Nu mă uit la finala de la Roland Garros

O victorie a Simonei va fi unul dintre cele mai bune rezultate al unui sportiv român din 1989 încoace.  Au trecut mai bine de 28 de ani de atunci. Vor mai trece tot atâția până să mai apară un sportiv de asemenea calibrul?

Pur și simplu nu mă simt în stare din punct de vedere emoțional să rezist. Meciul din sferturi cu Svitolina, la care a trebuit să iau o pauză, a fost prea mult pentru mine. Lucrez la un un proiect la sediul beneficiarului și încep exact la ora meciului (nu am voie sa am telefonul asupra mea, deci nu există tentația să verific scorul). Voi lua prima pauză după 50 de minute și atunci voi vedea scorul. La a doua pauză, după 2 ore si jumătate mă aștept sa fie terminat meciul. Nu sunt obligat sa merg să lucrez, eu aleg.

Îmi este înca clar întipărit in minte cât am suferit la finala de Cupa Davis de la Bucuresti, deși eram copil. Atât am invățat in timpul scurs de atunci, că trebuie să mă protejez. Înfrângeri la fotbal pot suporta. Dar la tenis e prea dureros.

Iar seara voi savura în liniște meciul in reluare (dacă caștigă Simona). Dacă pierde, mă uit numai daca articolele pe care le voi citi mă conving ca ce s-a intamplat pe teren contine sămânța unei viitoare victorii intr-un Grand Slam.

Filotas a plecat. Definitiv!

S-a petrecut un fapt foarte grav care va avea consecințe nebănuite. Voi explica magnitudinea întâmplării și voi cauta să găsesc căile prin care să ne putem asigura supraviețuirea.

Această pagină a trecut peste multe încercări, inclusiv retragerea parțială a fondatorului ei. Abia mai respiră. Va fi această plecare pumnalul lui Brutus care o va împinge spre hăul din care nu mai există întoarcere? Pentru că să fie clar: plecarea lui Filotas este echivalentă cu ce s-ar întâmpla dacă Vezuviul (cel mai cunoscut vulcan) și Stromboli (cel mai activ vulcan) s-ar lua și s-ar muta în mijlocul Groenlandei. Cu tot cu lavă, Pompei și legende.

Nu există nici un dubiu: dacă nu ați argumentat niciodată cu Filotas, dacă nu va crescut pulsul citind comentariile lui, dacă nu ați simțit o minusculă dorință sinceră să deveniți suporter Real, Chelsea sau Mourinho, dacă nu ați simțit niciodată dorința să luați tastatură în mână și să îi dați în cap cuiva, dacă nu v-ați bucurat fals de câte o nereușită a lui Messi sau Pep atunci sunt doar două explicații: sau ați atins o stare de Zen în care plutiți deasupra pământului sau trebuie să va verificați imediat pulsul că să fiți siguri că mai sunteți în viață. Și tot Filotas este cel care a reușit sa scrie articolul despre Leicester care s-a bucurat de aprecieri unanime, chiar 110%. Tot el a prezis primul în univers titlul lui Leicester și a ocupat locul unu la campionatul de perle. Stafia lui va bântui pe aici și va purta un tricou cu Arsenal, până se decide cine câștiga această ediție a PL.

Și atunci ce ne rămâne de făcut?

Filotasul de serviciu

Este cea mai simplă soluție pe bază de tabel prin voluntariat. După fiecare articol publicat este nominalizat Filotasul de serviciu, meserie care o ocupă până la articolul următor. Ce are de făcut? Simplu: exact ce ar fi făcut Filotas. Clar!

Filotasul pe bază de votare

Aceasta e mai complicată. Oricine și în orice moment poate comenta ceva care să fie un „filotas”. Dar nu e așa simplu, nu poate zice cineva despre ce a scris el că „am făcut un filotas”. “Filotasul” trebuie identificat că atare de către alt comentator („asta e un filotas”) și acest comentariu trebuie să primească 2 voturi independente. Filotasurile cu 5 voturi aduc prestigiu și cele cu 10 voturi sunt adunate pentru un articol special cu ocazia diverselor aniversări (1 an de la plecarea lui Filotas, concedierea lui Pep, retragerea lui Messi). Comentatorul cu cele mai multe “filotasuri” la sfasitul sezonului va primi ca premiu o excursie în Anglia unde va petrece o săptămâna cu Pep în imersiune totală. Ar fi culmea că Filotas însuși să participe deghizat sub un pseudonim (să zicem Cosmin), să câștige concursul, iar Torpyla (clasat pe locul doi) să-l demaște pentru încălcarea regulamentului și să câștige el premiul. Se poate intampla…Exista și premiul suprem “Mai Filotas decat Filotas” și vă las pe voi sa va imaginați care ar fi criteriul de acordare.

Înlocuire prin duel

E clar ca lumina zilei că Mihai Roman cu „Cota să nu stârnească filotas lumea cu o discuție despre Real-Leicester era 1.01 :))” și Greyjoy cu “Nivelul discuțiilor de aici a scăzut drastic de când aproape că ai pus monopol pe comentarii” sunt cei doi care au determinat plecarea. E datoria lor să îl înlocuiască și decizia care va fi noul Filotas nu poate fi luată decât în urma unui duel, în luptă dreaptă, până la tocirea tastaturii. Probe de concurs

  • Ronaldo e mai mare ca Messi și nu-l va prinde fiscu’ niciodată
  • Mou e mai special ca Pep
  • Orice tragere la sorți e măsluită de Florentino
    Concurenții vor argumenta pe rând poziția pro și apoi contra din punct de vedere filotasian.
    Fie ca cel mai Filotas dintre ei să învingă!
    ————–
    ***Acest articol a fost scris în spirit de glumă. Sper că toți cei menționați (inclusiv Filotas!) să îl ia că atare și să le provoace măcar un zâmbet. Înseamnă că mi-am atins ținta 🙂 ***

Echivalentul PL pentru Vikings-Seahawks (NFL)

Să începem cu … finalul meciului de NFL. Ascultați comentatorii locali descriind faza dramatică din final. In sezonul actual s-au transformat 189 din 191 de lovituri de la o distanță asemănătoare. În timpul acestui meci transformeur-ul vikingilor reușise trei lovituri din care doua de la distante mai mari. Dacă transforma mai erau 26 de secunde de joc și Vikings erau sigur câștigători cu 12-10 (după ce conduseseră cu 9-0).

Să vedem care ar fi echivalentul în PL. Să zicem că în rolul Vikings sunt Everton, o echipă care n-a mai fost demult în primele 4 și pentru care Champions League ar fi un success foarte mare. Clasamentul cu două etape înainte de final arată 4. Manchester City 5. Liverpool 6. Everton. Everton joacă la Liverpool și câștiga, reușind rocada de locuri (cam ce au făcut Vikings bătând în deplasare la Green Bay Packers în ultimul meci din sezonul regulat). După care în ultima etapă, joacă acasă cu City (campioană și vicecampiona în ultimele două ediții, la fel ca Seahawks, posedând un lot mult mai bun valoric). O victorie îi duce pe locul 4. Yaya Toure, care avusese un final de campionat superb și trăsese echipa după el se accidentează și nu poate juca. Everton are tot lotul valid. Lukaku e într-o formă de zile mari. Condițiile de joc sunt extrem de grele: vânt, temperatură foarte scăzută pentru început de mai , ploaie care se transformă în lapoviță. Condițiile favorizează pe Everton. The Toffees fac un meci perfect de apărare, se bat ca niște lei și prin minutul 60 iau conducerea după ce Lukaku, cu Mangala și Otamendi în coastă (Kompany e la 4-a recidiva din sezon la aductori) trage perfect de la 29 m după o pătrundere individuală și îl învinge pe Hart. City se aruncă disperat în atac și în min 85 Aguerro, primește o pasă prea în spate, alunecă, cade, se scoală, recuperează mingea, dribleza doi jucători și marchează din cădere. Tragedie! Everton nu se lasă, aruncă mingi după mingi, City face joc de posesie în jumătatea adversă. Și când nimeni nu se aștepta, Barry prinde o filtrantă minunată, Mangala și Otamendi se lovesc cap în cap și cad, iar Lukaku scapă singur spre poartă de la jumătatea terenului. Ajunge la marginea careului, îl driblează ușor pe Hart, care rămâne țintuit în noroi. Se oprește pe linia careului de 6 m, are timp să-și potrivească mingea, se uită în spate, nu vine nimeni încă. Îi face un semn cu ochiul unui puști din tribună pe față căruia citește bucuria golului și a victoriei. Apoi trage … pe lângă poartă. Incredibil!!! Arbitrul fluieră finalul. Tribunele sunt total amuțite. Nimeni nu fluieră echipa gazdă, care a dat tot ce a putut.

Ca rana să fie și mai dureroasă, Liverpool bate în ultima etape pe Arsenal în deplasare și prin jocul rezultatelor City ajunge pe 3 iar Liverpool pe 4. Pe primele două locuri, fără emoții, deja cu 3 etape înainte de final … cum a zis Filotas. Dacă tot e să ducem fantezia la extrem…

Am făcut doar câteva fotografii la meci. La temperatura de atunci -22C către -28C am scos mâinile doar de vreo trei ori din mănuși. Remarcați că în fața mea stau doi supporteri Seahawks, netulburati și tratați prietenos de către suporterii gazdă. Mai jos e un fan Green Bay (cei mai mari rivali Vikings) care n-a avut ceva mai bun de făcut acasă și a venit la meci.
Am fost pe stadioane sau săli în momente de bucurie. Am trăit finaluri pe muchie de cuțit și am simțit dezlanțuirea din final. Era timpul să văd și a trăiesc așa ceva. Toate cele 3 ore cât adurat, meciul a fost un roller-coaster de emoții, care s-au adunat pentru aceea lovitură. Care istoric însemna vicoria în 97.5% cazuri. Stadionul era ca un balon uriaș care sta să erupă din cauza presiunii. Și care s-a dezumflat fără nici un sunet. A fost cea mai stranie liniște posibilă. Oameni plângând și lacrimile înghețând pe față. Foșnetul picioarelor târâte. Nici un huiduit sau fluierat. Lumea nici măcar nu comenta, de parca absența vorbelor ducea la evadarea din realitatea dureroasă.

Hotdog şi cola sau torţe şi fumigene?

Meciurile de fotbal le poţi trăi în multe locuri. Acasă pe canapea în faţa televizorului (sau în faţa laptopului chinuindu-te să găseşti cel mai bun stream), la un bar cu prietenii sau chiar pe stadion. Dar mai ales le poţi trăi în multe feluri. Acasă poţi să vezi meciul liniştit fără să-ţi sară inima la fiecare fază sau te poţi ridica constant de pe canapea urlând şi înjurând din toţi plămânii. Pentru că dacă e vreun sport care te face să devii creativ la înjurături, acela e fotbalul. Dar alegerea mai importantă e aceea pe care o faci pe stadion. Peluză sau tribună? Hotdog şi cola sau torţe şi fumigene?

Fenomenul ultras nu mai e un mister pentru nimeni, dar cred că ar trebui precizat încă de la bun început că ideologia ultras nu înseamnă violenţă. Nu înseamnă rasism. Ideea în spatele fenomenului ultras este de a-ţi susţine echipa într-un mod fanatic, indiferent de rezultatul de pe teren, prin conceperea coregrafiilor şi prin folosirea de torţe, bannere şi scandări. Ele au atât rolul de a-ţi susţine echipa cât şi de a-ţi intimida adversarul. Ultraşii fac sacrificii pentru echipă, parcurg distanţe mari doar pentru a o susţine, pierd bani şi timp. Ei sunt „semper fidelis”. Ei sunt, practic, singura constantă la o echipă. Patronul, antrenorul, jucătorii, toţi pleacă la un moment dat, dar suporterul rămâne. Unii dintre ei au menţinut în viaţă echipe de tradiţie omorâte de foştii patroni. Două exemple la îndemână ar fi Poli Timişoara şi FC Argeş, echipe reînfiinţate de suporteri. În ciuda unor mari rivalităţi, ei au arătat pe parcursul timpului că se pot uni pentru diferite cauze, cum ar fi abuzurile jandarmilor sau pentru a ajuta victimele inundaţiilor.

Pe de altă parte, există şi faţa urâtă a acestui fenomen. Violenţe extreme, torţe aruncate pe teren sau înspre cealaltă galerie, scaune rupte, scandări rasiste sau xenofobe etc. În plus, un fenomen tot mai des întâlnit în România dar şi în alte ţări: liderii galeriilor pun mai presus interesele personale decât cele ale peluzei. Scopul lor nu mai e demult să susţină echipa ci să scoată profit de pe urma activităţilor peluzei. Mulţi dintre ei sunt şi aserviţi politic. Un alt fenomen întâlnit în majoritatea peluzelor este constanta luptă pentru putere dintre brigăzi. Aproape fiecare mare peluză europeană a avut perioade negre, adevărate „războaie civile” din acest motiv. Multe lucruri sunt de neînţeles în lumea Ultras, dar Richard Hall spune foarte bine în The Guardian: „In the midst of all the chaos there are codes and rules that must be followed stringently. It is madness but there is a meticulous method to the ultras madness. Imagine Italian football without them. Imagine the San Siro on a Champions League night without the Curva Sud, the match devoid of incessant chanting, flares, smoke and spectacular choreographies.

Totuşi lumea confundă adesea ultraşii cu celebrii „hooligans”. Este o mare diferenţă. Scopul huliganilor este violenţa. Au loc bătăi organizate. The Football Factories sau Green Street Hooligans sunt edificatoare în acest sens. Pentru mine acest „hooliganism” e un mod primitiv de a trăi atât fotbalul cât şi propria viaţă, deci nu are nicio legătură cu ultraşii.

Există totuşi şi viaţă dincolo de peluză. Dincolo de fumul torţelor şi de săritul pe gard atunci când echipa ta dă gol. Acolo se află „cetăţenii” aşa cum sunt ei numiţi la noi. Cei care stau la tribune, cei care stau jos şi manancă liniştiţi un hotdog sau popcorn în timp ce se uită la meci. Sigur că scapă şi ei câteva sfaturi tactice politicos adresate fotbaliştilor în timpul meciurilor, dar cam atât.

„Dacă ar fi după ei, pe stadion ar fi ca la teatru!” spun ultraşii. Vă daţi seama, ca la teatru! Ce coşmar! Ultraşii nu pot înţelege că fotbalul poate fi privit şi mai relaxat. Da, ca la teatru. Până la urmă, care e problema? Nu e fotbalul tot un spectacol? Există oameni care vin de peste 20 de ani la tribuna aceluiaşi stadion. Ei nu îşi iubesc echipa? Doar pentru că nu cântă sau aprind torţe? Nimic mai fals. Pe de altă parte sunt şi mulţi cetăţeni care nu înţeleg modul ultras de a-ţi susţine echipa şi văd doar partea urâtă a fenomenului.

Aici este greşeala, din punctul meu de vedere. Faptul că nici cetăţenii, nici ultraşii nu reuşesc să înţeleagă că fiecare e liber să trăiască fotbalul după cum doreşte. Unii mai fanatici, alţii mai puţin. E doar un mod de relaxare pe care fiecare îl înţelege diferit. Desigur, totul atât timp cât nu îi încalci drepturile celuilalt.

Back to square one

Dacă aveţi un sentiment de deja-vu citind următoarele paragrafe, nu vă condamn. We’ve been here before. Acum doi ani pe vremea asta o lăsam un pic mai moale cu scrisul. Eram convins că nu există un model bun de monetizare a conţinutului scris. Între timp paywall-urile au fost primite atât de bine în America, încât am simţit că e datoria mea să încerc.

Cu sprijinul vostru uimitor, mi-am făcut damblaua. Am sperat la 50 de abonaţi şi am primit 70. Vă mulţumesc mult că m-aţi suportat timp de un sezon întreg!

Dar adevărul e că nu suntem destui pentru că modelul să funcţioneze. Nici faptul că o treime din banii vostrii sunt opriţi de taxe şi comisioane nu ajută. Reclamele sunt o variantă, dar drumul pe care merg tot mai mulţi bloggeri, cu articole care devin colaje de branduri, nu e drumul meu.

Of course, figuring out what you like to work on doesn’t mean you get to work on it. That’s a separate question. And if you’re ambitious you have to keep them separate: you have to make a conscious effort to keep your ideas about what you want from being contaminated by what seems possible. (Paul Graham)

Where do we go from here? Fotbalul şi scrisul şi discuţiile de vineri îmi plac la fel de mult ca la început, dar dacă nu mă ajuta să plătesc facturile, atunci e un hobby şi nu un job. N-o să am la fel de mult timp pentru scris de-acum încolo, aşa că începând din iunie site-ul revine la varianta fără abonament.

Să aveţi o vară frumoasă, lads!

Sursa foto: Michael Clesle.