anglofil.ro

Frecvenţa alunecărilor necontrolate impune o sancţionare mai drastică a acestora

Rar trece o săptămâna de Premier League fără că piciorul cuiva să plesnească, făcut pârghie între gazon şi crampoanele unui adversar lansat în tackling un pic prea târziu şi un prea puternic.

Weekendul ăsta a fost rândul cotonogarilor de serviciu să-şi facă numărul. Karl Henry a intrat că o locomotivă în catalanul Jordi Gomez pe care l-a răsturnat în aer. Vorbim de acelaşi Henry care l-a hăcuit pe Joey Barton acum câteva săptămâni şi care i-a rupt piciorul lui Bobby Zamora, deşi rămân la părerea că aceea n-a fost o alunecare mailitioasa.

Tot cu o dublă fractură şi o masca de oxigen a ieşit de pe teren şi Hatem Ben Arfa, căruia de Jong i-a rupt piciorul undeva mai jos de genunchi. E drept, intrarea n-a părut brutală, aparoape nimeni din stadion nu şi-a dat seama de gravitatea accidentării, dar e greu să-i acorzi clemenţă olandezului când îi știi cazierul. În martie îi rupsese piciorul lui Stuart Holden într-un amical cu Statele Unite, iar ştampila pe care i-a pus-o lui Xavi Alonso pe piept e un procedeu interzis în multe sporturi de contact.

Interesant e că selecţionerul Olandei, Bert van Marvijk l-a exclus din lot pe de Jong în urma acestei intrări, considerând-o „sălbatică și inutilă”. Mă întreb cum ar fi fost primită la noi aşa o decizie.

Fostul arbitru Graham Poll „€œhits the nail in the head”, cum se spune, în editorialul din Daily Mail:

How often after a player suffers a broken leg do we hear that the tackler ‘is not that sort of player’?

There are plenty of ‘those şort of players’ around and a few have been involved in bad injuries already this season. None were sent off and if they are left unchecked, they could cause further serious problems.

Manchester City’s enforcer Nigel De Jong and Wolves’ newly-styled hardman Karl Henry are both tackling in a way which is designed to ‘let a player know he’s there’.

Prin convenţie şi tradiţie, fotbalul insular permite un joc mai bărbătesc decât ce se joacă pe continent, peluza apreciază o alunecare dură dar corectă la fel de mult ca o pasă decisivă. Devine însă din ce în ce mai evident că lucrurile scapă de sub control. Fără o reglementare mai atentă a suspendărilor, care acum sunt limitate la 3 partide, accidentele nu vor putea fi evitate.

Nu e normal ca o alunecare neprimejdioasă pentru sănătatea adversarului, cum a fost cea a lui Gary Cahill cu Arsenal, şi una nesăbuită ca cea a lui Henry să primească aceeaşi sancţiune. FA-ul trebuie să modifice regulamentul, dar mă îndoiesc că o va face atâta timp cât victimele sunt Johnny Foreigner’€™s.

Arsenal desenează frumos dar pierde. Chelsea stă la cutie și așteaptă golul lui Drogba care vine inevitabil de fiecare dată. Un scenariu atât de stereotip încât seamănă cu o buclă dintr-un limbaj de programare.

Chelsea a punctat prima dată cu câteva minute înainte de pauză, prin pirueta sublimă a lui Drogba, probabil singurul tip de gol pe care nu-l marcase încă lui Arsenal.

După meciul de pe Emirates din noiembrie anul trecut, când două din cele trei goluri au venit din centrări ale lui Ashley Cole pentru Drogba, ai fi zis că Wenger a învăţat să-şi ia măsuri de precauţie în flancul drept. N-a făcut-o, pentru nu-i stă în obicei să îşi adapteze tactica în funcţie de adversar. După mine, ăsta e un moft pe care doar câteva echipe şi-l mai permit în fotbalul modern iar Arsenal sigur nu e una dintre ele.

Pare un gol marcat cu şansă, dar dacă derulaţi faza înapoi o să vedeţi câte greşeli ale oaspeţilor au permis deschiderea scorului. Întâi Song pierde mingea la centru, fiind deposedat de Ramires, Drogba îl driblează uşor pe Squillaci care e nevoit să-l faulteze, care, aproape incredibil pentru un fotbalist profesionist, îi da mingea înapoi imediat şi îl invită practic să să ia toată apărarea prin surprindere, ceea ce şi face. Chamakh pierde un 50/50 cu acelaşi Ramires, care despică defensiva cu o pasă filtrantă pentru Cole, care a scăpat din marcajul lui Nasri.

Chelsea a continuat să ţină mulţi oameni în spatele mingii în repriza secundă, căutând lovitură decisivă pe contra-atac. Când Alex a trimis o torpila de la 30m aproape nedrept de tare pentru Fabianski, Chelsea avusese deja un gol anulat pentru un offside la limită şi Anelka ratase cu poarta goală.

Un 2-0 procedural, ca o amendă de circulaţie de care ştii că nu scapi. Oricum, nu astea erau punctele pe care Arsenal conta în lupta pentru titlu. Cele pierdute cu WBA acasă şi cu Sunderland în minutul 95, acele puncte vor conta, fără îndoială.

Wenger, după meci:

„Am fost surprins că am dominat meciul. A fost surprinzător de uşor. Îmi pare rău pentru echipa mea. Au avut o atitudine şi o evoluţie extraordinare. Am făcut o demonstraţie că poţi să joci bine şi să pierzi.”

Arsenal a jucat mai bine decât ne aşteptam în condiţiile în care îi lipsesc cei mai importanţi oameni, de acord. Dar când tragi linie, Chelsea a avut posesia, a tras de mai multe ori pe poartă, iar Cech n-a avut nici o minge grea de scos. Când tragi linie, Chelsea e pe primul loc, la 7 puncte de Arsenal, care are doar 11 puncte în 7 meciuri.

Mi-a plăcut mult Ramires, de care m-am îndoit după primele meciuri în care l-am văzut. Cu alura lui de maratonist etiopian, nu părea potrivit pentru un campionat în care se macină oase în fiercare săptămână.

Pe de altă parte, bănuiam că Ancelotti n-ar fi riscat £18m dacă brazilianul n-ar fi fost un jucător de o calitate excepţională. Şi într-adevăr, Ramires e firav dar are vână, şi nu e nici pe departe atât de uşor de intimidat pe cât l-am crezut la început. Anticipez că va creşte mult în joc după acest sezon de acomodare la jocul fizic şi ritmul intens din Anglia.

Un gând bun şi pentru Carletto, care la o zi după ce şi-a îngropat tatăl s-a întors la Londra pentru meciul cu Arsenal, care îi va fi alinat poate o mică parte din suferinţă.

După umila mea părere, Arsenal ar fi avut probleme chiar dacă n-ar fi lipsit Vermaelen, Fabregas, Walcott și van Persie. Cu ei absenți, un punct pe Stamford Bridge ar fi un mic miracol.