Cultură fotbalistică britanică

anglofil.ro

Comentarii:

community.anglofil.ro

Despre fanatism

By In Best of

„Coventry are fuck all. They’ve got a shit team and shit support. Hitler had the right idea when he flattened the place.” (începutul cărții The Football Factory)

Dacă e un lucru în fotbal pe care-l detest cu toată fiinţa mea, e fanatismul. Nu numai că-l detest, dar nici măcar nu-l înţeleg. Vă spuneam acum câteva săptămâni că am făcut o oarecare preocupare pentru mafia siciliană, cu istoria şi poveştile ei. Evident, atrocităţile cu care se ocupă „oamenii de onoare” îmi fac silă, înţeleg ce-i mână în luptă.

Nişte oameni care nu aveau absolut nimic, au vrut să aibă. Iar cea mai la îndemână cale pentru a avea (bani, putere) în acel context istoric era înrolarea în această industrie a violenţei. E abominabil, dar măcar mintea mea poate să cuprindă motivele lor.

Nu la fel se întâmplă cu fanatismul. Nu înţeleg, şi probabil n-am să reuşesc niciodată, ce-i face pe fanii lui City să batjocorească tragedia aviatică de la Munchen, pe fanii lui United să-i cânte acel chant scabros lui Wenger, pe stelişti să murdărească memoria lui Hăldan. Te bucuri de moartea cuiva doar pentru că juca la altă echipă decât cea cu care ţii, sau cum vine asta?

Şi asta e doar preludiul declarativ al acelui fanatism hardcore, pe care toţi l-am văzut în The Real Football Factories. Am văzut turci, sârbi şi polonezi pregătiţi, literalmente, să moară pentru o echipă de fotbal. Asta nu pot să înţeleg. Dintre toate motivele din lume pentru care merită să te iei la bătaie, faptul că omul de peste stradă ţine cu altă echipă e ultimul. Şi totuşi avem suporteri desfiguraţi pe viaţă despre care se spune că au primit ce-au meritat.

Te face să te întrebi: cine-s oamenii ăştia care compun fauna fanaticilor din fotbal? „Cum arată viaţa lor de familie? Iubirile lor? Ficatul lor? Ce visează? Ce le face plăcere? Ce citesc?”

În primul rând nu sunt foarte isteţi, not the sharpest tools in the shed, cum zice englezul. Şi un elev de clasă a cincea şi-ar da seama că nu merită să-ţi iei sau să dai măcar o castană pentru echipă cu care ţii. Pe lângă faptul că sunt limitaţi, fanaticii şi-au făcut din ură un mod de viaţă (la fel ca moderatorii domnului Pleşu). Cum s-a ajuns la asta? Galeano a spus-o cel mai bine:

„Omnipotence on Sunday exorcises the obedient life he leads the rest of the week: the bed with no desire, the job with no calling or no job at all. Liberated for a day, the fanatic has much to avenge.”

Sunt câţiva ani de când n-am mai fost la un meci în Copou, tocmai pentru că mă săturasem fanaticii de Bahlui, abrutizaţi de vieţile de căcat pe care le duc. Lower working-class, cu un pălmar de lichior strecurat în buzunarul de la piept, înclinaţi să spurce orice şi pe oricine. „Băga-mi-aş p**a în cozonacu’ mă-tii!” auzeam acum câţiva ani în Săptămâna Mare. Când începi să înţelegi disoluţia totală din mintea şi sufletul unui om capabil să rostească aşa ceva, sila devine milă.

Sursa foto: Flickr,  Diogo A. Figueira.

5 idei dupa supradoza de fotbal insular

By In Premier League

Revin după o boierie de două săptămâni în care scrisul a fost invers proporțional cu fotbalul insular. Iată ce s-a întâmplat intre timp:

  • Faptul că regina l-a făcut pe Fergie cavaler al Imperiului Britanic acum ceva timp, îl face în mintea multora infailibil. Toată găinăria cu jucătorii împrumutaţi la Preston demonstrează că nu e. Ce s-a întâmplat acolo? Pe scurt, Man United avea împrumutaţi trei jucători la Preston North End – Ritchie de Laet, Joshua King şi Matty James. După ce Preston, ultimul loc în Championship, l-a dat afară pe fiul lui Sir Alex, Darren Ferguson, scoţianul a bătut cu pumnul în masă şi şi-a chemat jucătorii înapoi. O decizie nerezonabilă, revanşarda şi meschină.
  • Comparativ cu situaţia de la jumătatea campionatului trecut (după 19 etape) iată cum se prezintă principalele echipe: United – 1 punct in plus, Chelsea – 8 puncte in minus, Arsenal – 5 puncte in minus, City – are tot atatea puncte ca anul trecut, Spurs – 1 punct in minus, Liverpool – 5 puncte in minus.
  • Faptul că United e neînvinsă deşi i-a pierdut pe Ronaldo, pe Tevez, şi într-o oarecare măsură pe Rooney (care a marcat ieri din acţiune după opt luni de secetă) trebuie să fie descurajant pentru urmăritori. Tradiţia ne spune că United creşte cadenţa în săptămânile astea, încât e greu să mai vezi pe cineva ţinându-se de ei. Invincibles 2011? Poate, dar ar fi cei mai străvezii invincibili de la Perugia 1978-1979 încoace.
  • Man City s-a înţeles cu Wolfsburg pentru Dzeko, pe care va plăti £27m. Bosniacul e aşteptat pentru vizita medicală astăzi sau mâine. Tot la capitolul transferuri, Beckham s-a întâlnit cu Jamie Redknapp la Harrods în timp ce făceau cumpărături de sărbători, şi se pare că n-ar zice nu unui împrumut la Spurs. Aflăm săptămâna asta dacă Galaxy îi dă drumul.
  • Chelsea a căzut sub Spurs în clasament, ceea ce la începutul toamnei părea de-a dreptul inimaginabil. Dacă egalul dramatic cu Villa a demonstrat ceva, e că Ancelotti încă mai are peluza şi mai ales vestiarul de partea sa. La 1-2, când „villanii” îi cântau lui Carletto „getting sacked în the morning”, „albaștrii” au strâns rândurile, şi s-au bătut cu sânge, sudoare şi lacrimi pentru antrenorul lor, faţă de care şi-au arătat loialitatea la ultimul gol. Necazul e că la fel se întâmpla şi cu Scolari, după o victorie în ultimele minute cu Stoke, care însă nu i-a salvat postul.

Arsenal – Chelsea 3-1

By In Premier League

Wenger vorbea înainte de meci de „obstacolul mental” care e Chelsea. Nu-şi închipuia probabil că obstacolul e făcut din pandişpan.

Greu de înţeles cum o echipă atât de solidă poate să se deterioreze atât de repede. Campioana de anul trecut, începea noul sezon la fel cum îl terminase pe cel dinainte -€“ 15 puncte din 15, golaveraj 21-1. Treptat, au apărut paşii greşiţi, cu City, cu Newcastle, cu Sunderland. Ray Wilkins a fost dat afară ca un găinar. Apoi au venit accidentările, care n-au făcut decât să camufleze declinul „albaștrilor”. „Stai să vezi când revin Lamps, Terry, Essien şi Drogba…”

Iată că au revenit cu Arsenal, doar cât să confirme faptul că problemele sunt mai profunde decât o întindere de ligament sau un nerv la coloană. Chelsea are un lot bătrânicios, subţire, şi un joc construit pentru un atacant, care la 33 de ani nu mai e nici prea iute şi nici prea tehnic. Dacă Drogba face un meci prost, cum se întâmplă tot mai des, nu e nimeni care să-i ţină locul. În nici un caz Kalou, versiunea ivoriana a lui Claudiu Răducanu.

Nici banca nu-i ajută pe pensionari. Dacă Wenger îi avea ieri la dispoziţie pe Chamakh, Arshavin sau Rosicky, Ancelotti a încercat să întoarcă jocul cu Ramires, care are toate argumentele pentru a fi noul Kleberson. Chelsea nu are un plan B pentru că nu are cu cine să-l execute.

Nimic din ce-am scris mai sus n-ar trebui să ştirbească meritele tunarilor, care au fost excelenţi aseară. Au pasat inteligent, au presat fără milă şi au avut sânge rece în faţa porţii. Cesc a dirijiat mijlocul că în vremurile bune, Walcott e din ce în ce mai tăios, bifând deja tot atâtea goluri până la Revelion cât în cele două sezoane anterioare împreună. O menţiune şi pentru Johan Djorou, care în ultimele două luni a fost impecabil de fiecare dată când Wenger a apelat la el.

Până la urmă, meciul s-a pierdut/câştigat pe fondul acelei calităţi a jocului pe care Ancelotti o aminteşte des în interviuri: intensità . Chelsea şi-a pierdut intensitatea nemiloasă cu care lua meciurile by the scruff of the neck, în timp ce Arsenal şi-a descoperit intensitatea care-i permite să recupereze mingea sus şi să ţină pericolul departe de o linie de fund vădit vulnerabilă.