Best of

N-am urmărit niciodată de aproape fotbalul italian. Mi-am zis că dacă vreau să văd blaturi, stadioane goale și patroni-histrioni mai degrabă mă uit la Dinamo fotbalul asta amărât de la noi.

Dar sezonul ăsta e altă poveste. Mă cam trage mâna să dau pe italieni, barem pe stream-uri. Cum de ce? Păi, s-a întors Zeman!

Zdenek Zeman nu mai e de mult doar un antrenor. E un cult-hero în toată regula, un frumos nebun al anilor ’90 în care Seria A era cel mai tare campionat din lume.

Nu l-am prins atunci, aveam lucruri mai importante pe vremea aia, dar tot ce am citit despre el mai târziu m-a lăsat cu regretul că fotbalul a devenit prea pragmatic pentru Zemanlandia.

[cleeng_content id=”166596168″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]
Cine e Zeman?

Zdenek Zeman s-a născut în Cehia, la Praga, la scurt timp după Război. Era un bun voleibalist și handbalist așa că a dat la facultatea de educație fizică. În ’68, când rușii au intrat cu tancurile în Praga, Zeman era în vacanță în Sicilia la unchiul lui, care jucase pentru Juventus și Palermo. Părinții au hotărât că e mai bine să rămână în Italia.

A terminat facultatea în Italia, a lucrat nouă ani cu juniorii lui Palermo și în 1983 a primit primul job de antrenor plin la Licata, un club minuscul cu care a promovat din C2.

Și-a făcut un nume abia la începutul anilor ’90 când a dus-o pe Foggia din a treia divizie până în Serie A. Cică fundașul dreapta din perioada aia nu era rău deloc…

Au urmat trei sezoane la Lazio și două la Roma, o succesiune pe care nu mulți antrenori și-ar fi permis-o. Dar intregritatea lui Zeman i-a cucerit atât pe laziali cât și pe romani. La Roma, l-a făcut căpitan pe Totti care n-avea decât 21 de ani:

În anii 2000, Zeman a devenit nefrecventabil din cauză că spunea lucrilor pe nume. James Horncastle:

Word went round that Sensi’s decision to part with Zeman was to resolve a ‘political problem’. The palazzo had apparently spoken. “Someone has placed a veto on Zeman,” wrote Alessandro Capponi in La Repubblica. “Someone has said to Sensi: ‘either you sack Zeman or Roma will never win’. Is it possible?” Not to indulge conspiracy theories, but it’s certainly plausible considering what was learned after Calciopoli and the GEA trials in 2006. Zeman had become an inconvenience to the influential.

În 2010, a fost nevoit să se întoarcă la Foggia în Serie C ca să-și resusciteze cariera. Sezonul următor a promovat cu Pescara în Serie A, stabilind un record de goluri marcate în divizia secundă din Italia – 90 în 42 de meciuri. A fost de ajuns pentru a primi încă o șansă la Roma.

What if?

Tocmai de asta e de urmărit sezonul asta al Romei. Pentru că nu știu când o să-și mai prindă rivalii cu pantalonii-n vine ca acum.

Pe Juventus fără antrenor pe bancă un sezon întreg, pe Milan mai preocupată de contabilitate decât de locul pe care o să termine, și pe Inter cu o jumătate de echipă schimbată.

Pe Inter a și bătut-o etapa trecută, chiar pe Meazza, într-un meci mai deschis decât nasturii de la cămășile lui Gigi. Cu Zeman pe bancă și Totti în vână, Roma a dat timpul înapoi și a început să spere:

What we’re witnessing is not football; it’s the ultimate concretisation of one man’s reflection in a cracked mirror which has formed his life’s work, forged his identity. It is the embodiment, the totality, of his gifts to a sport.

Roma poate să ia titlul anul ăsta. “Poate” nu înseamnă că o va face, dar va fi o plăcere să-i urmărești cum încearcă.

Ce-l face atât de special?

În peisajul uniform al fotbalului italian, Zeman se distinge ca o pereche de bermude printre pantaloni de costum. El joacă dintotdeauna același 4-3-3 năvalnic și nesăbuit de ofensiv, care produce scoruri de hochei.

Echipele lui Zeman dau o boabă mai mult decât ceilalți, sau pierd încercând.

E adevărat că jucătorii care-mi plac preferă să atace, nu să se apere. Eu îi încurajez, pentru că fotbalul ofensiv e pozitiv, și e mai dificil decât să te aperi și să distrugi. Eu cred că cea mai bună apărare e atacul. Dacă le spun atacanților mei să rămână sus, ei țintuiesc apărarea adversă. Dacă mijlocul meu urcă, mijlocul lor trebuie să coboare.

În ultimul lui sezon la Foggia, numai atacanții – Signori, Baiano și Rambaudi – marcau împreună cât cea mai bună echipă din lume, Milanul lui Capello, într-un campionat întreg. Ăsta e fotbalul exploziv și imprevizibil în care crede Zeman, genul de fotbal de care nu te mai saturi.

Problema e că-i atât de gung-ho, încât tinde să lase găuri în apărare. Or, ca să câștigi lucruri, mai ales în Italia, ai nevoie de aprare. Zeman n-a câștigat nimic în carieră, fiind taxat cu prima ocazie de adversari.

Oamenii spun că sunt un pierzător, pentru că echipele mele n-au câștigat mare lucru. Eu cred că sunt un învingător pentru că am construit ceva adevărat, ceva diferit.

[/cleeng_content]

*citatele sunt luate din articolul lui Gabrielle Marcotti din revista Champions aprilie/mai 2010.

Sursa foto: http://ilgladiatore.tumblr.com/

După cronicile primelor etape, ați remarcat probabil ceva mai multe procentaje și grafice decât înainte. Nu e o întâmplare. În sezonul pe care-l avem înainte, o să tot scot statistici din pălărie, pentru că ele reflectă cu acuratețe acțiunea de pe gazon.

Aș fi făcut-o de mai demult, dar aplicațiile care furnizează aceste date sunt relativ recente. Până acum câteva luni, datele culese de Opta erau disponibile doar profesioniștilor din branșă la prețuri pe măsură.

Acum avem două aplicații care sunt disponibile aproape oricui. Una e Stats Zone, care face cam ce făcea fostul Guardian Chalkboards, dar care deocamdată e disponibilă doar posesorilor de iPhone. Cealaltă e eplindex, un site care pentru un abonament anual de £40 pune la dispoziție datele adunate de Opta începând cu sezonul 2008/2009. Două aplicații care au început deja să schimbe felul în care se face jurnalismul sportiv în Anglia.

Cum a început totul

Revoluția statistică a început cu baseballul. Pionierul a fost un anume Bill James care începând cu anii ’80 a scris mai multe cărți în care a identificat anumiți parametri care reflectau mai bine calitatea unui jucător decât cei folosiți în mod tradițional.

Bill James a fost ignorat de establishmentul vremii până când Billy Beane aproape a câștigat campionatul folosind principiile sale la Oakland Athletics, o echipă cu un buget limitat. Povestea a ajuns în mainstream prin cartea lui Michael Lewis, Moneyball, și a filmului omonim.

Iarna nu-i ca vara. Și nici fotbalul ca baseballul.

Problema cu fotbalul e că-i un joc mult mai fluid, mai dinamic și mai complex. E mai dificil decât în baseball să separi contribuția fiecărui jucător în evoluția echipei. Tocmai de aceea statisticile nu pot revoluționa fotbalul în aceeași măsură în care au făcut-o cu baseballul.

În fotbal, statisticile tind să confirme ceea ce știam deja. Că Rooney e un atacant complet, că Suarez e ratangiu, că Stoke joacă cu mingi lungi. Chiar dacă nu au aceeași influență ca în baseball, statisticile folosite cum trebuie îți dau un mic avantaj. Iar când campionatele se pierd și se câștigă la golaveraj în prelungiri, orice avantaj contează.

Numbers might not transform soccer, but they’€™ll give you an edge. And if they give you an edge you have to do it. (Billy Beane)

Pe ce te bazezi?

Statisticile sunt un pas mic pentru fotbal, dar un pas uriaș pentru scrisul despre fotbal.

În mod tradițional, jucătorii primesc o notă de la ziariști în căsuța de meci, notă care se bazează doar pe ochiul și prejudecățile gazetarului. Tehnologia reduce subiectivismul dintr-un proces și așa destul de empiric.

“Mie mi s-a părut că a jucat bine” va deveni “a jucat bine pentru că a recuperat 13 mingi și a creat două șanse clare de gol”.

84% din statistici nu ajută la nimic

Sau varianta mai mucalită: Statistics are like a bikini. What they reveal is suggestive, but what they conceal is vital.

Scepticismul în privința statisticilor vine din folosirea lor greșită. Când bați monedă meci de meci pe posesia Barcelonei, oamenii ajung să creadă că e irelevantă. Când de fapt nu e.

Fotbalul de pe hârtie, adică cel statistic, nu e același cu cel din teren, îmi spunea cineva acum multă vreme la comentarii. De fapt, fotbalul de pe hârtie nu cadra cu prejudecățile lui, deci nu putea să fie relevant.

Statisticile reflectă perfect acțiunea din teren, doar că nu toate statisticile au aceeași valoare.

10 – Charlie Adam's Carling Cup final penalty landed on Mars 10 minutes ago. Curiosity.

— OptaJoke (@OptaJoke) August 23, 2012

Câteva exemple

Unul din miturile fotbalului contemporan e că Ronaldo e un maestru al loviturilor libere. Trebuie să fie, doar își măsoară pașii ca un transformeur de rugby. That’s all fine and dandy, doar că Ronaldo trage mult, prinde poarta rar și înscrie și mai rar din lovitură liberă. Santi Cazorla sau Seb Larsson sunt mult mai buni la capitolul ăsta.

Una din cele mai relevante statistici ale sezonului trecut a venit de la Jonathan Wilson. Deși era accidentat încă din noiembrie, în aprilie Lucas Leiva încă era jucătorul lui Liverpool care făcuse cele mai multe alunecări în sezonul trecut.

Astea sunt genul de statistici care te fac să vezi ochelarii de cal pe care fiecare din noi îi purtăm câteodată. Toți avem prejudecăți și unghiuri moarte și ar fi păcat să nu folosim numerele ca să scăpam de ele.

Sursa foto: Flickr, rfin.

Istoria fotbalului e rescrisă constant, dar nu întotdeauna cu exactitate. Când titlurile caută cum-necum să agaţe cititori, adevărul devine un detaliu secundar.

E cazul lui Ştefan Covaci, prezentat în Adevărul drept „creierul” marelui Ajax. Articolul e o compilaţie superficială de idei şi anecdote preluate din diferite părţi, dar mai ales dintr-un alt articol luat cu japca de Prosport din Champions, şi un altul preluat de GSP din Guardian.

Că „giurnalismul” sportiv de la noi e o spoială care încearcă să ascundă amatorismul celor care-l fac, asta ştiaţi. Dar ideea că Ştefan Covaci e nu doar creatorul marelui Ajax, ci şi cel mai mare antrenor pe care l-am avut, am mai auzit-o. Şi cred că e greşită.

După plecarea lui Michels în 1971, Ajax avea în jur de 15 variante pentru un înlocuitor. Covaci era cea mai ieftină dintre ele dar şi cea mai improbabilă. Atât de improbabilă încât se spune că şi-a cumpărat bilet de avion dus-întors, când a plecat de la Bucureşti ca să dea interviu la Amsterdam. Până la urmă a rămas, şi i-au fost de ajuns doi ani pentru a deveni cel mai titrat antrenor român.

Covaci a primit pe mână o limuzină care mergea pe pilot automat şi a avut inteligenţa şi decenţa de a nu smuci volanul, ceea ce e mult mai vrednic de apreciere decât s-ar putea crede. Emeric Ienei îşi aduce aminte că l-a întrebat admirativ: „Ce faci, nea Pişti cu ei?” „Ce să fac, îi las să joace!”

Covaci i-a lăsat să joace, pe Cruyff şi pe Neeskens, pe Haan şi pe Keizer. Dar „creierul” marelui Ajax n-a fost. O spune Velibor Vasovic, ale cărui vorbe trebuie luate cum grano salis. Vasovic e cel cu care Michels a început să construiască marele Ajax, dar pe care Covaci l-a înlocuit cu Blankenburg.

Cine spune că fotbalul total a început cu Covaci, greşeşte. Covaci n-a avut nici o legătură. A preluat o echipă foarte bună, campioană a Europei, şi a continuat cu acel stil de joc. Nu, Michels a fost arhitectul acestui fel de a juca.

Argumentul lui Vasovic e întărit de faptul că atât Michels cât şi Cruyff au dus mai departe filozofia fotbalului total la Barcelona. După Ajax, Covaci a ratat două calificări cu nationala Franţei şi două cu cea a României.

Covaci n-a fost nicidecum un antrenor moale, precum George Knobel, cel care i-a urmat la cârma Ajax-ului. Una din poveştile apocrife din mandatul romanului, spune că Johan Cruyff se cam dădea lovit înaintea unui meci. Ştiind cât de mult îi plac banii, Covaci a luat o bancnotă de 1000 de guldeni şi i-a masat genunchiul. Cruyff a zâmbit şi a spus că se simte mai bine. Dar influenţa lui Covaci în teren, în deciziile care ţineau de joc era limitată:

Covaci era un antrenor bun. El era şeful. Dar cei care conduceau echipa erau jucătorii. Covaci a fost un antrenor potrivit pentru noi după Michels. Ne-a dat mai multă libertate. Asta era foarte important. Jucătorii se săturaseră de duritatea şi disciplină lui Michels. A fost bine pentru echipă că l-a avut pe Covaci în acel moment. Dar după doi ani, a fost de ajuns. (Johnny Rep)

Libertatea pe care Covaci le-a dat-o jucătorilor a făcut din Ajax una din cele mai fascinante echipe din istoria fotbalului de club. Dar reversul libertăţii din teren a fost libertatea pe care jucătorii şi-au luat-o în afară terenului, care a dus la prăbuşirea echipei:

Era un antrenor bun, dar prea amabil. Rinus Michels era mai profesionist. Era pentru o disciplină totală, foarte strict, toată lumea la acelaşi nivel. La început, în primul an, am fost chiar mai buni cu Covaci pentru ca eram jucători buni şi acum aveam libertatea să facem ce ne trecea prin cap pe teren. Dar după asta, disciplina s-a dus şi totul s-a terminat. (Arrie Muhren)

Nu încerc să întinez amintirea lui Pişti Covaci. Dar cred că dacă el ar citi astăzi unele lucruri care se scriu despre dânsul, s-ar ruşina. El trebuie apreciat pentru ceea ce a fost, nu pentru ceea ce n-a fost.

Citatele sunt luate din superbul volum al lui David Winner despre fotbalul olandez.

Un adevăr crunt: fotbalistic suntem la „și alții”

Citesc o carte mişto despre istoria fotbalului european. Fără falsă modestie, cum ar zice „profesorul” Mircea Rădulescu, nu-mi închipui nicidecum că stăpânesc problema. Îmi dau seama că abia am început să zgârii cu unghia un domeniu al naibii de frumos şi de încurcat. Istoria fotbalului e complexă şi are multe aspecte…

Dar, având privilegiul să citesc cărţile pe care le-am citit şi să văd documentarele pe care le-am văzut, barem mi-am făcut câteva puncte de reper. Am o idee despre „omul de hârtie” Sindelar, despre cum a apărut WM-ul (sistemul 3-2-2-3), despre Il Grande Torino şi tragedia de la Superga… Poate nu ştiu multe, dar ştiu suficient cât să-mi dau seama că, în marea schemă a lucrurilor, România nu prea contează, că fotbalul românesc e o notă de subsol în cel mai bun caz.

E o revelaţie care mi s-a dezvăluit încet. O „dezagregare a sistemului de iluzii” similară celei în privinţa istoriei României, ca naţie. Spălat migălos pe creier prin miturile despre „cei mai viteji dintre traci”, mi-a luat ani buni să pricep că istoria de la şcoală era mai aproape de ficţiune decât de realitate.

Nu mai ştiu cine a scris fragmentul de mai jos din Dilema Veche, dar ştiu că mi-a plăcut suficient de mult ca să-l notez într-un caiet acum câţiva ani:

Istoria trebuia să fie glorioasă, pentru ca astfel să se compenseze frustrările prezentului şi complexul de inferioritate că suntem un popor mic şi de care nu prea se ţine cont.

Fotbalistic e cu atât mai adevărat. Apără Duckadam!, puii de lei, stângul diabolic al lui Hagi, „Am fost şi noi pe Conte Verde”, mitologia maestrului Chirilă -€“ Bobby Moore, Pele şi Dumitrache asudând tustrei sub canicula mexicană… Cu astea am crescut, poţi să mă condamni că am crezut până mai ieri că suntem buricul lumii fotbalistice, sau în orice că suntem şi noi pe-acolo?

Ei bine, daţi-mi voie să va spun că nu suntem. Fără îndoială că unii dintre voi veţi fi ştiind asta, dar eu simt nevoia s-o dau în scris: avem şi am avut dintotdeauna un fotbal mic şi de care nu prea se ţine cont!

Şi nu, comparaţia nu se face cu englezii, ar fi absurd. Nici măcar cu mediteraneenii, ar fi nedrept. Dar hai să privim în jur:

• ucrainenii – greu de decupat din colajul fotbalului sovietic, în cadrul căruia s-au remarcat în anii ‘€™70-‘€™80, când naţionala URSS era formată aproape exclusiv din jucători ai lui Dinamo Kiev. Lobanovski, inginerul utopist în postură de antrenor, cum îi spune TRU, a gândit un fotbal pe cât de mecanic pe atât de funcţional, care-€“l aşază în galeria marilor antrenori ai lumii.

• iugoslavii -€“ au 2 semifinale de Mondial (3 cu tot cu a Croaţiei din ‘€™98), 2 finale de European, un aur olimpic. Dacă generaţia care a luat aurul la Mondialul de tineret din ‘€™87, cu Boban, Prosinecki, Mijatovic, Suker, dacă generaţia aia n-ar fi fost destrămată de război, nu se ştie unde s-ar fi oprit. La cluburi, Partizan Belgrad a pierdut finala Cupei Campionilor cu Real Madrid în 1966. În 1991, Steaua Roşie Belgrad a bătut la penalty-uri pe Marseille în una din cele mai urâte finale ale CCE.

• bulgarii -€“ au o tradiţie fotblistică aproape la fel de neremarcabilă ca a noastră. Dar ironia face ca atunci când noi am avut cea mai bună generaţie din istorie, în ‘€™94, ei tot au avut una mai bună. Când Hagi îşi atingea zenitul carierei lui, Stoichkov lua Balonul de Aur.

• ungurii – au scris unul din capitolele importante din istoria fotbalului, ipotecându-şi anii ’50. Din 1951 şi până în 1956 când revoluţia i-a destrămat, au pierdut un singur meci -€“ finala cu nemţii de la Berna, jucată pe o ploaie câinească. Nemţii au avut de partea lor crampoanele înşurubabile brevetate de Adi Dassler (şi nişte amfetamine zic unii) în timp ce ungurii l-au avut pe Puşkaş jucând într-un picior pe vremea când nu existau schimbări. Vasas Budapesta, Vasas Gyor şi Ujpest Dosza au fost semifinaliste în Cupa Campionilor.

• austriecii – Wunderteam-ul anilor ‘€™30 a fost una din marile echipe ale perioadei interbelice, perioadă în care echipele vieneze dominau Cupa Mitropa. Vârful acelei generaţii a fost Matthias Sindelar, Der Papierne, primul conducător de joc adevărat al fotbalului european şi idolul cafenelelor vieneze. „At least here was someone with the time and confidence to look up, be able to judge the space and time available to every player on the field and select a pass or a move accordingly.” (David Goldblatt)

• cehoslovacii -€“ o finală de Mondial în ’62, un aur olimpic în ‘€™80 la Moscova, dar mai ales campioni europeni în ’76, când au bătut întâi Olanda lui Cruyff, şi apoi Germania lui Beckenbauer în finală la penalty-uri, cu acel lob brevetat de Panenka. Dukla Praga şi Spartak Trnava au ajuns până în semifinalele CCE în la sfârşitul anilor ‘€™60.

• polonezii -€“ un aur olimpic şi 2 medalii de bronz la Mondiale, în ‘€™74 şi în ‘€™82, cu Boniek suspendat pentru semifinala cu Italia.

În competiţiile europene secundare nici n-am îndrăznit să intru, pentru că şi de acolo ieşim cu capul spart. Ferencvaros şi Dinamo Zagreb au câştigat Cupa Oraşelor Târguri, în timp ce Ujpest a fost finalistă, la fel ca Steaua Roşie Belgrad, când aceasta deja devenise Cupa UEFA. Cupa Cupelor a fost cucerită de Slovan Bratislava şi Dinamo Kiev, în timp ce MTK Budapesta, Gornik Zabrze, Austria şi Rapid Viena au prins finala.

Nu încerc să înjosesc fotbalul românesc, ci doar să-l pun în context. Avem un fotbal periferic la scară europeană, dintotdeauna a fost aşa, şi e de ajuns să deschizi televizorul ca să înţelegi că trăim într-o mahala care se marginalizează singură pe zi ce trece.

Sursa foto: Flickr, fchmksfkcb.

Cei doi guru ai analizelor tactice, Jonathan Wilson şi Michael Cox, s-au pus de acord: echipele italiene au probleme în Europa pentru că sunt prea înguste. Altfel spus, sunt vulnerabile în faţa unor aripi de calitate.

Italia nu are cine ştie ce extreme, astfel că majoritatea echipelor din Serie A, printre care şi Inter, Milan sau Roma, joacă în acest sezon un 4-3-1-2 care ignoră oarecum benzile laterale. Dacă adversarii n-au jucători de bandă rapizi, n-ai de ce să te fereşti.

Problema e că Europa are aripi de calitate, ceea ce face că tacticile atât de bine calibrate pentru Serie A să fie date peste cap în competiţiile europene. Bale l-a distrus pe Maicon în dubla cu Inter, când fanii de pe White Hart Lane îi chemau taxiul brazilianului. Interul a avut iarăşi probleme cu Bayern, când Robben i-a sucit coloana unui Chivu cu câteva viteze în minus.

Pe San Siro, cursa lui Lennon a resetat defensiva milaneză, în timp ce Doulglas Costa a marcat un golazo pe Olimpico din Roma. Toate astea nu înseamnă că fundaşii laterali din Italia sunt mediocri, ci doar că în sistemul 4-3-1-2 nu sunt protejaţi suficient de către mijlocaşi.

Tactica a fost dintotdeauna fetişizată în Italia, unde mijlocaşii defensivi, mediani, nu sunt niciodată doar atât – sunt di spinta, di interdizione sau di appoggio. A fost mereu o subtilitate a înţelegerii desenului tactic, care prin alte părţi s-a pierdut, sau n-a contat niciodată. Acum însă echipele peninsulare par anchilozate în această îngustime, abitir taxată când scot capul în Europa:

That tactical rigor used to be Italy’s strength. It’s hard to avoid the sense now, though, that Italian football has become tactically moribund, wedded to a safety-first system that, lacking dynamism, has become outmoded. Internazionale, of course won the Champions League last year, but it did so playing 4-2-3-1. Since Leonardo took over, though, it too has retreated to 4-3-1-2, and so the template of narrowness is perpetuated once again.

O explicaţie oarecum complementară tacticii e cea estetică. Se joacă negativ şi lent, adică exact cum nu dă bine la tv. Serie A a devenit broască ţestoasă pe lângă iepurele care e Premier League-ul, cu acel fotbal jucat cu 100 de mile pe oră, blood and thunder, croit parcă pentru suporteri cu atenţie scurtă şi televizoare mari. Beppe Bergomi şi-a dat seama de acum câţiva ani:

When I watch a Premier League game, say it is Fulham v Manchester City, I enjoy myself. The game has pace and rhythm, the fans get behind their teams, they don’t spend their afternoon trying to get at some player.

We Italians, however, have an addiction to controversy, our fans don’t accept a defeat.

I think the Premier League teams take to the field with a lot less pressure and it influences the way they play, faster, more athletic and with less pressure.

We’re still the best, tactically speaking, but sometimes the excessive obsession with tactics gets in the way, it blocks the player. In contrast, Premier League players in England are freer in their minds, they just go out there and play.

Acum, când nici tactic italienii nu mai sunt cei mai buni, ce se va alege de fotbalul lor?

Sursa foto: Flickr, Alvaro Carillo