Best of

Continui să înşir câteva idei care mi-au plăcut din cartea despre istoria fotbalului pe care o tot citesc de câteva săptămâni bune şi n-o mai termin:

– în Anglia anilor ’20, antrenamentele cu mingea erau interzise în baza principiului că jucătorii trebuie să fie hămesiţi după minge „when Saturday comes”.

– e greu de imaginat o finală mai neverosimilă decât cea din 1950. Brazilia, gazda turneului, care strivise anterior Suedia cu 7-1 şi Spania cu 6-1, avea nevoie doar de un egal împotriva Uruguay-ului.

De cealaltă parte, uruguayenii sperau doar să nu se facă de râs. Doctorul Jacobo, preşedintele federaţiei uruguayene de fotbal, le-a spus jucătorilor în vestiar: „Important e ca oamenii ăştia să nu ne dea şase. Dacă ne dau doar patru, misiunea noastră a fost un succes.”

Pe Maracana au venit 200 de mii de oameni, cea mai mare audienţă care s-a strâns vreodată la un meci de fotbal.

Primarul din Rio de Janeiro: „Voi, brazilienilor, pe voi vă consider învingătorii turneului… voi care în mai puţin de câteva ore o să fiţi aclamaţi de milioane de compatrioţi… voi care sunteţi superiori oricărui adversar… pe voi vă salut drept cuceritori.”

Ce s-a întâmplat se ştie. Uruguayul a bătut cu 2-1 prin golul fatidic al lui Gigghia, care avea să declare mult mai târziu: „Doar trei oameni au redus Maracana la tăcere: Frank Sinatra, Papa Ioan Paul al II-lea şi eu.” În Brazilia a fost doliu naţional, iar Paulo Perdigao a scris o carte în care se ocupă doar de acest meci: „Anatomia unei infrangeri”.

Ţapi ispăşitori au fost scoşi mijlocaşul stânga, Bigode, fundaşul Juvenal şi portarul Barbosa. Toţi negri, nu întâmplător. Barbosa, în special, avea să fie ostracizat toată viaţa. Când a intrat mulţi ani mai târziu într-o frizerie, o femeie i-a spus fiului ei: „Uite-l, ăsta e omul care a făcut Brazilia să plângă!”

– Rusia sovietică. Dinamo, echipa miliţiei, Spartak, echipa clasei muncitoare, a oamenilor. Suporterii lui Spartak vedeau în afilierea lor „un mic fel de a spune nu” regimului. Autorul spune câteva capitole mai târziu că acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Progresul la noi, dar eu nu-s convins.

– statistică nefotbalistică: în Al Doilea Război Mondial, Marea Britanie a avut 335.000 de victime. Uniunea Sovietică, 22 de milioane!!

– înainte de Mondialul din 1958, jucătorii brazilieni au fost supuşi pentru prima dată la tot soiul de verificări medicale. Medicii au descoperit un catalog întreg de afecţiuni. Aproape toată echipa avea paraziţi intestinali, unii aveau sifilis iar alţii erau anemici. Majoritatea nu fuseseră niciodată la dentist, aşa că au fost scoşi în total peste 300 de dinţi. Concluzia mucalită a autorului: „epidemiologic vorbind, Brazilia ’58 era într-adevăr echipa oamenilor”.

– Johann Cruyff obişnuia să judece calitatea unei lovituri sau a unei pase după timbrul ei. Coechipierul lui de la Ajax, Gerrie Muhren ura vânturile puternice: „Trebuie să auzi mingea în timpul jocului. Îţi dai seama după sunetul ghetei unde se duce mingea, cât de puternic, cât de repede”.

Am început să citesc o carte uimitoare care te avertizează încă de pe copertă că ţine locul unui raft întreg. The Ball is Round: A Global History of Football e exact ce spune titlul, o istorie exhaustivă a jocului de fotbal. Aproape 1000 de pagini care încep cu China antică şi se termină cu Mondialul din 2006. Dacă e cineva sau ceva care a contat în fotbal, atunci povestea lui e în cartea asta.

Iată câteva idei/poveşti care mi-au plăcut din primele capitole:

– Billy Mosforth, unui din cei mai buni jucători din Sheffield în anii 1880, trebuia să joace pentru Hallam în derby-ul cu Sheffield. Dar când un suporter a strigat „jumate de liră şi dau de băut toată săptămâna, Billy, dacă-ţi schimbi tricoul”, Mosforth s-a întors în vestiar şi a ieşit în culorile lui Wednesday.

– Fotbalul n-a fost de la început jocul oamenilor de rând. „Contributia clasei muncitoare la răspândirea jocului de fotbal a fost minima, importantă ei mitică sau marginală”. Înainte de Primul Război, fotbalul era jocul elitelor urbane din Europa şi America Latină. Îl jucau militarii, profesorii sau doctorii şcoliţi în Anglia sau negustorii care îşi luau marfa de la Londra sau Geneva.

– Pare cinic, dar Primul Război a catalizat dezvoltarea fotbalului, cum nimic altceva n-ar fi putut-o face. S-au întâmplat două chestii: structurile de putere existenţe au fost zguduite din temelii, astfel încât clasa muncitoare şi-a însuşit fotbalul, un joc al elitelor până atunci. Apoi, după trauma unui război teribil, toţi oamenii simţeau nevoia să scape şi să uite. Au făcut-o căutând joaca şi plăcerile. Iar una din plăcerile cele mai la îndemână a fost fotbalul.

– Înainte de Primul Război Mondial, Glasgow-ul găzduia cele mai mari trei stadioane din lume: Ibrox, Celtic Park şi Hampden

– De ce sunt brazilienii atât de buni? Pentru că nicăieri fotbalul nu s-a propagat mai repede şi mai pătrunzător dinspre aristocraţie către orășeanul de rând. În 20 de ani a ajuns din salon în fabrică, un drum pe care alte naţii l-au făcut în 50 de ani.

– Curios, prima ţară continentală care a adoptat fotbalul a fost Danemarca. Danezii au avut un deceniu avans faţă de restul Europei, câştigând argintul la Olimpiadele din 1908 şi 1912. Fratele celebrului fizician Niels Bohr a jucat în echipă naţională.

– FC Sochaux a fost creată în 1929 de Jean-Pierre Peugeot, fonadatorul şi proprietarul fabricii de maşini cu acelaşi nume.

Închei cu răspunsul autorului la întrebarea: „La ce bun fotbalul asta, dom’le?”

And all for what? Because football matches do not change social structures. Because no victory, however comprehensive, can shift the real balance of power, or change the actual distribution of wealth and status. It is for the glory. For winning, and winning in style. For winning because you were the best, the quickest, the cleverest. Because, when it came to it on the pitch, when the whistle blew and money, power, status, reputation and history were all sent to the bench, you wanted it more.

Sir Alexander Chapman Ferguson, roşu-vineţiu la faţă ca şi cum două mâini invizibile l-ar strangula mereu, mestecând nervos gumă pe banca de rezerve. Pare înfipt acolo de pe vremea când câţiva muncitori de la depoul de cale ferată înfiinţau Newton Heath. E greu să ţi-l imaginezi ca fiind altceva decât statuia care e azi. Şi totuşi, a fost o vreme când Alex Ferguson era unul din cei mai temuţi atacanţi centrali din Scoţia.

Ferguson s-a născut în cartierul Govan din apropierea fostelor docuri din Glasgow, tatăl său fiind muncitor pe şantierul naval. Crescând la o milă de Ibrox într-o familie protestantă, a devenit de mic suporter al Gersilor, pentru care visa să joace într-o zi. La doar 25 de ani visul i s-a împlinit: Rangers l-a semnat de la Dunfermline, pentru £65.000, transfer-record la acea vreme între două cluburi din Scoţia.

Însă cele două sezoane şi jumătate petrecute la Rangers au fost un coşmar sinistru pentru scoţian, după cum povesteşte în autobiografia sa:

„No other experience în 40 years as a player and manager has created a scar comparable with that left by the treatment I received at Rangers.”

Ferguson a simţit încă de la început ceea ce el numeşte o „ostilitate otrăvitoare” din partea purtătorului de cuvânt al clubului, Willie Allison, un personaj foarte influent, căruia atât antrenorul cât şi chairman-ul de atunci îi cereau sfatul. Allison, un bigot protestant, îl dispreţuia pe Ferguson pentru faptul că avea o soţie catolică, detaliu care în contextul tensiunilor religioase de atunci îl făcea pe scoţian nevrednic să poarte tricoul albastru.

Deşi terminase primul sezon ca golgheter, Ferguson a fost marginalizat în cantonamentul de vară din Danemarca. Antrenorul plecase până la urmă urechea la scârnăviile cu care îl alimenta Allison. Frustrat că îşi vede cariera destrămându-se, Ferguson a băut câteva pint-uri bune cu colegii într-o după-amiază la hotel după care l-a căutat pe Allison şi l-a spurcat în faţa întregii echipe. Colegii l-au calmat cu greu şi l-au cărat în cameră. Allison a venit după el în camera de hotel, unde iarăşi a fost făcut albie de porci. Colegii au încercat iarăşi să-l potolească şi n-au plecat până nu l-au băgat în pat. Încercând să adoarmă, Fergie nu avea linişte. Aşa că a coborât în pijama după Allison şi i-a spus tot ce avea de spus.

Nici în vestiar lucrurile nu stăteau mai bine. Antrenorul care îl adusese la club, Scot Symon, şi pe care Fergie îl preţuia mult, fusese demis pe nedrept. În locul său a venit Davie White, un caracter slab, . După ce noul antrenor a cumpărat un atacant de £100.000, cariera lui Alex Ferguson la Rangers era ca şi încheiată. În loc să-i dea drumul însă, Rangers l-a obligat să joace pentru echipa a treia în competiţii de amatori timp de jumătate de an, împotriva echipelor la care jucase când era încă la liceu. Umilinţa era desăvârşită.

„There’ll be a glass of wine available în my office, win or lose” promite Sir Alex Ferguson în programul de meci de azi, mărturie a diluării resentimentelor faţă de fostul său club. Ştie că fără acele luni petrecute pe terenuri mlăştinoase Glasgow, n-ar fi ajuns unde este astăzi:

„€œYet out of that adversity I found a sense of determination that has shaped my life. I made up my mind then that I would never give in.”

Gérard Houllier se întoarce în Premier League pentru a o antrena pe Aston Villa.

Vestea a inflamat forumurile suporterilor în aşa măsură încât mâna dreaptă a patronului Randy Lerner, un general în rezervă al Marinei americane, s-a implicat în dezbaterea online amintindu-le fanilor că noul antrenor „merită mai mult decât să fie ridiculizat de fani încă din prima zi”. De unde vine îndoiala fanilor?

Un francez in Merseyside

Houllier a preluat în 1998 o echipă aflată în cădere liberă. O generaţie întreagă îşi irosise cei mai buni ani ai carierei, neavând în Roy Evans o figură îndeajuns de autoritară pentru a-i struni către titlu. Neil Ruddock, unul dintre Spice Boys, cum aveau să fie numiţi de tabloide, declara într-un interviu recent că nu regretă excesele acelei perioade: „we were earning tons of money, driving Ferraris and bedding Page 3 girls before anyone else”.

Cu o atenţie meticuloasă la detalii, care mergea până arhitectura Melwood-ului sau dieta jucătorilor, francezul a reclădit treptat cultura performanţei erodată de hedonismul erei Spice Boys. Houllier nu era neapărat un tactician remarcabil, care să coboare în iarbă şi să se ocupe de antrenamente el însuşi, cât manager în sensul englezesc al cuvântului, care se ocupă de gestionarea clubului cu totul. Chiar Owen recunoştea că francezul e un manager în sensul larg al cuvântului, capabil să identifice cu precizie problemele unei organizaţii şi să le repare eficient.

După doar două sezoane de reconstrucţie, Houllier câştiga în 2001 aşa-numita „plastic treble”, compusă din Cupa Uefa, Cupa Ligii şi Cupa Angliei (probabil cea mai nedreaptă din istoria competiției). Apoi, în octombrie 2001, s-a întâmplat: Gérard Houllier a suferit un infarct puternic, care a condus la o operaţie de by-pass lungă de 10 ore, într-o vreme în care o operaţie normală de acest fel dura doar patru. A supravieţuit printr-un miracol şi în martie anul următor avea să revină pe bancă. Mandatul sau e însă despicat de această tragedie în două perioade contrastante. Au urmat încă două sezoane mizerabile, cu multe decizii chestionabile puse la îndoială de Kop.

În ziua în care a plecat de pe Anfield, Rick Parry, chief-executive la vremea respectivă, a avut eleganţa să recunoască:

„Gérard changed things off the pitch as well as on it, bringing back both our pride and self-respect and instilling discipline and professionalism throughout the club.”

Punctul slab: transferurile

Reproşul care i se aduce cel mai des lui Houllier, este că nu are ochi la jucători, fiind incapabil să discearnă între mediocritate şi calitate autentică. E drept, apărarea cormoranilor era vraişte când a preluat clubul, fapt care s-a schimbat după ce i-a semnat pe Didi Hamman, Markus Babbel, Stephane Henchoz şi mai ales Sami Hyypia, adus cu doar £2.6m de la Willem II. Dincolo de aceştia, se pot face două echipe cu balastul importat din Franţa: Traore, Vignal, Camara, Pongolle, Le Tallec, şi, nu-i aşa, noul Zidane, Bruno Cheyrou. Nu i-am uitat nici pe sengalezii Diao şi Diouf pentru care s-au plătit £13m.

Cazul Cristiano Ronaldo

Un amănunt mai puţin ştiut e că Liverpool a avut şansa să-l semneze pe Cristiano Ronaldo în 2004, pe finalul mandatului lui Houllier. Phil Thompson, unul din asistenţii francezului, îl remarcase într-unul din meciurile lui Sporting. S-a dus în Portugalia să-l mai urmărească o dată în derby-ul cu Porto din ultima etapă a sezonului. Ronaldo n-a impresionat, dar Sporting îl dădea cu doar £4m, în patru rate de câte £1m. Problema era că jucătorul cerea £1m la semnătură, un risc uriaş pentru un puşti de 18 ani. Houllier şi Thommo s-au hotărât să mai aştepte. Zece zile mai târziu, Sir Alex Ferguson a plătit peste £12m pentru el.

Profet în țara lui?

În afară de Liverpool, Houllier a mai luat titlul cu PSG (1986) şi Lyon (2006-07) în Franţa. Cu toate astea, în ţara natală e mai cunoscut pentru maniera neverosimilă în care a ratat calificare la Mondialul din ’94. Franţa era ca şi calificată cu două meciuri înainte de finalul preliminariilor. Nu aveau nevoie decât de o victorie acasă cu Israelul în penultimul meci. S-a terminat 2-3 după ce francezii avuseseră 2-1. Calificarea părea oricum rezolvată, ei jucând tot acasă ultimul meci din grupă împotriva Bulgariei, având nevoie de un egal. Konstandinov a marcat pentru 2-1 în prelungiri, după o pasă a lui Ginola, pe care Houllier a etichetat-o drept „criminala”.

E Houllier omul potrivit pentru Villa?

Înclin să cred că da, ţinând cont de variantele care erau disponibile în acest punct al sezonului. Fără îndoială, clubul a progresat sub comanda lui Martin O’€™Neill, dar modelul de business, cu salariile reprezentând 85% din cheltuieli, e unul profund nesănătos. Villa plăteşte cu £11m mai mult decât Spurs şi cu £21m mai mult decât Everton pe salariile jucătorilor şi totuşi iată-i lovindu-se an după an de acelaşi plafon.

Unii dintre fanii Villei sunt sceptici în privinţa lui Houllier, dar până şi ei ar recunoaşte că O’€™Neill începuse să-şi piardă din credibilitate. Prea multe meciuri în care în care Villa termina benzina după minutul 75, prea multe sezoane în care imploda în preajma lunii martie. E nevoie de cineva care să înţeleagă că nu poţi să joci fiecare minut din fiecare meci cu 100-de-mile-pe-oră, acel blood and thunder football care până la urmă te sleiește. Şi mai ales e nevoie de cineva mai atent la resursele echipei, mai ales acum când Randy Lerner a anunţat că nu vor fi bani pentru transferuri. Or aici excelează Gérard Houllier: ştie să creeze condiţiile pentru a exploata cât mai eficient talentul pe care-l are în vestiar.

O veste buna pentru Villa e că Houllier va fi ajutat de Patrice Bergues, cei doi amintind de cuplul Clough – Taylor. Multi Kopites atribuie dezintegrarea din ultimii ani ai mandatului lui Houllier, in aceeasi masura infarctului cat si plecarii lui Bergues. Se spune că el a fost cel care a calibrat acea defensivă superbă a lui Liverpool de la începutul deceniului care primea doar 30 de goluri in sezonul 2001-2002.

Pentru o analiză extinsă a mandatului lui Houllier la Liverpool, vă recomand blogul lui Paul Tomkins, care a publicat un capitol din viitoarea sa carte.