Best of

A wee club from Scotland

Numele lui Alex Ferguson se confundă acum cu Manchester United dar începutul de carieră din Scotia e remarcabil. Fergie a început să antreneze la East Stirlingshire, unde autoritatea lui a fost evidentă de la bun început. Bobby McCulley îşi aduce aminte:

He terrified us. I’d never been afraid of anyone before but he was such a frightening bastard from the start.

A luat-o apoi pe St. Mirren şi a dus-o din subsolul celei de-a treia divizii din Scotia până în prima ligă. Echipa cu care a promovat în ultimul său sezon avea o medie de vârstă de 19 ani. A ajuns la Aberdeen, alături de care a rupt duopolul cluburilor din Glasgow, luând trei titluri, patru cupe şi Cupa Cupelor, bătând pe Real Madrid în finală. Una dintre cele mai amuzante poveşti cu Fergie e din această perioadă, după un meci de verficare pierdut de Aberdeen în faţa rezervelor:

In his anger he kicked the laundry basket and these pants flew through the air and landed on another guy’s head like a hat. He didn’t move. Just sat there rigid. Fergie didn’t even notice until he had finished raging. Then he looked up at the boy and said, ‘And you can take those f*****g pants off your head. What the hell do you think you’re playing?’

Ta ra Fergie

Începutul mandatului lui Alex Ferguson la United e învăluit în mitologie. Manchester United, care fusese cel mai de succes club britanic de după Război alunecase acum în mediocritate în timp ce Liverpool domina campionatul intern şi Europa, până la tragedia de la Heysel. Datele le cunoaşteţi: Fergie a găsit pe penultimul loc o echipă a lui United care nu mai luase titlul de la aproape două decenii.

Însă acest unghi maschează un pic calitatea lui United din acea vreme. Man Utd era totuşi o echipă de cupă şi de top four, terminând constant în primele patru echipe din Anglia. În încercarea de a o reabilita pe Man Utd, Ferguson a avut la dispoziţie un buget pe măsura ambiţiei lui. După câteva veri cumpătate, Manchester United a spart puşculiţa în 1989, cumpărându-i pe Mike Phelan, Neil Webb, Gary Pallister, Paul Ince şi Danny Wallace cu £8m, o sumă astronomică pentru acele vremuri:

I certainly don’t regret for a moment asking Martin Edwards to go into the red to buy big in the summer. I said: “We have to go for broke, we have to show that we want to win the League, that we are not going to accept Liverpool’s dominance.

Trei puncte de cotitură

Acum, când elogiile nu se mai opresc, pare greu de crezut că s-a pus vreodată problema dacă Sir Alex Ferguson e suficient de bun pentru Manchester United. Dar asta s-a întâmplat nu o dată, ci de trei ori.

Prima dată a fost chiar după acea vară din 1989 în care Fegie şi-a pus chairman-ul să bage adânc mâna în buzunar. United a pierdut cu 5-1 derby-ul cu City, meci care rămâne cea mai mare umilinţă din cariera lui SAF. După încă o înfrângere cu Crystal Palace acasă un suporter a afişat celebrul banner pe care scria: Three years of excuses and it’s still crap. Ta ra Fergie! United a terminat sezonul pe locul 13 şi folcorul spune că viitorul lui Fergie a atârnat de rejucarea unui meci de Cupă cu Nottingham Forest. United a câştigat Cupa Angliei, ceea ce i-a dat timp lui SAF să-şi continue proiectul.

Al doilea moment dificil a fost în 1995, când după un campionat pierdut la mustaţă, Fergie i-a vândut pe Hughes, Ince şi Kanchelskis, fără să aducă pe nimeni în locul lor. Un important post de radio din Manchester a făcut un sondaj şi majoritatea copleşitoare a suporterilor au fost de părere că e mai bine ca Fergie să plece.

Al treilea moment de îndoială a fost sezonul 2005/06. Man Utd nu mai câştigase titlul de trei sezoane şi fusese eliminată încă din grupele Ligii. Liverpool era deţinătoarea trofeului, Arsenal avea să ajungă în finală în timp ce Chelsea defila în campionat în primele sezoane ale lui Mourinho. Fergie s-a certat cu Roy Keane, Glazerii tocmai cumpăraseră clubul iar fanii ajunseseră să-şi huiduie propria echipă. Bobby Robson a dezvăluit atunci că Fergie i-a spus că se gândeşte să se retragă la capătul sezonului.

The greatest

Întrebarea care nu poate fi ocolită la apusul carierei lui Alex Ferguson e dacă se retrage cel mai mare antrenor pe care l-a avut fotbalul. Dacă mă întrebaţi pe mine, aş zice că da.

Bob Paisley a câştigat Cupe ale Campionilor într-un timp mai scurt dar a moştenit o echipă mai bună de la Shankly. Şi te întrebi dacă ar fi putut să repete succesul sau cu altă echipă decât Liverpool. Clough a cucerit Europa cu două echipe unfashionable că Derby şi Nottingham Forest, dar totul s-a destrămat după ce nu l-a mai avut pe Taylor secund. Helenio Herrera are şi el două Cupe, dar n-o să ştim niciodată ce era în cafeaua pe care o serveau jucătorii marelui Inter.

Alex Ferguson a câştigat constant trofee timp de trei decenii şi asta e mai mult decât se poate spune despre cei de mai sus. Fergie a rezistat în elită adaptându-se şi ţinând pasul cu vremurile. A făcut-o pe Aberdeen mai bună decât Rangers şi Celtic, ceea ce părea imposibil, a făcut-o pe United mai bună decât Liverpool, ceea ce părea imposibil, şi rezistat în faţa asalturilor lui Wenger, Mourinho şi a şeicului Mansour. Aproape că nu putea să facă mai mult decât a făcut. Aproape.

Un caveat

Dacă e un cearcăn de îndoială în privinţa faptului că Fergie e cel mai mare, asta e pentru că te-ai fi aşteptat că scoţianul să lase o amprentă mai pregnantă în Europa.

Cum spunea COYS ieri, Fergie a luat de două ori Liga Campionilor: prima dată în prelungiri, a doua oară la penalty-uri. A pierdut destul de clar două finale în faţa Barcelonei, în timp ce partide precum cele cu Dortmund, Leverkusen, Porto, Bayern şi Real Madrid i-au alunecat printre degete. Una dintre aceste campanii ar fi trebuit să fie a treia Ligă câştiga de Man Utd în mandatul lui Fergie, şi scoţianul ar fi probabil primul care să recunoască asta. Iată ce spunea în 2007:

Although we maybe have painted a lovely picture of ourselves in terms of European nights – and we’ve had some fantastic nights at Old Trafford, and against Juventus, Barcelona, and all these great teams – we have only won the European Cup twice. I have this disappointment within my mind of United’s record in Europe. United will always produce great teams and great players but the record in Europe has got to be better.

De când mă ştiu, Alex Ferguson la Manchester United e un dat. Fotbalul e sportul ăla care se joacă unşpe la unşpe, timp de 90 de minute, cu un moş îmbujorat mestecând nervos gumă pe banca unei echipe din Anglia. Un fotbal fără Alex Ferguson pe banca lui United eu nu cunosc.

Omul e acolo de pe vremea când faulturile de ultim apărător se sancţionau cu galben, atacantul pe linie cu ultimul fundaş era în off-side şi portarii aveau voie să prindă în mână mingile pasate de coechipieri. În România echipele încă primeau două puncte pentru victorie. Regulile s-au schimbat, dar Alex Ferguson e tot acolo. Asta e ultima săptămână din cariera scoţianului.

Cum a început totul

Alex Ferguson s-a născut în 1941 la Glasgow, în umbra stadionului lui Rangers. A copilărit în austeritatea anilor de după Război, într-un cartier muncitoresc în care erai nevoit să ai singur grijă de tine. Tatăl său şi fratele său munceau în port, ca mai toată lumea din zonă. La 16 ani şi-a început ucenicia într-o fabrică din apropiere. A continuat să lucreze ani buni cu jumătate de normă până când a devenit fotbalist profesionist, acceptând un salariu redus faţă de cel din fabrică.

Ferguson a fost un atacant decent, bătăios, dar nu grozav de talentat. A jucat pentru mai multe echipe din Scoția, printre care şi Rangers, având o carieră neremarcabilă, cu excepţia faptului că a fost eliminat de 16 ori într-o vreme în care trebuia să te străduieşti ca să fii dat afară.

I never ceased to give as good as I got in our confrontations on the field. It ss vital to stand up to such opponents. If you don’t, they trample all over you.

Ferguson a devenit fotbalist profesionist la 22 de ani. La 23 făcea primele cursuri de antrenor iar la 24 îşi luă deja licenţa întreagă. Abia căsătorit, luna de miere a lui Fergie a fost înlocuită de cursuri de antrenorat. La 31 de ani, în ultimul sezon la Falkirk, Fergie era deja antrenor-secund, responsabil cu tot ce ţine de pregătirea echipei, mai puţin numirea primului unşpe.

Nu e povestea unui om care s-a nimerit să fie antrenor, ci a unuia care şi-a făcut temele. Întrebat cum a rezistat atâta timp, Fergie răspunde cu acel accent scoţian brut: preparation. I prepared to stay in the game.

Despre ce a urmat o să discutam mâine, dar înainte de asta avem de lămurit ce-l face pe Alex Ferguson special. Acceptând că n-ai cum să cunoşti cu adevărat un om pe care nu-l cunoşti, vă propun o “impresie educată”, bazată pe zeci de articole, anecdote, interviuri şi cărţi despre cariera lui Alex Ferguson.
[cleeng_content id=”890828614″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]

Born and bred

When dealing with success you have to deal with myth also, and there’s a lot of myth surrounding myself.

Oamenii tind să supraestimeze rolul jucat de mind-games-uri şi de hair-dryer în succesul pe care l-a avut SAF. Nu sunt decât două faţete ale unei personalități complexe. Genele pe care le-a primit şi mediul în care a crescut sunt mai pertinente în explicarea succesului lui Alex Ferguson.

We are so caught in the myths of the best and the brightest and the self-made that we think outliers spring naturally from the earth. (Malcolm Gladwell)

Pentru un motiv sau altul, toţi marii antrenori britanici, Busby, Jock Stein, Shankly, Clough, Paisley au crescut în comunităţi muncitoreşti, unde loialitatea şi caramaderia erau valori de căpătâi. Ferguson nu face excepţie. Antrenorul lui Man Utd a primit o educaţie robustă în familie, dublată de lecţii de viaţa primite pe străzile, terenurile şi în puburile din Glasgow.

The inclination to stick by friends and allies was bred into me and strengthened by my working-class upbringing in Scotland. Where I was raised, there were good and bad, weak and strong people, as there are everywhere, but there were many you could rely totally if you were in trouble.

Mediul aspru n-a făcut decât să-i cultive calităţile native de lider: inteligenţă, autoritate, încăpăţânare, încredere în sine. Altfel spus, Fergie a avut şefia în ADN. La Man Utd a avut caractere dificile în vestiar, precum Cantona, Keane, Tevez şi Rooney, dar nici unul n-a ieşit de sub controlul său cât timp a fost la club. Peter Schmeichel a spus-o cel mai bine:

There are thousands of better coaches. But management? The handling of men? There’s nobody better.

Ambiţia patologică

Această rară abilitate de a conduce oameni a fost cuplată cu o ambiţie extremă, şi abia asta cred că-l separă pe Sir Alex Ferguson de alţi antrenori. Într-un documentar filmat în perioada Aberdeen, în 1985, mai mulţi dintre jucătorii săi sunt întrebaţi unde cred că va ajunge antrenorul lor. Răspunsurile sunt variaţii pe aceeaşi temă: la cât ambiţios e omul ăsta, nimic nu-l poate opri.

Aşa se face că Fergie ajunge la stadion la 6:30 dimineaţa, că s-a dus să-i urmărească personal pe Giggs şi Neville încă de la 14 ani, că după ce Aberdeen tocmai câştigase Cupa Scotiei Fergie spune într-un celebru interviu că jocul echipei lui a fost ruşinos şi nu e nici o glorie în a câştiga în felul ăsta.

Însă aceeaşi ambiţie intensă l-a făcut pe Alex Ferguson să treacă că buldozerul peste oricine i-a stat în cale. Zeci de ziarişti au fost interzişi la conferinţele de presă de Old Trafford pentru că au scris adevărul. La BBC n-a dat interviuri timp de şapte ani pentru că un documentar a dezvăluit faptul că fiul său, care era impresar la vremea respectivă, a primit un comision dintr-un transfer făcut de United. Până şi MUTV a primit interdicţie după ce a pus la dispoziţia federaţiei un interviu în care scoţianul îl critică pe arbitrul Martin Atkinson.

Presa nu e singura care a fost pedepsită. Relaţia lui SAF cu arbitrii e o litanie de abuzuri, înjurături şi măgării. Suporterii care s-au plâns că patronii americani le jefuiesc clubul au fost sfătuiţi să ţină cu Chelsea dacă nu le convine. Chiar şi unii jucători s-au plâns de felul în care au fost trataţi. Owen şi Berbatov au fost amăgiţi că vor juca mai mult dar au făcut tuşa un sezon întreg.

You might think I’m a pure bandit, other words you might use I’m sure, but I’m not interested.

Aşa cum remarcă Danny Taylor, au fost şi multe gesturi de bunăvoinţă necondiţionată. Sir Alex Ferguson poate fi un domn, pe măsura titlului primit de la regină. Totul e hunky-dory, ca să împrumut o expresie de-a lui, cât timp ceilalţi îşi ştiu locul şi nu încearcă să-l oprească să câştige lucruri.[/cleeng_content]

Sursa foto: www.mirror.co.uk

Englezilor le place să facă lucrurile altfel. Să conducă pe stânga, să stea la coadă când nu e coadă, să păstreze prize cu trei găuri şi robinete separate pentru apă caldă.

Fotbalul, fiind chintesenţial britanic, trebuia să fie altfel decât cel de pe continent. Asta se reflectă în obsesia pentru alunecări, dar şi în rudimentarismul unei culturi care pune calităţile atletice înaintea celor tehnice. Deşi această insularitate se estompează tot mai mult într-un campionat în care golgeterul e olandez şi cel mai bun pasator spaniol, organigrama cluburilor nu se lasă modernizată.

Fotbalul englez rămâne aprehensiv față de postul de director sportiv. Aproape toate sporturile de echipă din lume presupun existența unui “tampon” între antrenor şi patron. Nu şi în Anglia, unde antrenorul stă mai mult în birou decât în iarbă, un birou pe care scrie football manager.
[cleeng_content id=”887436919″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]

Arhaismul conceptului de manager

Antrenorul-manager se ocupă de tactică, de transferuri şi de academia de fotbal. Ăsta e modelul tradiţional, care-şi avea rostul într-o perioadă în care Celtic luă Cupa Campionilor cu o echipa de jucători născuţi pe o raza de 50 km de stadion. Pe vremea aia cluburile erau buticuri, dacă e să le raportăm la corporaţiile de azi: un maseur, un doctor, un magazioner, un antrenor secund, toţi lucrând pentru manager, care nu dădea socoteală decât chairman-ului.

În era Premier League, când cluburile generează venituri de sute de milioane de lire, acest model devine caduc. Cluburile serioase au departamente de sport-science, scouting, youth development formate din zeci de angajaţi. E naiv să-ţi închipui că antrenorul poate să supervizeze toate aceste zone şi nesănătos să dai atâta responsabilitate unui singur om. Marcotti:

If a manager is doing his job properly, his main priority is going to be working with the squad in training, developing a tactical approach for the next match, motivating the players, satisfying his media commitments and, on match days, making the crucial decisions. A serious manager – one who doesn’t hit the golf course at every opportunity and doesn’t hang out at the race track on his nights off – will necessarily be spending 60-odd hours a week on his team. Which, frankly, makes it impossible for him to have the necessary knowledge of players other than his own.

Contra-exemplul clasic, dar fals, e Sir Alex Ferguson. E adevărat că e un manager britanic de modă veche, dar până şi Fergie a fost nevoit să se adapteze şi să dea tot mai multe responsabilităţi oamenilor din subordinea sa. Scoţianul spune într-un interviu recent pentru New York Times:

One thing I have learned in the last decade is delegation. In the early days, I was involved with scouting, coaching, youth, everything. You can’t do that for a long period of time.

Directorul sportiv – spaima englezilor

Modelul continental al directorului sportiv a fost încercat în Anglia şi a eşuat, de unde şi ostilitatea de acum. Dar a eşuat din cauză că principiile nu au fost respectate, nu din cauză că ele sunt greşite.

Frank Arnesen a dat greş la Chelsea pentru că a venit după Mourinho şi i-a impus portughezului jucători mediocri. Comolli a dat greş la Liverpool dar transferurile au părut mai mult ale lui Dalglish decât ale lui. Nu mai zic de Dennis Wise, care-i recomanda lui Keegan jucători de pe Youtube.

Dar când directorul sportiv e competent şi nu se bagă peste antrenor, când ambii se respectă şi pun binele clubului înaintea orgoliilor, atunci ai un model de organizare care poate aduce succes pe termen lung. Uitaţi-vă la Porto, la Valencia, la Lyon sau la Borussia Dortmund.

Alternativa e să-i dai toată puterea antrenorului, să-l laşi să definească strategia clublui, să aleagă transferurile şi să conducă academia. Şi implicit să dai toate astea peste cap atunci când antrenorul pleacă.

Liverpool vs Swansea

Să luăm exemplul lui Liverpool. Înainte să plece, Rafa Benitez trasase un proiect prin care toate grupele de la academie urmau să adopte sistemul 4-2-3-1 şi toate transferurile erau judecate în funcţie de cât de bine se integrau în acest sistem. Venirea lui Roy Hodgson a însemnat o întoarcere la 4-4-2 şi transferuri precum Konchesky sau Poulsen.

După şase luni de coşmar a venit King Kenny, care a avut o strategie simplă: centrări şi goluri cu capul. Au fost aduşi Suarez, Downing, Henderson şi Carroll. N-a mers. În vară Brendan Rodgers a acceptat să devină manager doar după ce a primit asigurări că nu va fi nevoit să lucreze cu un director sportiv. A început cu 4-3-3 şi un fotbal de posesie dar materia primă era exact pe dos faţa de ce avea nevoie.

Comparaţi toată brambureala asta cu exemplul lui Swansea care chiar dacă nu are are un director sportiv, are un patron care ştie mai mult fotbal decât oricare altul din Premier League:

Most clubs don’t have a clear vision, they allow the manager to set the direction, then they change the manager so often, they get stuck in a merry-go-round. We had to go down a different route, to compete with clubs who think spending money is the only way to get success.

Modelul britanic de organizare permite managerului să stabilească direcţia în care merge clubul. Când managerul e Sir Alex Feguson, modelul funcţionează. Când managerul e Redknapp, Mark Hughes sau chiar Wenger, cluburile merg bine pentru un timp. După care încep problemele.[/cleeng_content]

Sursa foto: pasukaru76

Michael Owen a anunţat că se retrage la sfârşitul sezonului. Te aştepţi ca un fotbalist atât de important pentru Liverpool şi pentru Anglia să între automat în mitologia peluzei. Nu e cazul. Michael Owen e o legendă în almanahurile de fotbal, nu şi în inimile oamenilor.

Cum poate un fotbalist care a făcut atât de mult să fie iubit atât de puţin? Răspunsul e mai complicat decât pare.

His game was goals

A trecut atâta timp de când Owen n-a mai jucat cu adevărat fotbal încât e uşor să uiţi ce jucător a fost la vremea lui. Owen a debutat în Premier League la 17 ani, într-un meci cu Wimbledon în care a marcat la un sfert de oră după ce a intrat în teren. La 18 ani devenea cel mai tânăr marcator din istoria Angliei cu un gol împotriva României la Mondialul din 1998. O săptămână mai târziu, golul împotriva Argentinei avea să electrizeze o lume întreagă, vorba comentatorului englez.

Perhaps the problem is that Owen was never quite allowed to breathe as a player, all too hastily packaged and bundled out into the world aş a version of himself biased violently towards the extreme athletic gifts of his youth. Maybe the problem, in the end, was That Goal, Owen’s own epitaphic high against Argentina at France 98. That Goal, a slaloming sprint-dribble capped with a mercilessly clipped finish, was simply too exciting, too misleadingly one-off. (Barney Ronay)

Două calităţi au definit jocul lui Michael Owen: viteza şi finalizarea. Două trăsături native care deveneau aproape violente pentru adversari. Gerrard, care a fost încă de la pitici în aceeaşi grupă cu Owen, îşi aminteşte:

When he breezed into the Vernon Sangster, it was like a whirlwind visiting. The moment I saw him running at the keeper, killing him with his pace and youch, I appreciated with his extraordinary gifts. Michael’s talent didn’t just talk; it shouted. From the first glance I understood his game was goals. A natural.

[cleeng_content id=”388894600″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]

Prea mult, prea devreme

În anii care au urmat Owen s-a impus drept cel mai bun atacant englez al generaţiei lui. A devenit golgeterul campionatului în primele două sezoane pline la Liverpool şi rămâne până astăzi jucătorul cu cele mai multe goluri (40) marcate în Premier League înainte de 20 de ani.

A câştigat Balonul de Aur în 2001, după un sezon în care a făcut tripla “cupelor” cu Liverpool şi a marcat un hat-trick istoric împotriva Germaniei. Finala Cupei împotriva lui Arsenal îl defineşte poate cel mai bine ca fotbalist. Owen a câştigat aproape de unul singur un meci dominat timp de 80 de minute de Arsenal, convertind două jumătăţi de ocazie în ultimele zece minute ale partidei:

În vara lui 2004 Michael Owen avea 24 de ani şi lumea la picioare. Marcase deja 118 goluri în campionat, la fel de multe ca Dalglish. Pe hârtie avea toate datele unei legende a Kop-ului. Şi totuşi peluza nu s-a ataşat de el. Owen era respectat, apreciat, dar nu iubit. N-avea un chant care să răsune meci de meci. El dădea impresia unui profesionist detaşat de clubul pentru care joacă. Având grijă să-şi lase contractul neprelungit, Owen a plecat la Real Madrid pentru doar opt milioane de lire plus Antonio Nunez. A fost începutul sfârşitului.

Accidentări şi alegeri neinspirate

Sezonul la Madrid n-a fost unul ratat. Owen chiar a marcat în Clasico, dar în general a rămas în umbra lui Raul şi Ronaldo. După un an s-a întors în Anglia, dar în mod neaşteptat a ales Newcastle, echipă care îi oferise un salariu uriaş dar terminase pe locul 14 în sezonul anterior. Pe 31 decembrie 2005 Owen se accidentează la metatarsian. Avea să fie prima dintr-un şir de accidentări în urmă căruia nu şi-a mai revenit niciodată la forma de dinainte.

Owen avea la acel moment 26 de ani şi marcase de 35 de de ori pentru naţională. Toată lumea se aştepta să-l depăşească pe Bobby Charlton dar n-a apucat să mai înscrie decât de cinci ori. Owen şi-a grăbit recuperarea pentru a prinde Mondialul din Germania. În al treilea meci din grupe, cu Suedia, Owen şi-a rupt ligamentele încrucişate în primul minut al partidei.

Newcastle a retrogradat câţiva ani mai târziu, Owen fiind căpitanul echipei. Fanii nu l-au iertat nici până azi pentru nepăsarea din acele ultime opt meciuri cu Shearer antrenor. Owen a semnat cu Manchester United, club pentru care trebuie să fi ştiut că nu va juca prea mult. A început doar şase meciuri de campionat în trei sezoane. În fine, în acest sezon a ajuns la Stoke, pentru care a jucat 70 de minute în Premier League.

Cu ce a greşit?

Astea sunt faptele pe care nimeni nu i le poate lua. Dacă mă întrebaţi de ce nu e iubit, intrăm în nisipurile mişcătoare ale părerilor, ale impresiei pe care oamenii o au despre el în baza unor informaţii incomplete.

Pe scurt, Owen nu e iubit pentru că nu are cine să-l iubească. Fanii Liverpool nu l-au simţit niciodată ca fiind unul de-al lor. Iar felul în care şi-a împins contractul în ultimul an pare calculat şi egoist. După Liverpool, alegerile pe care le-a făcut par mercantile. Bun, Real Madrid e de nerefuzat, dar de ce Newcastle, de ce Manchester United? Pe fondul accidentărilor, Owen a părut mulţumit să-şi respecte contractele cu un profesionism rece, dar fără pasiune nu doar pentru club ci chiar pentru fotbal în sine.

Undeva pe drum lui Owen au început să-i placă mai mult caii decât fotbalul. Asta e un soi de infracţiune afectivă pentru genul de suporteri care mănâncă fotbal pe pâine. Ei aşteaptă de la fotbalişti să-şi iubească meseria, dar câţi dintre oamenii din peluze îşi iubesc ei înşişi meseriile?

Toate astea nu sunt decât impresii, care trebuie luate cu un pinch of salt. Nimeni nu ştie dacă Rafa a vrut să-l păstreze pe Owen sau i-a dat de înţeles că e mai bine să plece. La fel cum nu se ştie ce alte oferte a avut în afară de Newcastle. Sau ce i-a promis Sir Alex când a semnat cu Man United. Sau cât de mult îi place de fapt lui Owen ceea ce face.

Tot ce ştim e că băiatul asta a fost timp de câţiva ani cel mai bun atacant al Angliei şi aşa trebuie ţinut minte. Vă las cu o anecdotă culeasă din comentariile de pe Guardian:

O.J. Simpson sat in the commentary box and watched the last of his NFL records being broken. As soon as the moment arrived, his fellow commentator turned to Simpson and, with barely concealed glee, said: ” Well O.J. that’s it … you’re now a has-been.”

Without missing a beat Simpson beamed a broad smile and retorted: ” Yup, better than bein’ a never-was!”

Michael Owen WAS … and I can think of many never-were who are his contemporaries.

[/cleeng_content]