Best of

anglofil.ro > Best of

Declinul fotbalului italian: coruptia

By In Best of

Întreaga istorie a fotbalului italian se citeşte ca o litanie de arbitri cumpăraţi, meciuri şmenuite şi manevre legate de pariuri.

Coppa del Duce

Încă de la Mondialul din ’34, arbitrii au primit o atenţie specială în Italia. Pare neverosimil acum, dar Benito Mussolini însuşi alegea arbitrii pentru fiecare meci. Semifinala cu Austria i-a revenit unui suedez atent instruit, care a avut grijă să nu vadă cum Meazza a intrat ca buldozerul în portarul austriac, care a scăpat mingea, împinsă apoi în poarta goală de Guaita. Gol valabil, n-am văzut nimic, Italia merge mai departe.

Dar acum pe cine pui în finală? Păi tot pe băiatul asta Eklind, dacă tot s-a achitat aşa cuminte de sarcini. Se spune chiar că suedezul ar fi luat cina cu Mussolini în seară dinaintea finalei, dar nu există nici o mărturie.

Tot ce ştim e că Italia a bătut Cehoslovacia (care a avut un penalty clar) în al cincilea minut de prelungire, gol Schiavio după un henţ al lui Meazza. La Coppa del Duce a rămas în Italia şi fascismul a ieşit întărit dintr-un turneu mai regizat decât o piesă de teatru.

The Years of the Golden Fix

Derulăm timpul înainte până în 1965, Cupa Campionilor. Interul lui Herrera (care o dezmembrase pe Dinamo cu 6-0 în primul tur) pierde 3-1 la Liverpool în faţa minunatei maşinării de fotbal create de Shankly. Înaintea returului de la Milano, un ziarist italian îi şopteşte lui Shanks: „N-o să vă lase niciodată să câştigaţi!” Ştia ce spune – arbitrul spaniol Ortiz de Mendibil a tras vădit cu Inter, care a bătut cu 3-0 şi s-a calificat mai departe. E aceeaşi echipă a Interului care a avut o serie de 100 de meciuri în campionat fără vreun penalty acordat împotrivă.

Anii aceia au devenit cunoscuţi drept „The Years of the Golden Fix”, nume dat Brian Glanville, prietenul lui Ioan Chirilă, care a investigat mişmaşurile italienilor:

Three years in a row, Inter made offers to referees in the second legs of European Cup semi-finals to be played at the San Siro and twice it worked, in 1964 and 1965, when they went on to win the final. On the third occasion, in 1966, Gyorgy Vadas, a brave Hungarian official, refused to be bribed. Real Madrid held out and went on to lift the trophy.

Pe lângă asta, Ferruccio Mazzola, fratele lui celebrului Sandro, a publicat o carte în 2004, Il terzo incomodo, în care a acuzat Marele Inter că folosea amfetamine:

Even if just a bench player, I was part of that Inter too. I’ve seen with my eyes how player were treated. I saw Helenio Herrera providing pills that were to be placed under our tongues. He used to experiment on us bench players only to later give them to the first team players. Some of us would eventually spit them. It was my brother Sandro that suggested me that if I had no intention of taking them, to just run to the toilette and spit them. Eventually Herrera found out and decided to dilute them in coffee. From that day on “Il Caffè Herrera” became a habit at Inter.

Zdenek Zeman avea să spună 20 de ani mai târziu că „fotbalul trebuie să iasă din farmacie”. Încă 20 după declaraţia lui Zeman, a apărut o filmare cu Cannavaro, injectându-şi „vitamine” în braţ.

Revenind la arbitri, după toate astea nu e greu de înţeles de ce în Italia ei sunt cornuti şi venduti, şi pleacă mereu de prezumţia de vinovăţie:

Quite simply, for the Italian football fan, the referee is always corrupt, unless proven otherwise. What remains to be discovered is how he is or has been corrupt, in favour of whom, and why. It is this thesis that dominates most discussions of Italian football. (John Foot)

Totonero

Derulând iarăşi înainte, până în anii ’80, ajungem la scandalul Totonero. Ce s-a întâmplat atunci, pe scurt… Italienii nu aveau agenţii de pariuri la vremea respectivă, ci doar nişte schedine cu câte 12 partide din Serie A şi Serie B, exact ca Pronosportul nostru, doar că se numea Totocalcio. Dar cum suporterii voiau şi altceva în afară de 1, X, 2, voiau să mai parieze pe meciuri individuale, pe cine ia titlul, a apărut Totonero, o reţea ilegala de pariuri la negru, controlată de mafia napoletană -€“ Camorra.

Nu e greu de imaginat cum în scurt timp au apărut blaturile. Jucătorii au început să parieze că propria echipă va pierde sau pur şi simplu primeau bani ca să trântească meciul. În martie 1980, totul a ieşit la iveală şi a izbucnit un scandal naţional.

Milan şi Lazio au fost retrogradate în Serie B şi 33 de fotbalişti au fost arestaţi, dar achitaţi ulterior pentru că noţiunea de fraudă sportivă a fost introdusă în legea italiană abia în 1986. Asta n-a oprit pariurile ilegale şi blaturile care au continuat de-a lungul anilor ’80 -€“ ‘€™90, cel mai recent datând din 2004. Totonero a fost doar vârful icebergului corupţiei din fotbalul italian. Câte meciuri sau chiar campionate întregi au fost blatuite în realitate nu vom şti niciodată.

Calciopoli
“
Cel mai recent scandal de corputie şi cel mai important din istorie. A zguduit profund fotbalul italian lăsându-l cu o mahmureală din care nu şi-a revenit nici astăzi. Moggiopoli a dezvăluit unei naţiuni întregi cât de putred e cu adevărat fotbalul italian. Magistraţii au descoperit o reţea de corupţie, construită pe „o cupolă a puterii susţinută de alianţe între directorii unor mari cluburi, impresari şi arbitri”, după cum stă scris în rechizitoriu.

„E exact aşa cum ne-am imaginat” vorba unui jurnalist italian. Conform Gazzettei dello Sport, campionatul era controlat până în cele mai mici detalii, de la transferuri până la golul anulat în ultimul minut, şi de la offside-uri neacordate până la cartonaşele roşii. Moggi controla până şi selecţia reluărilor cu încetinitorul de la „Il processo del lunedi”, versiunea italiană a „Procesului etapei”.

Calciopoli e atât de important pentru că relevă un sistem în care erau implicaţi, arbitri, observatori, jurnalişti, poliţişti, impresari, comisari fiscali, membri ai familiei Agnelli şi chiar Marcello Lippi, antrenorul naţionalei la acea vreme. Şi nu vorba doar de Juventus, ci şi de AC Milan, Fiorentina şi Lazio. In 2006, anul în care a izbucnit scandalul, media spectatorilor pe meci în Italia a fost cea mai scăzută din ultimii 40 de ani.

Problema cu corupția e că pare adânc înscrisă in ADN-ul fotbalului italian. De când a apărut fotbalul în Italia, cineva a încercat mereu să facă o manevră. E, fără îndoială, o reverberaţie a unei culturi care nu condamnă poate la fel de aspru ca în alte părţi furtişagul:

Cheating is thus not seen as morally wrong, just as pushing into a cue in a post office or failing to pay your taxes are not seen as morally wrong. (John Foot)

Sursa foto: Flickr, καρλο [ AKA Gilyo]

Declinul fotbalului italian: problemele financiare

By In Best of

Cluburile italiene pur şi simplu nu mai reuşesc să genereze venituri comparabile cu ale rivalelor europene.

În 2005, Italia avea 2 echipe din primele 5 în clasamentul european al veniturilor. Astăzi Milan e cel mai sus şi e abia pe 7. Nu m-aş mira ca în următorii doi ani, când drepturile de televizare se vor distribui mult mai echilibrat decât până acum, Italia să nu mai aibă nici un club în top 10.

Drepturile de televizare

Totul pleacă de la drepturile de televizare. În 1992, când a debutat Premier League, un derby italian avea de trei ori mai mulţi telespectatori în lume decât un derby englez. Treptat, Premier League-ul a devorat cota de piaţă a Serie A.

Stadioanele neîngrijite, fotbalul negativ şi huliganismul au făcut că Italia să rămână nu doar în urmă Angliei ci şi a Spaniei, că venituri din drepturile de televizare globale. Iar drepturile de televizare sunt pâinea şi cuţitul cluburilor italiene, principala lor sursă de venit.

Iată şi o comparaţie a procentelor drepturilor tv din veniturile cluburilor, conform Deloitte: Juventus – 65%, Real 36%, Manchester United – 37%, Bayern Munchen -€“ 26%. Explicaţia e că nemţii, englezii şi spaniolii mai fac bani şi din altceva decât drepturi tv a€“ încasări din ziua meciului şi venituri comerciale. Italienii nu prea.

Stadioane goale

Meciurile din Serie A se joacă frecvent cu stadioane pe jumătate goale (în Serie C e și mai rău). Germania are o medie de 41 de mii de spectatori pe meci, Anglia 35 de mii, iar Italia doar 23 de mii. În Anglia, cluburile mari au un grad de ocupare de 98-99% la meciurile de acasă. În Italia, deşi biletele sunt de câteva ori mai ieftine, cea mai urmărită echipă e Palermo cu o medie de doar 61%.

Dacă nu era de ajuns, stadioanele din Italia sunt în proprietatea primăriilor, cu care cluburile sunt obligate să împartă încasările. Nu mai zic că în Anglia mai cumperi un program de meci, o plăcintă cu carne şi vreo două beri.

Show me the money!

Oricât de mercantil ar suna, marketingul superb în care a fost împachetat Premier League-ul a făcut din fotbalul englez un produs al naibii de bine vândut. Nu e club în primele două divizii din Anglia care să nu vândă carduri, farfurii, ceasuri de perete sau aşternuturi cu stema clubului. Spania a recuperat şi ea mult în ultima vreme.

În timp ce marile cluburile din Anglia şi Spania vând tricouri din Kinshasa până în Tokyo, cluburile italiene nu prea le vând nici la ele acasă, unde fanii preferă de obicei replici contrafăcute si fulare de bișnițari. Pe lângă asta, magazinele cluburilor sunt controlate adesea de grupările ultras sau de organizaţii criminale.

În conculuzie, veniturile tv sunt în scădere, merchendisingul e rudimentar, stadioanele mai mult goale decât pline. O să mă întrebaţi cum au rezistat atâta timp cluburile italiene cu un model de business atât de nesănătos. Au rezistat pentru că cineva le-a ţinut în spate -€“ patronii.

Fotbalul – jucăria patricienilor

Cluburile italiene nu operează după o logică corporatist-democratică, ca în Anglia (ok, minus Chelsea şi City), Spania sau Germania, ci după una a mecenatului. Patronul, fie că e Agnelli, Berlusconi, Moratti, Sensi, Zamparini sau de Laurentiis, îşi face un moft. Unii îşi cumpără colecţii de artă, alţii yahturi, alţii cluburi de fotbal. Când conturile se golesc, vine patronul şi le umple la loc. Când nu-şi mai permite să le umple la loc, apar problemele.

E cazul Romei, care deşi e al 18-lea club european că venituri, abia a reuşit să mai plătească salariile în toamnă. Familia Sensi are datorii de 405 milioane de euro şi probabil va fi obligată să vândă clubul în lunile următoare.

Italia e într-o situaţie asemănătoare cu cea a Angliei din perioadă post-Heysel, în a doua jumătate a anilor ‘€™80, când fotbalul devenise bâlciul întunecat al clasei muncitoare şi a bandelor de huligani. Dar din bube, mucigaiuri şi noroi, fotbalul englez s-a reinventat. Fotbalul italian e prins cu pantalonii în vine de fair-play-ul financiar care vine să pedepsească exact neajunsurile care au dus la decăderea Serie A.

Ce s-a întâmplat cu fotbalul italian?

By In Best of

Săptămânile trecute au consemnat ultimele cuie bătute în coşciugul fotbalului italian. Ceea ce toată lumea aştepta să se întâmple încă de anul trecut s-a întâmplat acum: Serie A a pierdut un loc de Champions League în dauna Bundesligii, începând cu 2012-2013.

Inter, AC Milan şi Roma au pierdut toate pe teren propriu în Liga Campionilor în timp ce Napoli a fost eliminată de Villareal din Europa League, alăturându-se lui Palermo, Sampdoria şi Juventus. „La Vecchia Signora”, eliminată de echipe fără pedigree european precum Fulham sau Lech Poznan.

Azzurii gâfâie şi ei: ce n-a reuşit Mutu la Euro -€“ să-i scoată încă din grupe -€“ a reuşit Vittek anul trecut, Italia terminând pe ultimul loc într-o grupă cu Paraguay, Slovacia şi Noua Zeelandă.

Il campionato piu bello del mondo, asta era Serie A în anii ‘€™80-‘™90, când atrăgea cei mai buni jucători ai lumii, de la Maradona la Platini, şi de la Gascoigne la Zidane. În 1999, Italia era pe primul loc în clasamentul coeficienţilor, Anglia abia pe 6. Urcând chiar până în 2003, când avea trei din patru semifinaliste în Champions League, Italia a dat ritmul în fotbalul european.

“In football there is heaven and hell. You can decide where you want to stand between the two but compared to England, it’s hell here.” (Claudio Ranieri)

Ce urmat apoi, n-a făcut decât să deghizeze declinul. Ca un bancher falit care nu renunţă la limuzină deşi nu-şi mai permite nici să plătească benzina, Italia ne-a dus de nas. A fost întâi Cupa Mondială din 2006, cântecul de lebădă al unei generaţii de excepţie. Apoi Milan a luat Liga Campionilor un an mai târziu, alt cântec de lebădă din partea unui lot geriatric. Dar cine ar fi îndrăznit la vremea aia să pună la îndoială fotbalul italian, acelaşi care dădea campioana mondială şi cea mai bune echipă din Europa?

Încet-încet, au apărut şi îndoielile, risipite temporar de triumful Interului de anul trecut, barem cu nici un italian primul XI din finală. Dar mai conta asta? Italia avea atâta nevoie că Interul să bată în finală, încât şi Galliani a devenit fanul lor. Ce avea să-şi dea seama abia ceva mai târziu e că n-a fost atât victoria Interului, cât a lui FC Mourinho. După plecarea lui, Interul a devenit o umbră a echipei din sezonul trecut.

Acum, când declinul a devenit implozie în toată regula, am săpat încercând să aflu cum s-a ajuns aici. Am găsit trei mari explicaţii: problemele financiare, tactica şi corupţia.

Astăzi şi mâine voi analiza separat fiecare din aceste probleme într-o mini-serie despre despre decăderea fotbalului italian. Ionuț, Marius, lorenzotns – contez pe ajutorul vostru.

Sursa foto: Flickr, onewmphoto

De ce tineti cu cine tineti?

By In Best of

E genul de întrebare care m-a împins către masterul pe care l-am făcut la Londra. Voiam să înţeleg ce-l face pe Petrică din Chitila să ţină cu Chelsea, şi să mai şi plătească 50 de euro pe un tricou cu Lampard care pe Adidas i-a costat 5 euro să-l producă. Eu pot să vă spun ce cred sociologii, pot să vă spun ce cred eu, dar de lămurit de ce ţineţi cu cine ţineţi doar voi puteţi să mă lămuriţi.

Rămâi în perimetru!

În Anglia, regula nescrisă a fotbalului e: „Support your local team!”. Nu poţi să fii suporter autentic decât prin sânge şi/sau prin glie. Adică dacă bunicul tău a ţinut cu West Ham, taică-tău a ţinut cu West Ham, iar tu ai crescut în estul Londrei cu poveştile vecinilor despre alunecările lui Bobby Moore. Nu poţi să ţii cu West Ham dacă eşti născut în Birmingham. Nu se face.

Cine ignoră regula asta, indiferent de divizia în care a ajuns să se scufunde echipa locală, trece drept impostor şi devine un paria al pub-urilor, pentru că a dat loialitatea pe bragging-rights.

Trup și suflet pentru culori

Asta se întâmplă în Anglia. În România e aproape împotriva firii să ţii cu echipă locală. Cu excepţia celor câteva oraşe cu tradiţie fotbalistică, Timişoara, Craiova, Argeş, lumea şi-a căutat o echipă „adevărată” cu care să ţină, adevărată însemnând una care să câştige chestii. De fiecare dată când sunt întrebat cu cine ţin, şi răspund Poli Iaşi, urmează inevitabil întrebarea: „Bine, dar cu cine ţii, dintre astea mari?”, ca şi cum afilierea faţă de o echipă mică e inadecvată. Or, după ce am cunoscut domni respectabili cu abonamente vechi la Crystal Palace sau Swindon, știu că asta e o aberație.

In paranteză fie spus, nu prea mai țin nici cu Poli Iași, pe motiv ca nu prea mai există. Găinăriile cu damf politic m-au îndepărtat de echipă. Nu mai e echipa mea, e doar una care se întâmplă să joace în Iași.

Nu e o coincidenţă că aproape un român din doi ţine cu echipa care a câştigat cele mai multe chestii de-a lungul timpului. Când Steaua venea să joace în Copou, vedeam un public alienat de nişte tensiuni interioare, unii cu jobenuri roş-albastre ajungeau să strige „Iaşu’€™, Iaşu’”, alţii cu fulare cu Poli înjurau când Bănel şi-a dat autogol, o masă de oameni care nu prea mai ştiau cu cine ţin de fapt.

Glory-hunters made in Tecuci

Dacă englezii tind să ţină cu echipă locală, românii tind să ţină cu echipa care câştigă. Trebuie că suntem cea mai „glory-hunting” nație de pe pământul ăsta. Cum altfel să-ţi explici faptul că o echipă obscură din Cluj, care acum un deceniu avea maxim câteva sute de suporteri, a aspirat în acest timp 7% din microbiştii români. Cu 2%, Urzicenii au mai mulţi suporteri decât Argeşul, U Cluj sau Petrolul.

De-localisation of fandom may previously have been an ‘accident’ of television coverage, but it is now central to top English clubs’ profit maximisation, whose relationships with their communities decline as they consciously seek out the most lucrative markets for tickets and merchandise non-local fans spend the most per capita per visit. (Rex Nash)

Hai Focşaniul, Dinamo si Chelsea!

Dar fotbalul românesc e limitat. Ok, ţii cu Minerul Lupeni, dar ştii că n-o să ia niciodată campionatul, aşa că ţii şi cu Steaua/Dinamo/Rapid. Ţii cu una din ele, dar ştii că abia mai prind o primăvară europeană, aşa că ai nevoie şi de o echipă „de Liga Campionilor”. Anglia e la îndemână pentru că îţi dă sentimentul că iei parte la o cultură autentică cu tradiţii autentice. Fotbalul e genuin, de la mama lui, nu o pastişă ieftină ca la noi.

Ştii să fredonezi YNWA, ai auzit de un moş zis Shanks, Gerrard nu mai e Gerrard, e Stevie G pentru tine -€“ ai bifat deja toate bornele unui kopite din Balcani. Un fan-satelit, cum te-au numit cercetătorii. Ce-i ăla kopite?… hai nu mă plictisi!

To support a club 1,000 miles away in a foreign country would be the mark of ‘glory-hunters’. (Rex Nash)

Nu mi-o luaţi în nume de rău! Ştiu că împărtăşim aceeaşi pasiune pentru fotbalul englez, şi n-aş îndrăzni să vă jignesc. Unii dintre voi țineți cu o echipa dinainte să mă fi născut eu (you know who you are). Nu despre voi vorbeam mai sus, dar fără îndoială ştiţi pe câte unul sau altul care să se înscrie în portretul robot.

Întrebarea rămâne: de ce ţineţi cu cine ţineţi? Povestiţi-mi, faceţi-mă să înţeleg. Nu doar anglofilii, toţi care ţineţi cu vreo echipă, de la noi sau de la ei.

Dar ca s-o fac pe avocatul diavolului până la capăt, mărturisesc că cele mai frecvente explicaţii mi se par nelegitime. Ţii cu Juve pentru că te-au fermecat în anii ’90, cu trei (parcă trei erau) finale de Ligă la rând? Nu se ţine, pentru că dacă ţii cu ei pentru că jucau cândva un fotbal bun, ce te faci acum când îi ţine la respect Poznan? Ţii cu Realul pentru că ţi-a plăcut Raul? Înseamnă că acum te-ai dat cu Schalke, aşa ar fi logic.

Lămuriţi-mă aşadar, ce-i cu loialitatea asta aparent ilogică? Ce vă mână în luptă?

Sursa foto: Flickr, alexanderwrege

Si ce daca?

By In Best of, Jurnalism

E ultima piesă a puzzle-ului, o întrebare până la urmă firească: şi ce dacă?

Şi ce dacă avem o presă calibrată după obiceiurile de consum ale mahalalei? Şi ce dacă se dau pe post filme trucate în ajunul alegerilor prezidenţiale? Şi ce dacă presa a „omorât” o doamnă deputat cu câteva zile înainte ca tragedia să se întâmple? Şi ce dacă zicem că Zicu nu e lot şi el de fapt e titular? Ei bine, toate chestiile astea sunt mult mai grave decât vă puteţi închipui.

„Televiziunea este proastă cînd fabrică nişte cetăţeni uşor de guvernat. Este bună cînd e curajoasă şi îi face pe cetăţeni greu de guvernat. (Andre Brincourt)

Presa asta, care scrie „prost, isteric şi ieftin”, care pune vorbăria goală în locul adevărului, face din noi cetăţeni uşor de guvernat. Adevărurile, alea grele, care conteză, rămân îngropate. În Vest sub pojghiţa unui consens al ştirilor cuminţi, care servesc unui aparat de putere; la noi, sub un maldăr de cancanuri şi trivialităţi. La ei mizele şi mecanismele sunt mai sofisticate -€“ războaie nucleare, terorism, ecologie -€“ noi încă suntem la nivelul lui „jos ăia, sus ceilalti”.

Nicăieri drama asta nu e cuprinsă mai bine ca-n ultimul sezon din The Wire, când ziariştii, tot mai puţini, de la Baltimore Sun, vedeau câteva paie dar ratau toate bârnele din ochii administraţiei. Nici unul din lucrurile care contau cu adevărat pentru comunitate, nu ajungea în ziar.

Câteva exemple, de la ei:

  • Profesorul Justin Lewis de la Universitatea din Cardiff, care a studiat ştirile difuzate în perioada care a precedat invazia Irakului, a constatat că 86% din ele plecau de la faptul că Irakul deţine arme de distrugere în masă, şi doar 14% aveau îndoieli în privinţa acestora. Evident, acum ştim că nu s-au găsit arme de distrugere în masă în Irak (Nick Davies – Flat Earth News).

Şi câteva de la noi:

Astea sunt genul de ştiri care-ţi deschid mintea, care te fac să vezi Truman Show-ul regizat de majoritatea mass-media. Dar astea sunt ştirile care s-au scris, care au văzut tiparul. Cele mai multe dintre ele nu s-au scris, pentru că nu mai are nici cine să le scrie şi nici cine să le citească. Luaţi bunăoară fair-play-ul financiar, care va revoluţiona fotbalul din vară, dar despre care presa noastră de sport n-a scris aproape nimic.

Studiu de caz -€“ etnobotanicele

Nişte prafuri strict interzise în ţări mult mai liberale în privinţa drogurilor decât România, la noi erau la fel de uşor de procurat ca margarina. A fost nevoie de o campanie a EVZ, pentru a crea presiunea publică asupra guvernului de lua măsurile care trebuiau luate cu luni înainte, măsuri care ar fi salvat câteva vieţi.

Evident guvernul nu avea nici un interes să rezolve problema, ci doar să lase impresia că problema s-a rezolvat. Legea s-a dat prost şi prafurile au reapărut după două luni, mult mai puternice decât primele. Chiar şi aşa, ce a făcut EVZ e un exemplu admirabil de jurnalism, care ne-a făcut lumea în care trăim un pic mai bună. Iar morala e ca atâta timp cât un subiect nu intră în dezbatere, nimic nu se va schimba.

Încă se face jurnalism bun în România, nu-i vorbă, mă gândesc aici la seria „România, te iubesc!” care e o gură de aer proaspăt. Sau reportajele lui Vlad Mixich. Sau emisiunea lui Moise Guran. Sau bloguri de exceptie precum al Sorinei Matei sau al lui Mihnea Măruță.Dar acest tip de presă există la periferia celui care se cere, care aduce profit.

„Original, truth-telling journalism survives at the margins and commonly tends to be overwhelmed by the consensus account, whether true or false.

What we are looking at here is a global collapse of information-gathering and truth-telling. And that leaves us in a kind of knowledge chaos, where the very subject matter of global debate is shifted from the essential to the arbitrary; where government policy, cultural values, widespread assumptions, declarations of war and attempts at peace all turn out to be poisoned by distortion; where ignorance is accepted as knowledge and falsehood is accepted as truth.”

Asta face presa proastă, sub aspectul ei cel mai nociv: pune umărul la disoluţia reperelor unei societăţi. Românul de rând a ajuns să creadă că Florin Piersic e cel mai bun actor, Mircea Badea cel mai bun jurnalist şi Gigi Becali, al doilea afacerist din Ţara Românească. Românul de rând l-ar vota pe Ceauşescu preşedinte al României. Ăsta e consumatorul mediu de presă în România, iar cele mai bine vândute ziare sunt croite după aspiraţiile, fricile şi valorile lui.

Jurnalismul mercantil e o profundă alienare de la misiunea iniţială a jurnalismului: „to tell the truth so that people have the information they need to be sovereign.” În goana după audienţă, media ajunge să servească un produs pe care ea însuşi îl dispreţuieşte, unui public pe care iarăşi îl dispreţuieşte, dar pe spatele căruia îşi reazemă marginile de profit:

L-am întrebat odată în direct şi senzaţional în emisiunea “Guvernatorul” pe Dan Diaconescu, dacă el , ca tată, ar vrea ca odraslele sale să ajungă la OTV în direct şi senzaţional. Mi-a răspuns frugal, în barbă şi previzibil: Nu!

Sursa foto: www.kolector.net

Acesta este al ultimul articol dintr-o serie despre status-quo-ul jurnalismului actual: