Best of

anglofil.ro > Best of

Qatarul vine tare din spate

By In Best of

Cum ajunge Campionatul Mondial să fie organizat într-o ţară mai mică decât Dobrogea şi fără tradiţie fotbalistică? Revista franceză France Football a publicat ieri un dosar de 15 pagini despre cabala conflictelor de interese prin care Qatarul a obţinut Campionatul Mondial din 2022.

Oamenii care se pricep au bănuit de la început că a fost nevoie de mult… lobby, hai să-i spunem, ca o ţară precum Qatar să ia faţa Statelor Unite în cursa pentru organizarea Mondialului.

Întrebarea de o mie de puncte e: de ce? De ce ar merge o ţară până-n pânzele albe ca să găzduiască un Campionat Mondial de fotbal?

Răspunsul scurt e – pentru că poate. Răspunsul lung e că găzduirea Mondialului face parte din planul micului stat arab de a deveni ceea ce se cheamă o soft super-power. O ţară de care se ţine cont chiar dacă nu are arme nucleare.

Când o ţară câștigă la loterie

Qatarul a fost secole întregi printre cele mai sărace ţări din zona Golfului Persic. Aflată întâi sub stăpânire otomană şi apoi britanică, mica peninsulă a supravieţuit din pescuitul de perle.

Soarta ţării s-a schimbat radical în anii ’40 când au fost descoperite rezerve uriaşe de petrol şi gaz. Englezii s-au retras şi, în 1971, Qatarul a devenit stat independent. Un stat de 225 de mii de locuitori care, stând pe o mină de aur, a devenit unul dintre cele mai bogate din lume. PIB-ul pe cap de locuitor e de zece ori mai mare în Qatar faţă de România.

Toate bune şi frumoase, doar că petrolul se termină şi el în câteva zeci de ani. E o problemă care te lasă cu două variante: fie trăieşti pe picior mare cât ai cu ce, fie te pregăteşti de zile negre.

Un exemplu din prima categorie sunt Emiratele Arabe Unite, care se remarcă prin opulenţa învestiţiilor. Dubaiul găzduieşte cel mai mare mall din lume, cea mai înaltă clădire, cel mai mare parc de distracţii şi tot aşa. Ăsta e un fel de a face lucrurile.

Planul B

Strategia alternativă e cea adoptată de actualul emir al Qatarului care, de când l-a detronat pe tatăl său în 1995, a declanşat un plan de investiţii care face mintea să stea în loc. Qatarul nu vrea să construiască cele mai mari malluri şi hoteluri, ci cele mai bune spitale şi universităţi. Iată ce spune emirul într-unul din rarele sale interviuri:

So now we plan to save money for the future of our generations, and to make sure that we secure them, as I mentioned to you, for education, for health, culture, museums, sports; to make sure that we have money for the future and that the standard of living can continue as it is. We are investing everywhere. Even your Harrods, we took it…

Şi nu doar Harrods-ul. Familia regală din Qatar a devenit cel mai important învestitor imobiliar din Londra după ce a cumpărat satul olimpic, cel mai înalt zgârie-nor şi cel mai scump bloc din Londra. În acelaşi timp, familia regală deţine procente importante din Sainsbury’s, Barclays şi bursa londoneză. Scopul e limpede:

When the oil runs out, they want to be left with a viable, advanced economy. It’s something like lottery winners who buy their children the best education, so that they’ll be able to fend for themselves in the years ahead.

Nici una din aceste învestiții nu e făcută la întâmplare. Toate fac parte din viziunea coerentă a unui stat care ştie clar cum vrea să arate în 2030.

Revons Plus Grand

Fiind o ţară obscură din zona Golfului, Qatarul are nevoie în primul rând de reputaţie. Iar fotbalul e cea mai eficientă scurtătură prin care o naţiune poate să se facă cunoscută lumii întregi.

Campionatul Mondial din 2022 e vârful unui iceberg a cărui formă abia acum începem s-o desluşim. Abia acum iese la iveală amploarea investițiilor începute de câţiva ani buni.

Qatarul a construit una dintre cele mai moderne academii de fotbal din lume, un loc în care pustii qatarezi se antrenează cot la cot cu puşti africani aduşi pentru a creşte nivelul competiţiei, totul sub supravegherea antrenorilor britanici. Cei mai buni jucători de la academie vor fi integraţi în clubul belgian de divizie secundă deţinut de familia regală din Qatar.

Mult mai notorie e investiția de la Paris Saint Germain, club în care se pompează bani agresiv pentru a-l aduce la nivelul celor mai bune echipe din lume. După toate taxele, presa franceză estimează că Zlatan o costă pe PSG undeva între 80 şi 90 de milioane de euro pe an.

În acelaşi timp, Qatarul a creat două canale de sport în Franța care au preluat drepturile de televizare pentru câteva dintre cele mai importante competiții, inclusiv Ligue 1.

The idea is to gain more ground in the world of sports by controlling its most powerful communications tool, television. Armed with its two channels and their cleverly global names, Doha will be able to extend its influence across the entire globe. Charles Biétry said, “We will be broadcasting live coverage of all sports from all the continents”. So France now seems to be just a trial run or, at most, an experiment.

În caz că toate astea nu erau suficiente, brandul Qatarului şi-a făcut loc şi pe tricoul Barcelonei. După două sezoane în care catalanii au avut pe piept fundaţia familiei regale, din vară Barca va purta tricouri inscripţionate cu Qatar Airways.

Toate informaţiile de mai sus sunt piese dintr-un puzzle care se construieşte sub ochii noştri. Cum va arăta el când va fi gata, asta nu ştiu decât cei care şi l-au imaginat. Din afară e greu de spus unde bate familia regală din Qatar prin aceste învestiţii fără precedent, dincolo de PR-ul unei naţii paşnice şi prospere.

Tot ce avem acum e o îndoială serioasă în privinţa felului în care a obţinut Mondialul din 2022. Oricum ar fi, Qatar e un nume pe care-l vom auzi şi vedea tot mai des în următorii ani.

Sursa foto: Doha Sam

Merită Messi Balonul de Aur?

By In Best of

Balonul de Aur e un premiu ciudat. Un premiu individual în cadrul unui sport de echipă. Un premiu care se dă pentru evoluţia de-a lungul unui an calendaristic, nu a unui sezon competiţional. Un premiu failibil ca oricare altul.

Un juriu nu chiar de ageamii

În 1974, Nabokov, Graham Green şi Saul Bellow au ratat Nobelul pentru literatură în dauna a doi suedezi, care făceau ei înșiși parte din juriu. În 1990, Dansând cu lupii a luat Oscarul în dauna lui Goodfellas. În 1997 Titanic a fost considerat un film mai bun decât Good Will Hunting.

Un premiu nu ia şi nu adăugă nimic la valoarea unui film, a unei cărţi sau a unui fotbalist, ci doar reflectă opinia unui juriu elitist.

Asta e valabil şi în cazul Balonului de Aur, cu un juriu elitist dar un sistem de vot democratic. Decizia finală nu e luată de o duzină de experţi de care n-a auzit nimeni, ci de cinci sute de antrenori, fotbalişti şi jurnalişti sportivi. Noi suntem liberi să le punem la îndoială expertiza, dar fapt e că noi plătim ca să-i vedem pe ei la lucru şi nu invers.

Evident că e şi aici o anume politică care aminteşte de Eurovision. Messi nu l-a votat pe Ronaldo, la fel cum căpitanul Portugaliei nu l-a votat pe Messi. Jogi Low nu i-a votat pe nici unul din ei. Căpitanul Suediei l-a pus pe Zlatan primul. Drogba sau Yaya Tore au fost votaţi semnficativ de reprezentanţi ai Africii. Dar la un număr atât de mare de voturi, simpatiile şi antipatiile tind să se anuleze.

Teoria conspiratiei

Apoi mai e teoria conspiraţiei, care bănuieşte FIFA că dirijează totul din umbră. Mourinho spunea la începutul lui decembrie:

The Ballon d’Or has already been given. When the heads of football speak and make the campaign, there is nothing you can do.

Mai lipsea să încheie cu ¿Por qué?. N-am înţeles niciodată cum funcţionează şmenul de vreme ce toate voturile sunt făcute publice. Dacă tot faci o acuzaţie, măcar ai decenţa să explici pe ce te bazezi. Câştigă Messi cu voturi din Barbados şi Antilele Olandeze? Un breakdown pe continente făcut anul trecut a demonstrat că nu.

Pe lângă asta, nu e nevoie de o conspiraţie. Oamenii care se uită la fotbal sunt mai mult decât capabili să ajungă de capul lor la concluzia că Messi a fost cel mai bun fotbalist al anului trecut.

Trăgând linie

Orice premiu care se acordă în urma unor voturi e unul subiectiv. Dacă vrem obiectivitate, avem nevoie de statistici.

Messi a avut un an devastator, cu mai multe goluri decât dau alţi atacanţi în toată cariera. A fost golgeterul campionatului Spaniei, al Ligii Campionilor pentru a patra oară la rând, marcând de cinci ori într-un meci eliminatoriu. Pe lângă asta, Messi a driblat mai mult decât orice alt jucător din Europa şi a fost cel mai bun marcator din lovitură liberă alături de Pirlo şi Banat.

Singurul lucru care subminează pledoaria lui Messi pentru Balonul de Aur e o săptămână de aprilie. Cea mai importantă săptămână a sezonului, în care Barcelona a clacat împotriva lui Chelsea şi a lui Real Madrid. Trei meciuri în care Messi a fost neaşteptat de tăcut şi a ratat un penalty cât o calificare în finală. Cu toate golurile şi recordurile bătute, Messi n-a câştigat decât Cupa Regelui în 2012.

Anul lui Cristiano Ronaldo e şi mai ambivalent. CR a marcat în toate cele şase “clasice” din 2012 şi a luat campionatul cu Real în Spania. A marcat de două ori în semifinala cu Bayern, dar la fel ca Messi, a ratat cel mai important penalty pe care l-a avut de bătut.

A ajuns cu Portugalia până în semifinalele Euro, dar n-a fost turneu lui. A fost tăcut cu Germania, execrabil cu Danemarca, omul meciului cu Olanda, decisiv cu Cehia şi ratangiu cu Spania.

Toate lucrurile de mai sus s-au întâmplat până în vară, dar Balonul de Aur se acord pe întregul an calendaristic şi aici CR pierde din tracţiune în faţa lui Messi. Real e pe locul trei în campionat la fel că Portugalia în grupă de calificare pentru Mondial. Messi, în schimb, a avut o a doua jumătate de sezon perfectă, bifând opt partide la rând în care a marcat de două ori.

Mai lasă-mă, dom’le, cu Messi!

Dacă mă întrebaţi pe mine, văd mai multe argumente pentru Messi decât pentru Ronaldo. Ce lucrează împotriva argentinianului e redundanţa. Messi are deja câţiva ani de când face neverosimilul să pară banal. Dar nu e.

Dacă Van Persie sau Rooney sau Luis Suarez ar fi dat 91 de goluri în 2012 nimeni nu s-ar fi îndoit că merită Balonul de Aur. Messi însă aduce o oarecare saturaţie. Aceeaşi acceleraţie pe diagonală. Acelaşi stâng. Aceleaşi loburi scurte.

Unora li se apleacă de la prea mult geniu, altora nu. Asta nu înseamnă că nu e geniu şi că nu trebuie apreciat drept ceea ce e.

Sursa foto: sitemarca

Copos

By In Best of

George Copos e cel mai neînţeles om din România. Un afacerist onest şi naiv care, orbit de dragostea vişinie, a tot băgat în Rapid bani pe care nu ştie dacă o să-i mai vadă înapoi. Mă rog, cel puţin aşa îi place să se erijeze în corespondenţa pe care o ţine de câteva zile cu jurnaliştii de la Gazeta Sporturilor.

De ce nu vede nimeni cât de păgubit iese din fotbal Copos, a cărui singură vină e că a vrut să facă bine pentru Rapid?

Show me the money

În opinia dânsului, finanţele Rapidului sunt o treabă atât de complicată încât nu poţi să-ţi dai cu părerea decât dacă ai făcut un headging (sic) la viaţa ta. E o oarecare ironie în stâlcirea unui cuvânt al cărui singur scop în context era să reflecte cultura economică a epistolarului.

Trecând peste asta, morala ar fi că jurnaliştii sportivi sunt profani în ale economiei, aşa că sunt descalificaţi din start. Nici eu nu mă pricep, aşa că întreb: ce spune despre patron o afacere care datorează 29 de milioane de euro la un buget anual de şase? Se pricepe la ceea ce face?

După propria-i mărturisire, Rapidul e un mecanism care funcţionează defectuos, iar răspunderea e a lui în primul rând, oricât ar încerca s-o devieze asupra oamenilor pe care i-a angajat. Dacă oamenii pe care i-ai angajat sunt incompetenţi, tu cum eşti?

Forma mea de manifestare a iubirii de Rapid este aceea de a-i asigura sumele care îi sunt necesare.

O iubire care vine cu împrumut şi dobândă. Cluburile ţinute de sugardaddies sunt hulite în Anglia, dar şeicul Mansour i-a dat 300m lui City, nu i-a împrumutat. Abramovich a împrumutat-o pe Chelsea, dar fără dobândă, şi e greu de crezut că o să-şi ceară vreodată banii înapoi cum face Copos acum. Şi rusul şi şeicul vor fi lăsat în urma lor un club care se susţine singur şi care va putea funcţiona la aceiaşi parametri şi după plecarea lor.

Business is where you are now, but what got you here is your word and your reputation.

Când vinzi cu un leu un club care îţi datorează 21 de milioane de euro, care n-are nici stadion şi nici bază de antrenament, n-ai de ce să te miri că nu ţi-l ia nimeni. Ca afacere, Rapidul se reflectă prost asupra celui care s-a ocupat de ea în toţi anii ăştia, dar nici cuvântul şi nici reputaţia nu-l ajuta pe Copos.

El are grijă să vorbească în toate interviurile despre zecile de milioane pe care le-a băgat în Rapid. Nu la fel de mult despre cele pe care le-a scos şi al căror fir e un pic mai greu de urmărit. E mai greu te creadă lumea că eşti binefăcătorul Rapidului când, dintr-un transfer, un leu se duce în contul clubului şi trei în al tău.

Circuitul banilor care s-au învârtit la Rapid e o cabală pe care doar Copos o cunoaşte în intergime. Noi n-avem decât să-l credem pe cuvânt că iese păgubit din fotbal, că a luat ţeapă. Chestia e că n-are reputaţia unui om care obişnuieşte să se păcălească, dimpotrivă.

Nu aveţi nici o remuşcare pentru faptul că mă judecaţi greşiţ în permanenţă? Asta l-a întrebat Copos pe Decebal Radulescu. Trebuie să fie o întrebare pe care o pune frecvent, de vreme ce atâţia oameni care avut de-a face cu dânsul sunt în aceeaşi poziţie: foşti căpitani, foşti antrenori, foşti preşedinţi de club, suporteri.

E destul de greu să găseşti pe cineva care să aprecieze ce a făcut Copos la Rapid. Până şi Mitică, care e o maşină de complimente la adresa patronilor, spunea despre Copos: E diabolic, e diavolul în persoană. E că uleiul, nu poţi să-l ţii în palmă, alunecă mereu.

Ăsta e George Copos, omul judecat greşit în permanenţă. Dacă ceva nu se leagă, vă recomand să citiţi replica pe care i-o dă lui Cristi Geambasu. După ce o trimisese elegant la cratiţă pe Maria Andries, Copose revine cu precizarea că de fapt a fost un compliment. Aici e cheia discursului lui Copos.

El face complimente fiind mitocan, iubeşte Rapidul îndatorându-l la el însuşi, dă lecţii de morală fiind condamnat nedefinitiv pentru înşelăciune. Aproape că înţelegi cum un patron de bună-credinţă ca dânsul ajunge să fie judecat greşit în permanenţă.

Sursa foto: “J”.

Merită West Brom să fie pe trei?

By In Best of

West Bromwich Albion nu e o echipă la modă. N-au aerul aristocratic al lui Fulham și nici un antrenor cosmopolit ca Swansea. Cel mai interesant lucru care se poate spune despre WBA e că joacă pe stadionul aflat la cea mai mare altitudine din Anglia.

Cu toate astea, când au bătut pentru a patra oară la rând și au urcat până pe locul trei în clasament, am știut că evoluția lor din acest sezon nu mai poate fi ignorată. West Brom n-a mai avut un sezon atât de bun din 1953-54 când aproape au făcut dubla, o generație care a rămas în memoria fanilor drept echipa secolului. Dacă istoria nu vă convinge, gândiți-vă că sezonul trecut au adunat abia în februarie punctele pe care le au acum.

Nu știu câți dintre voi ați apucat să-i vedeți în mai multe meciuri în acest sezon, așa că probabil vă întrebați care-i șmecheria. Ce fac The Baggies atât de bine de au ajuns pe un loc de Liga Campionilor după o treime de sezon?

Deși i-am văzut în destule meciuri, mi-au lăsat impresia unei echipe cinstite dar cam atât. Am început să sap meticulos în statistici, doar ca să descopăr mai pe seară că Gabrielle Marcotti făcuse același lucru. Eram în situația bietului om care-a inventat telefonul în același timp cu Bell și de care azi nu mai știe nimeni. Dar asta nu m-a oprit. Folosind statisticile Opta, am încercat să merg un pic mai departe decât Marcotti și să văd unde ajung.

Posesia. Unul din lucrurile care surprind la WBA e că au una din cele mai scăzute posesii ale balonului din Premier League, doar 43%. Newcastle a demonstrat însă anul trecut că posesia nu determină poziția în clasament. Într-un campionat atât de direct precum Premier League, bătălia pentru posesie e una pe care iți permiți s-o pierzi.. Marcotti admite că:

Possession is the kind of stat that often tells you more about how a team plays than whether it’s any good.

La fel sunt și celelalte statistici superficiale. WBA nu se remarcă la nici un capitol, nici la contra-atacuri, nici la centrări, nici la mingi lungi. Dar dacă nici una din aceste statistici nu spune mare lucru, atunci la ce ar trebui să fim atenți? Fiind un domeniu aflat în pionierat nimeni știe exact, dar oamenii care se pricep tind să se uite la două statistici – raportul șuturilor și procentajul paselor reușite în treimea finală a terenului.

Raportul șuturilor (Total Shots Ratio) e o statistica importată din hochei și e importantă pentru că anticipează cel mai bine poziția de la finalul campionatului. Cu cât sutezi mai mult și împiedici adversarul să facă același lucru, cu atât controlezi mai bine mingea. Cu cât controlezi mai bine mingea, cu atât termini mai sus în clasament.

TSR se calculează împărțind șuturile expediate la totalul șuturilor, expediate plus primite. Echipele care prind locurile de Liga Campionilor au, aproape fără excepție, un raport mai mare de 0.60. Al lui WBA e mult mai scăzut, 0.43. E aproape imposibil să termini între primele patru echipe când primești mai multe șuturi decât tragi.

A doua statistică relevantă, procentajul paselor reușite în treimea adversă, arată cât de bine controlezi mingea pe faza de atac. Echipele care au terminat anul trecut pe primele patru locuri au avut minim 74%. City și United au în acest sezon 78%, WBA doar 64%. Judecând după aceste numere, ajungi la concluzia lui Marcotti:

Soccer’s metrics may be a bit rudimentary, but they’re all we have. And they don’t show West Brom to be anything but the team it has been the last two seasons, when it finished 10th and 11th in the 20-team Premiership.

They must be doing something right

La prima vedere, WBA pare să joace același fotbal de anul trecut doar că acum e mult mai sus în clasament. Dar există două capitole la care WBA excelează. Unul din ele e numărul erorilor defensive.

WBA a făcut detașat cele mai puține, doar cinci. Man United are deja nouă, Man City 12, iar Arsenal 22. Interesant e că și în sezonul trecut WBA a fost cea mai bună la acest capitol, cu doar șapte erori în tot campionatul. Vasăzică, Clarke a moștenit de la Hodgon o defensivă care dacă nu strălucește, măcar nu ia goluri ieftine.

Dar e mai mult decât atât. De când a venit Clarke, WBA își creează de două ori mai multe șanse clare de gol. Asta se întâmplă pentru că echipa a devenit mult mai directă, căutându-l pe Shane Long cu mingi trimise pe culoar, un rol pe care irlandezul îl joacă perfect.

Buni, dar nu chiar atât de buni

Chiar și așa, limitarea erorilor defensive și un stil direct de joc nu sunt suficiente pentru a justifica locul lui WBA în clasament. Asta ne lasă cu două variante: fie ce s-a întâmplat până acum e o mică anomalie care se va corecta până la finalul sezonului, fie statisticile sunt irelevante.

Marcotti înclină spre ultima variantă, argumentând că West Bromwich Albion e un club bine condus de sus până jos, cu un antrenor priceput care beneficiază de transferurile inteligente făcute de Dan Ashworth. Și e adevărat. Steve Clarke e un tactician competent școlit de Mourinho, iar Mulumbu și Yacob sunt probabil cel mai bun pivot dublu din Premier League.

Spuneți-i defect profesional, dar dacă e ceva ce am învățat din anii de jucat poker e că statisticile nu mint niciodată. Nu dacă le dai suficient timp.

WBA e o echipă mai bună decât anul trecut dar nu atât de bună încât să termine în primele șase. Arsenal, Chelsea, Spurs și Everton au mai multă calitate în lot și asta ar trebui să se vadă la finalul sezonului.

Sursa foto: footysphere

Hillsborough

By In Best of

Hillsborough e cel mai mare dezastru din istoria fotbalului englez. La semifinala Cupei din 1989, 96 de suporteri ai lui Liverpool au murit striviți în peluza Leppings Lane a stadionului Hillsborough.

Mărturisesc că, prima dată când am aflat de Hillsborough, mintea mea n-a putut să cuprindă ce s-a întâmplat. Accidentele rutiere sau înecul sunt la fel de cumplite, dar măcar intelgibile. Înțelegi mecanica din spatele lor. Dar e mai greu de înțeles cum ajung 96 de oameni să moară striviți într-un stadion. Pentru asta ai nevoie să înțelegi contextul care a făcut posibilă tragedia.

This is England

Nici nu vă imaginați ce au făcut două decenii de gentrificare din fotbalul englez. Premier League e un blockbuster hollywoodian; Division One era un film slinos cu buget redus.

Pe vremea aia, fotbalul era al clasei muncitoare, al minerilor și instalatorilor. Guvernul lui Thatcher nu i-a avut niciodată la inimă, și nici patronilor de club nu le erau de prea mare folos cât timp aveau buzunarele goale. Puținii bani pe care-i făceau de pe urma lor se duceau pe transferuri. Stadioanele erau nu doar dărăpănate, ci de-a dreptul periculoase:

depressing… below the standards to give the spectators dignity… in stark contrast to the different world only yards away, in the boardroom. (Taylor Report)

Și apoi mai erau huliganii, tot mai mulți și tot mai agresivi. Din cauza lor, toți suporterii ajunseseră să fie tratați drept o specie inferioară de către autorități și tabloide:

Many people — including those at the top of government and newspapers — wanted to believe football fans were murderers, robbers, defilers and drunks.
It was easy for the police to frame them, then.

15 aprilie 1989

Hillsborough, și mai ales peluza Leppings Lane era cunoscută drept una dificilă pentru oaspeți. În 1981 o tragedie aproape identică a fost evitată la semifinala dintre Wolves și Spurs. Șansa suporterilor de atunci a fost că gardurile au cedat și valurile de oameni s-au revărsat pe gazon.

Dar lucrurile păreau să evolueze. Cu un an înainte, în 1988, tot la Hillsborough și tot la o semifinală de Cupă, poliția a instalat filtre pentru verificare biletelor, astfel încât suporterii au ajuns treptat la stadion.

Pe 15 aprilie 1989 n-au mai fost filtre și nici gardurile n-au cedat. Zece mii de suporteri ai lui Liverpool erau prea mulți pentru cele șapte intrări cu turnicheți dinspre Leppings Lane. Ca să evite o îmbulzeală la intrarea în stadion, polițistul care se ocupa de siguranța spectatorilor a luat decizia catastrofală de a deschide porțile de ieșire.

Îmbulzeala de la turnicheți a fost amânată pentru tunelul care conducea către peluză. Peluza, compusă din mai multe cuști de metal, s-a tot umplut până n-a mai rămas un centimetru liber. Capacitatea peluzei fusese profund supraestimată. Oamenii erau blocați într-o cușcă de metal în care nici nu puteai respira:

People say how can you suffocate standing up in the open air. The pressure on you was so intense that once you breathed out, the crush prevented your lungs from re-inflating, so to breathe you had to put your forearms on the back on the person in front of you to create space to breathe in.

Altă mărturie, povestită la Anfield Wrap, e a unui supraviețuitor care era lipit de o adolescentă. Nici unul din ei nu se mai putea mișca, însă fata își pierdea treptat cunoștința. Fiind atât de strivită încât nici nu putea vorbi, ea l-a călcat de câteva ori pe picior. Era ultimul fel în care mai putea cere ajutor. Omul a văzut-o pe fata asta murind lângă el.

Sunt doar două dintre miile de povești cumplite din acea după-amiază. Nimeni, niciodată, n-ar fi trebuit să treacă printr-un asemenea calvar la un meci de fotbal.

La cald

Imediat după tragedie, David Duckenfield, polițistul care a ordonat deschiderea porților pentru ieșire, a dat vina pe fani, acuzându-i că au luat cu asalt porțile. Câteva zile mai târziu, The Sun a publicat cea mai scabroasă primă pagină din istoria ziarului, acuzându-i pe fani că au buzunărit victimele, au urinat pe polițiști și i-au bătut pe medicii care dădeau primul ajutor.

Despre suporteri s-a scris că au venit beți și fără bilet la meci. În contextul anilor ’80 de care vă povesteam, a fost de ajuns. Manipulați de autorități cu ajutorul Sun-ului, oamenii erau convinși, ținând cont și de Heysel, că animalele de suporteri liverpudlieni își meritau soarta.

Raportul Taylor

Toate zvonurile și minciunile au fost infirmate de judecătorul Taylor, cel care a anchetat tragedia. În raportul său, publicat doar câteva luni mai târziu, Taylor a stabilit că: although there were other causes, the main reason for the disaster was the failure of police control. În același raport a subliniat că marea majoritate a fanilor aveau bilete, nu erau beți și nici nu au fost violenți.

În ciuda acestui raport, nimeni nu a fost tras la răspundere, în timp ce minciunile Sun-ului au rămas mult mai bine întipărite în memoria colectivă decât un meticulos raport guvernamental.

Totul s-ar fi oprit aici, dacă timp de mai bine de 20 de ani, familiile victimelor n-ar fi dus o luptă eroică de a afla adevărul complet despre felul în care au murit cei pe care îi iubeau. Liverpool Echo:

The bereaved families, driven on and inspired by love and the need to know exactly how and why their loved ones died, deserve enormous respect and admiration.

They have been repeatedly beaten down and clearly expected to give up and go away by the powers-that-be. But despite facing the might of the Establishment, they have refused to lie down and refused to accept that they would never get the full story of Hillsborough.

Each year, not least at the memorial service at Anfield, we have witnessed the families’ dignity and desire to honour and remember the 96 men, women and children who died after going to watch a football match.

And throughout nearly a quarter of a century we have seen their steely determination and stoicism as they have continued to ask the basic questions which others have continued to refuse to answer.

This is why, on this landmark day, we salute all those who have campaigned for the full story. You are a credit to this city – and a credit to your families.

Adevărul complet

În 2009 o comisie independentă a fost formată în încercarea de a răspunde la întrebările la care nu reușise să răspundă raportul Taylor. Timp de trei ani au fost studiate toate documentele legate de tragedie, peste 450 de mii de pagini. Concluziile comisiei, făcute publice săptămâna trecută, sunt șocante.

Autoritățile, de la poliție, morgă și serviciul de ambulanță, până la politicieni, nu doar că au fost principalii vinovați pentru ce s-a întâmplat, dar au complotat într-un mod sinistru pentru a-și acoperi urmele și a da vina pe suporteri.

  • 116 din cele 164 de declarații ale polițiștilor implicați au fost modificate de către superiorii lor astfel încât orice comentariu nefavorabil la adresa poliției să fie eliminat.
  • zvonurile murdare publicate de The Sun au fost lansate de polițiști.
  • în tot acest proces, principalii vinovați, respectiv poliția, au încercat să dea vina și să murdărească imaginea victimelor. Tuturor victimelor, inclusiv copiilor, li s-a luat alcoolemia iar rudele îndoliate au fost interogate într-un mod inuman.

As for the alcohol-testing of the 96 corpses, purely to bend the story in favour of the South Yorkshire police, it takes a special kind of bastard to pass those orders when the victims included so many young. Thirty-seven of the dead at Hillsborough were teenagers. Jon-Paul Gilhooley, Steven Gerrard’s cousin, was the youngest who never came home. Ten years old. (Daniel Taylor)

  • ambulanța a reacționat greoi și dezordonat. Deși, în mod incredibil, o singură ambulanță a pătruns pe stadion, orice anchetă a fost suspendată pentru că cei de la morgă au stabilit că oricum victimele nu mai puteau fi salvate după 3:15. Comisia a stabilit că până la 41 de vieți ar fi putut fi salvate dacă cei de pe ambulanță și-ar fi făcut treaba cum trebuie.

Raportul Taylor a stabilit cine a fost de vină pentru Hillsborough. Dar a fost nevoie de această comisie independentă pentru a demonstra felul meschin și diabolic în care au autoritățile au încercat să dea vina pe victime pentru propria lor moarte.

După 23 de ani, adevărul a ieșit la iveală. Va fi complicat, dar ancheta trebuie redeschisă, verdictul accidental death anulat, și vinovații trași la răspundere.

Sursa foto: Flickr, Ben Sutherland.