului.

Exclusă din toate competiţiile Sudului, Woolwich nu mai avea cu cine să joace. Dacă nu era dispreţuită destul în Londra şi Kent, Woolwich s-a alăturat competiţiei nordice, care a primit-o în Second Division.

Pentru nordici, lunga călătorie cu trenul până în Londra era „o vizită anuală în iad” aşa cum a fost descrisă la vremea respectivă în Newcastle Echo. Tunarii jucau pe Manor Ground, o păşune din apropierea canalului de deşeuri a fabricii, care puţea a tot soiul de chimicale toxice. Suporterii erau muncitori din fabrică, care după câteva pint-uri, se apucau să birjărească jucătorii adverşi şi arbitrii, tratament care-i înspăimânta pe oaspeţi.

În 1893, Jack Humble, un adevărat vizionar pentru timpul sau, a intuit sfârşitul fotbalului, ca joc al clasei muncitoare. Banii nu mai ajungeau, aşa că Humble a transformat clubul într-o societate pe acţiuni, o găselniţă fără precedent pentru acea vreme. Încă o decizie care a amplificat dispreţul suporterilor londonezi.

Kentish Independent avea să primească o scrisoare care protesta împotrivă amestecării fotbalului cu afacerile: „Finanțarea unui club de fotbal ar trebui lăsată la îndemână oamenilor muncii şi a celor care se pricep. E clar că dacă le permitem contabililor să ne conducă clubul, facem un pas înapoi.”

A venit însă războiul Boer, din Africa de Sud, în timpul căruia Arsenal a fost lăsată fără majoritatea suporterilor şi jucătorilor. După-amiezile de sâmbătă erau acum rezervate orelor obligatorii de lucru peste program. Audienţele scăzuseră până la 2.000 de specatatori, în timp ce Tottenham devenea primul club neprofesionist care câştiga Cupa în martie 1900.

20.000 de londonezi exataziati i-au aşteptat pe Spurs la întoarcerea în Londra. Directorii lui Arsenal începeau să înţeleagă, ca pe termen lung, această aură de echipă antipatică nu le va permite să ţină pasul cu Spurs şi Chelsea, aristocraţii fotbalului din Londra.

Henry Norris -€“ primul ţar al fotbalului

Aici intră în scenă Sir Henry Norris, care a rămas până azi motivul principal pentru care lillywhites îi urăsc pe tunari. Norris, un self-made-man care a făcut avere din terenuri şi construcţii, a fost primul ţar adevărat pe care l-a avut fotbalul. Din 1910 când a pus mâna pe Arsenal, Norris a declanşat un lung şir de malversaţiuni şi intimidări, toate cu un singur scop: să facă din Arsenal cea mai bună echipă din Insulă.

Dezamăgit că Arsenal are de patru ori mai puţini spectatori la meciurile de acasă decât Spurs şi Chelsea, Norris a încercat să formeze un super-club prin fuziunea tunarilor cu Fulham, al cărui director era deja. Liga l-a împiedicat să facă asta, singură dată când avea să îi stea în cale, lăsându-l pe Norris şi mai îndârjit să facă din Woolwich Arsenal un club mare. La fel că predecesorii săi, el a înţeles că Manor Ground, terenul mereu inundat şi puturos, nu poate strânge niciodată prea mulți spectatori.

La începutului în 1913 Kentish Independent titra cu litere de-o şchioapă: ARSENAL MOVE TO THE OTHER SIDE OF LONDON. Norris a avut nevoie de tot tupeul şi toate relaţiile politice ca să facă posibilă o mutare atât de îndrăzneaţă. Arsenal a abandonat sudul cenuşiu şi s-a mutat în N5, câteva mile mai jos de Tottenham. Evident, mutarea i-a descumpănit pe fanii adevăraţi ai lui Arsenal, cei din preajma fabrici de armament. Presa locală a fost asaltată de scrisori care înfierau decizia „capitalistului fără inima” Henry Norris:

Mr Norris had decided that financial gain was more important that protecting our club. He is making a mistake. You cannot ‘€™franchise’€™ a football club a€“ Woolwich Arsenal must stay near Woolwich. Would Norris advocate moving Liverpool to Manchester? People like him have no place in Association Football.

Până la sfârşitul anului, Arsenal se mutase pe Highbury şi reuşise să jignească pe toată lumea făcând asta. Avea totusi să fie un mizilic faţă de următoarea manevră a lui Norris.

Promovarea prin vot – escrocheria secolului în fotbalul englez

A venit războiul şi, între 1915 şi 1918, fotbalul a luat o pauză în Anglia. După ce investise o avere în echipă şi într-un stadion nou, pe Norris îl aştepta o luptă crâncenă pentru promovare. N-avea însă răbdare să aştepte un sezon întreg. Ce a urmat e cunoscut azi drept cel mai mârşav şi petulant negoţ din istoria fotbalului englez.

Comitetul care conducea liga engleză hotărâse lărgirea primei divizii de la 20 la 21 de echipe. O decizie cu care Arsenal, care terminase pe locul 5 înainte de război, nu avea nimic de-a face. Chelsea şi Spurs, retrogradatele teroretice urmau să fie pasuite, sau dacă nu, Wolves şi Birmingham, locurile 3-4 în ligă secundă, aveau o şansă. Încă o dată, intră în scenă Henry Norris.

Patronul tunarilor, devenit Sir între timp, a discutat separat cu fiecare din membrii comisiei (mai puţin cel de la Spurs evident) şi i-a convins, ajutat şi de nişte pungi de hârtie maro, că Arsenal ar fi o echipă mult mai potrivită pentru prima divizie. Norris a fost isteţ şi a a asigurat-o pe Chelsea că îşi va primi păsuirea atâta timp cât votează împotriva lui Spurs.

Obrăznicia lui Norris a mers până la a trimite o scrisoare comisiei, în care pleda pentru cauza lui Arsenal, argumentând că tunarii îşi merită locul în elită „for their long services to league football”. Promovare pe criterii de vechime, vasăzică, ignorând faptul că Wolves erau mai bătrâni că ei. S-a ajuns la vot unde Arsenal a promovat în daună lui Tottenham cu 18-8.

În anii care au urmat, ura Spurşilor pentru tunari a devenit făţişă. Bob Wall, director general la Arsenal in anii ’20, povestea: „Drumurile şi puburile dintre Highbury şi White Hart Lane era locuri periculoase la vremea aia. Suporterii erau la cuţite, la propriu, adesea înainte şi după meciuri.” Norris a continuat să împartă plicuri în stânga şi în dreapta până când comisia s-a săturat şi l-a interzis pe termen nelimitat din fotbal. S-a întâmplat în 1928, când Spurs se băteau la retrogradare, şi Norris a încercat să le dea un brânci indemndandu-şi băieţii s-o lase mai moale împotriva celorlalte candidate la retrogradare.

Asta ar fi povestea primelor trei decenii ale clubului pornit de doi muncitori dintr-o fabrică de armament, care astăzi are suporteri în toate zările. E ciudat că o echipă de care ţi-e atât de uşor să te îndrăgosteşti astăzi era atât de detestabilă la trecerea dintre secole.

În orice caz, goonerii nu simt nici un fel de ruşine, ba chiar se mândresc cu acest trecut incomod deşi nu rimează cu imaginea middle-class pe care o proiectează astăzi Arsenal. Asta e istoria lor şi n-are rost să încerce să o pudreze! Capitolul următor, cel al magnificei echipe clădite de Herbie Chapman, nici n-ar avea nevoie de aşa ceva, dar despre asta o să vorbim altă dată.

Sursa: Jon Spurling, Rebels for the Cause – The Alternative History of Arsenal Football Club.

Sursa foto: www.arsenalnewstoday.com

Messi vs Maradona

By In Best of

Bănuiesc că o să am nevoie de un alibi bun ca să atac un subiect care n-are absolut nimic de-a face cu fotbalul din Anglia. În cazul ăsta, Leo Messi e alibiul meu. Mă revoltă ignoranţa cu care presa sportivă de la noi a bifat ce a făcut Messi în ultima săptămână. Cronici lapidare de tip minutul şi golul la fel ca la Chiajna – Colentina. Cât de ignar să fii ca să nu îţi dai seama că ce a făcut Messi la Zaragoza e o filă din istoria fotbalului? Despre asta se va vorbi peste decenii domnilor, nu despre ce a făcut Dinamo la Galaţi. Pe cuvânt, e obscen ce se întâmplă, aşa că încerc să repar ce se mai poate.

„Nu sunt sigur că e om”

La capătul unei săptămâni în care argentinianul a marcat de opt ori, presa sportivă spaniolă pur şi simplu a epuizat superlativele. Tastaturile nu mai fac faţă talentului ridicol pe care Messi continuă să-l probeze meci de meci. Gazetarii au căzut pradă propriei generozităţi cu care au distribuit adjective de-a lungul vremii. Extraterestru, magic, genial, divin, sublim, minunat – epitete care, folosite de câteva ori pe zi, s-au golit de sens şi au devenit triviale. Şi când Messi face unul din cele mai bune meciuri din carieră, cum a fost cel de la Zaragoza, nu mai ştii ce să spui.

„Nu sunt sigur că e om” avea să declare playmakerul Zaragozei. „Nu există cuvinte care să-l descrie -€“ e interplanetar.Poate am fi bătut-o pe Barcelona dar niciodată pe Messi. Dacă dădeam patru, el ne dădea 12” antrenorul echipei pe care Messi tocmai o eviscerase de unul singur.


Zaragoza 2 Barça 4

N-a dat 12, a dat trei şi l-a făcut pe al patrulea. Întâi a marcat cu capul, simplu, din 10m. Apoi recuperează o minge la mijlocul terenului, evită trei alunecări, îl pune în fund pe Matteo Contini şi şutează simplu la colţul lung. Genul de gol la care te uiţi de câteva ori la reulare, râzi de fiecare dată şi exclami ca ardeleanul care a văzut girafa: Una ca aiasta nu se există! Uimitor la golul asta mi se pare încăpăţânarea cu care a refuzat să cadă la 40m de poarta adversă, deşi adversarul mai avea un pic şi i se suia în cârcă. Pentru hat-trick a ciupit subtil balonul din marginea careului.

Când fundaşii Zaragozei aşteptau izbăvirea fluierului de final, Messi produce încă o fază neverosimilă: saltă balonul peste primul fundaş care aştepta în colţul careului, îi întoarce de câteva ori pe următorii doi, până când unul din ei face singurul lucru de bun simţ când te aperi împotriva lui Messi: îl trânteşte la pământ. Şi ce face Messi: ia mingea şi i-o pune în braţe lui Ibrahimovic care tocmai ratase cu poarta goală şi care în general, trece printr-o perioadă mizerabilă. „Am simţit că avea nevoie” a spus Messi după meci. Raportaţi acest gest la ciorovăiala dintre Ronaldo şi Xabi Alonso, şi spuneţi-mi după-aia cine e mai bun. Unul are o statuie în centrul Madridului, celălalt e în sine o statuie a fotbalului modern.

Mai bun ca Maradona?

„Messi e cel mai bun jucător din istorie” a spus preşedintele Barcelonei, Juan Laporta, şi pentru prima oară, afirmaţia lui n-a părut la fel de blasfemiatoare ca până acum. După un moment de pauză şi o privire pierdută în zare, ca şi cum ai încerca să faci din minte un calcul teribil de complicat, îţi vine să spui: „Se prea poate!” Să fim bine înţeleşi, comparaţia se face cu Maradona, care în accepţiunea majorităţii oamenilor care iubesc fotbalul, a fost cel mai bun jucător din istoria acestui joc.

La început, Messi a părut cel mai recent exemplar dintr-un lung şir de „noi” Maradona: Aimar, Riquelme, Tevez sau Ortega, toţi au fost cracks, cum zic argentinienii, şi totuşi ceva le-a lipsit. De la acel gol marcat cu Villareal însă, a devenit din ce în ce mai clar că Messi nu e un idol fals. „As vrea să-l văd făcând asta împotriva Angliei într-o semifinală de Mondial” a comentat maliţios Maradona la acea vreme. Tot el avea să recunoască totuşi ca „Messi e jucătorul care îmi aminteşte mai mult decât oricine de cum jucam eu.”

Dacă Messi a explodat cu adevărat abia în ultimele două sezoane, e pentru că abia atunci a scăpat de accidentări. În primele trei sezoane la Barcelona, a ratat minim zece meciuri pe stagiune din cauza problemelor la coapsa stânga. Coincidenţă sau nu, sezonul trecut, cel în care Barca a luat tot, e primul sezon în care Messi n-a avut probleme de sănătate. Ar fi însă aberant să credem că Messi e noul Maradona. Vorba Marcelei Mora y Araujo, „nu i-ai dori aşa ceva nici celui mai aprig dusman”, aluzie la maniera distructivă în care Diego şi-a cultivat talentul. Maradona s-a risipit undeva între dependenţa de cocaină şi legăturile cu Camorra, doar că n-a fost de ajuns încât să nu fie cel mai bun.

Messi e unul din acele cazuri extrem de rare în care talentul fără cusur e dublat de un caracter similar. Nu are nimic din aroganţa lui Ronaldo, nebunia lui Maradona sau hedonismul lui George Best. Modest, discret, familist, cu o etică a muncii desăvârşită, Messi are caracterul perfect pentru cineva care are de gând să-şi împlinească fiecare fărâmă de potenţial. Căutaţi interviuri cu Messi, nu veţi găsi o singură replică bună de pus pe prima pagină. Lucrurile pe care le spune sunt atât de obişnuite încât l-ai putea confunda cu un om şters; de fapt el fentează scandalul la fel ca adversarii, ascunzându-se în cochilia unei vieţi banale, astfel încât să-şi poată vedea liniştit de fotbal. Pe teren, nu se plânge, nu simulează, nu se cere cartonaşe pentru adversari şi nu stă întins pe jos minute întregi.

Atenţia limitată pe care o primeşte Messi în presă e legată şi de consistenţa cu care evoluează. Ştim cu toţii că e sclipitor, dar abia când îţi dai seama cât de rar face un meci prost, abia atunci începi să împrumuţi adjective din astronomie. La Messi, fazele de povestit la nepoţi au devenit rutină iar geniul său e deja un loc comun. La 22 de ani, Messi a facut deja mai multe la nivel de club decât Maradona în toată cariera.

Dator nationalei

E clar că Messi n-a apucat să-şi servească ţara la fel cum şi-a servit clubul. O caricatură dintr-un cotidian argentinian îl prezintă pe Messi drept un Superman catalan şi un Clarke Kent argentinian; echipamentul albiceleste fiind kriptonita lui. „In alb şi albastru mă simt, fragil, slab, un muritor de rând, pentru Barcelona sunt Supermessi” spune personajul din desen. A marcat doar pe patru ori în calificări, şi un sondaj al Clarin a arătat că 60% din argentinieni nu-l văd în primul XI.

Această anomalie ţine şi de contextul politic, dar ca să înţelegeţi asta trebuie să ştiţi cum a început Messi fotbalul. Deşi era fantastic încă de la pitici, Messi n-a reuşit semneze cu una din marile echipe argentiniene din cauza unei deficienţe a hormonilor de creştere. La 12 ani avea doar 140 de cm în înălţime iar tratamentul costă 1000€ pe luna. Boca şi River nu şi-au permis să rişte atâţia bani pe un copil. Charly Rexach a crezut in el şi Messi a ajuns în Catalunya, unde timp de trei ani a făcut injecţii zilnice. În Argentina însă, nimeni nu e mai dispreţuit că emigranţii; nu e o coincidenţă că Che Guevarra, Borges sau Gardel au murit în altă parte, şi nici unul nu e privit ca un erou in tara in care s-a nascut.

Cel mai ciudat lucru din toată povestea asta, e că singurul care îl poate opri pe Messi să ia Cupa Mondială e… Maradona. Încă de la început, toată lumea a vrut cu disperare ca Messi să fie noul Maradona. Toată lumea în afară de Maradona, evident. Evoluţiile şterse ale lui Messi la naţională coincid cu mandatul lui Maradona. Pe lângă faptul că e un clovn dement, Maradona îl „arde” pe Messi, folosindu-l în zone nepotrivite astfel încât să-şi păstreze coroana de rege, cred argentinienii. Cu toate astea, Higuain, Tevez, Milito sau Di Maria, sunt alte nume care sub Maradona par să îşi piardă magia. E clar că Maradona e incompetent ca antrenor, nu e la fel de clar dacă e şi meschin.

Sigur că Messi e încă foarte tânăr, fapt pe care tindem să-l uităm pentru că avem senzaţia că joacă de când lumea. La vârsta lui, Maradona se remarca în Spania ’82 mai degrabă prin roşul văzut cu Brazilia decât prin joc. Dacă Dumnezeu ni-l ţine sănătos, Messi mai are încă trei Mondiale bune în faţă. Are timp. Dar la fel de adevărat e că, dacă aduce Cupă Mondială la Buenos Aires în vară, poate să se şi retragă că va fi intrat în istorie că cel mai bun jucător din toate timpurile.