Un articol scris de Filotas
Mâna aspră a tatălui meu pe cap, ciufulindu-mă. Școala s-a terminat în sfârșit, făcând loc unor lungi luni de vacanță și fotbal. Feresterele sunt deschise în bucătărie și mama oftează ușor, deschizând din când în când ușă aragazului, să vadă dacă friptura s-a făcut. Miroase a copt și a cimbru uscat. Cer 5 lei și o zbughesc pe ușă până în centrul orașului. Îmi cumpăr o înghețată și ziarul sportul românesc. Mai sunt câteva zile până la meciul cu Columbia și nu reușesc să mă gândesc la altceva. Pe prima pagină, cineva îl ironizează pe Iordănescu. Altcineva ne da victime sigure. Citesc tot. Visez cu ochii deschiși apoi acasă, îmi deschid o carte și citesc. O închid și visez. Vara e frumoasă și nemișcată într-un timp adus de departe, cu respirări de vânt trecând printre frunzele verzi ale copacului aplecat într-o parte din fața blocului. Timpul curge altfel, serile sunt mai lungi și grupuri de copii se țin de mâini într-un facebook real în fața și în spatele blocurilor, la mii de ani lumina depărtare de mirajul smartphonului. La televizor nu există încă decât un program românesc, TVR, la care se uită 20 de milioane de oameni.
*
Ultima dată când am fost pe Stade de France se întâmpla la meciul Franța-Italia, din preliminariile Euro 2008. Eram undeva urcat în vârful tribunelor. De sus jucătorii descriau o pantomimă ciudată, cu umbre mute în X proiectate pe gazonul de un verde spălăcit. Franța venea după teribilă campanie din Germania și își lua revanșa după finală. Vieira încă juca, Ribery avea 23 de ani și Zidane tocmai se retrăsese. Acum stadionul mi se pare mai mic, dar mai colorat. Sectorul suporterilor români e plin de galben, aruncat deasupra peluzei. Semnul fricii atârnă invizibil dar greu de tavanul Parisului ca o ghilotină amintind de zilele Marii Terori din 1793, dar spectacolul trebuie să meargă înainte.
*
În noaptea de 19 iunie 1994 îmi rodeam unghiile, aplecat pe marginea patului de la țară. Odaia era îngustă, cu pământ bătut sub covorul brodat manual. În perete, sus, difuzorul agățat de un cui cârâia încă despre cotele apelor Dunării. Îmi amintesc hârâitul din 1989, când bunica împreună cu vecinii stau pe scaunele și ascultau discursul lui Ceaușescu despre elementele fasciste de la Timișoara. Afară era o iarnă lucie și câteodată difuzau dramatizări ale unor romane renumite. Steaua Sudului de Jules Verne. Sau Insula Comorii. Acum e o vară toridă și îmi frâng degetele obsesiv. Cineva cântă la nai și ceasul e peste două. Mă frământ. Sunt singur cu obsesia asta pentru fotbal care îmi arde mintea. Tata doarme buștean. Televizorul alb-negru are o dungă albă care clipocește în zig-zag peste imagine. Deodată, imaginea naistului se închide și apare o filmare de sus. Stadionul e un oval imens iar deasupra lui se aude huruitul unui elicopter și vocea înăbușită, de departe, a lui Cristian Topescu. Inima mi se urcă în gât și stă acolo. Pe ecran, tăiate de linia albă, apar numele jucătorilor. Pentru o clipă sunt conștient de nemișcarea din jurul meu, de aerul stătut, de lucrurile care nu se mișcă în absența umanului. De vibrația pe care o da lumii doar conștiința umană. A mea e conectată la numărul zece al lui Hagi, care îi strânge mână lui Valderama. Îmi trece prin minte sprintul lui Asprilla de la 5-0 cu Argentina. Sunt sedus de la început de jocul Columbiei, un fotbal frumos, pase scurte, orientare spre atac, Leonel șerpuind, Valderama pasând, Asprilla cu pasul de alergător de 100 m plat, cei doi coloși Valencia și Rincon adulmecând frica lui Stelea. Stelea închis parcă într-un combinezon spațial, mă tem să nu fiarbă înăuntru. Dar românii au ceva în plus: inteligență. Fac pressing sus, pe două linii, cu Raducioiu și Dumitrescu. Hagi e o umbră ce aleargă nevăzut, dublajul în apărare e ireproșabil. Valencia se lovește de Prodan ca de un zid.
*
S-au schimbat multe. Copilul de acum 23 de ani are fire albe la tâmple. Iar zumzetul stadionului din California s-a topit încet, peste veri, iar locul inimii gâtuite de emoții a fost luat de devenirea realității. Îmi privesc în ochi amintirile dar mi-e imposibil să refac emoția de atunci, acum. Acum mă simț departe de ce se întâmplă, un pic indiferent, cu cărămizile maturității îndesate una peste altă peste mine. Mi-e greu să simt ceva pentru această nouă echipă. O echipă adunată cumva din resturi, care nu pare să aibă acel rezervor de magie. “Une equipe sans talents”, cum titrează L’Equipe. Și nu e doar un efect al convexității timpului și al idealizării trecutului, ci în mod obiectiv nu există suficientă calitatea fotbalistică la această echipă. Dar în sinea mea îmi doresc să se întâmple ceva și Generalul să producă aceeași consternare ca în 1994. Cu ce sau cu cine, nu știu. Gândul îmi zboară la șerpuirea lui Hagi și încerc să mi-l imaginez pe Nicușor Stanciu făcând la fel. Leonel și Valderama s-au topit și în locul lor apar Kante și Pogba. Nicușor e mic. Dar poate, cine știe. Poate e unul din acele meciuri când se naște din nimic o stea. Din haos, ordine.
Drumul până la stadion îl facem cu metroul 13. Fatidic. O mare de tricouri albastre și câteva galbene. Ciorchini adunate în fiecare vagon. Tăcere și multe zâmbete crispate în cutia de conserve. Creierul îmi creează scenarii de coșmar, imaginându-și un tip ascuns printre călători, cu mâna transpirata pe un detonator improvizat, suflul surd al exploziei stâlcind trupurile și înăbușind zbieretele. Scutur din cap și mă concentrez pe altceva. Pe golul lui Hagi cu Țara Galilor. Un șut surd care înaltă poarta prin magie, acolo unde să nu ajungă palma portarului. Cum ne depărtăm de inima Parisului, stațiile sunt din ce în ce mai murdare. Saint-Denis-ul ne primește însă organizat, cu jandarmi pe mai multe linii, împrăștiați printre dube albastre cu însemnele prefecturii din Paris. Verificările sunt sumare și ne strecurăm printre gradene. Marea de albaștri se varsă ușor spre porți. Atmosfera e destinsă, nici un sâmbure de incident, romanii si francezii beau bere de la aceleasi terase si totul anunta un spectacol reusit.
Stadionul se umple ușor, oamenii revin de la încolonarea de la bere și snack-uri, scandează, fluieră, zâmbesc. Înainte de meci toți sunt câștigători. Și românii, printre francezi. Mulți fac mistouri acasă, scrolez pe facebook și-i citesc, ascunzându-și pesimismul. Și frica de umilință. Se poate în mod realist termina peste 5-0, îmi zic, în timp ce se desfășoară festivitatea de deschidere, cu dansatori de cabaret răsfirați printre chestii ce semănau cu ouăle de dragon ale ui Daenerys. În mijloc un carusel din care iese David Guetta însoțit de o blondă. Apoi se cântă imnurile, francezii se înmulțesc si ei si acum sunt 60,000.
Imnul Franței zguduie stadionul. Patriotismul, de care în țara la noi ne ferim ca de ciumă să nu fim acuzați de naționalism, este în Franța un bun nenegociabil. Cântecul e purtat de zeci de mii de piepturi, senin și sincer. “qu’un sang impur, abreuve nos sillons…”. Un sânge impur să ne hrănească brazdele, sună versul controversat, anacronic și războinic. Un cântec scris cu pumnul în aer în terbilii ani de după Revoluție, când nouă Republică luptă împotrivă lumii și Generalul Bonaparte urcă ușor fiecare treaptă către imperiu. Fiecare revoluție naște un imperiu. Acum e rândul imperiului lui Deschamps, omul care se identifică cu istoria modernă a echipei Franței, de la dezastrul cu Bulgaria la eroismul anilor 2000. La 12 ani, “Le Poumon” alergă că un nebun și marca 52 de goluri în primul sezon de juniori. Celălalt General e mai aplecat de spate acum, produsul aproape total al regimului de stat, chiar milităresc, cu o viață petrecută la Steaua, unde a debutat în Divizia A în același an în care Deschamps se năștea. Acum stau față în față iar noi cântăm cu ei. Peluză românească este la înălțime. Avem curaj. Sper că și ei.
*
Belodedici se aruncă elegant și atinge mingea. Deposedarea e perfectă și mingea e aruncată la Hagi. Sprint și pasă. Pasă și preluare, Raducioiu, capul în pământ și doi fundași greoi. Gol. 50,000 de columbieni oftează. Escobar privește în gol, neștiind că va mai juca doar două meciuri în scurta lui viață. Pe margine, oameni tineri abia ieșiți din comunism exulta, se îmbrățișează. Hagi are un volum de joc care modifică totul. E tânăr și aleargă mult, ține mingea, creează întotdeauna frică. Pare că știe ce trebuie să facă. Dacă ceilalți jucători își pot folosi doar anumite calități, el își poate folosi toată suprafața piciorului: glezna mobilă, tibia, genunchiul, exteriorul, interiorul, călcâiul, coapsă, talpă. E ca un ghem de plumb care muta echilibrul unde e dorit.
*
Kassai fluieră startul Euro 2016. Chiriches acordă primul aut, dar recuperăm repede. Împingem jocul spre poarta lor, scoatem un corner. Andone deviază pe spate și multe beri se vărsa pe jos la reluarea lui Stancu de la 2 metri în pieptul lui Lloris. Obținem alt corner, alt aut. Stăm acolo alte minute și parcă punem suflet. Peluza începe să urle. Francezii se dezmeticesc și construiesc ușor, într-un 4-3-3 clasic, dar care pare un pic lent. Pintilii e înfipt bine între Pogba și Kante. Pogba, speranța franceză, este combinația monstruoasă între travaliul lui Deschamps și creativitatea lui Zidane. Dar azi greșește mult. Francezii găsesc însă benzile, Săpunare e lent și Giroud își începe seria cu o lovitură de cap biciuită pe lângă Tătărușanu și pe lângă poartă.
Minutele trec și simt că din teren se transmite ceva către tribune. Un fel de încredere. Suporterii, oastatici ai fricii de a nu pleca acasă umiliți, văd altceva. Chiriches reușește câteva intercepții spectaculoase, Pintilii e prezent și suplinește lipsa de viziune a lui Hoban, iar mijlocul francez pare sufocat între acest 4-2-3-1 românesc. Dar Payet se desface și apar ocaziile. Mai întâi același Giroud, apoi bara lui Griezman după o bâlbâială a lui Chiriches, apoi iar Giroud trăgând cu gloanțe albe spre peluză noastră. Francezii din tribune dau drumul la Marseilleisa de rezervă și Griezmann trimite la o palmă pe lângă. În față la noi Andone e previzibil și Stancu ajută mai mult în spate. Încercam benzile dar ne descoperim la Rat și Săpunaru, așa că ne retragem prudent. Măcinăm însă bine la mijloc, unde Pogba și Matuidi sunt prinși ca într-o pânză de păianjen și greșesc mult. Pogba are 23 de ani și se vede, încă afectat de presiunea care îi cade pe umeri. În schimb Payet pasează bine. La capatul paselor sale se afla insa Giroud, aflat intr-un ciudat concurs cu Stancu pentru premiul de cel mai ineficient atacant al serii.
*
Leonel întoarce către Asprilla care se lansează și depășește un fundaș, al doilea dar trage puternic în pieptul lui Stelea, în combinezonul lui spațial. Recuperăm și Dorinel pasează către Hagi. O atingere și un șut. Mingea nu se învârte iar portarul se scurge pe lângă bară. Comentatorul are o secundă de uluiala apoi urlă. Urlu și eu, cu pumnii în aer. Columbia are mâinile în șolduri si noi avem 2-0. Dar atacurile nu încetează. Românii sunt atletici, mai ales în apărare. Au un stil agresiv de a se apăra, cu marcaj om la om și presiune repetată și dublată pe purtătorul de balon. Mușchi și motivație. Valencia înscrie însă la un corner și 50,000 de columbieni sunt în aer.
*
Pauza trece și reîncepem munca. Și noi și ei. Încă orice e posibil, chiar și un gol al lui Stancu. Dar nu, Stanciu înțeapă perfect o minge către careu, Stancu se desface din chingile lui Rami, stopeaza cu pieptul și trimite cu tibia la doi metri pe lângă. Oftatul e un bemol lung, care se scurge până jos, la scăunelele stewarzilor și până la pantomimă comică a unui îndepărtat om cu părul alb care se zbate în față băncii noastre. Peluza cântă însă și acoperă stadionul. Francezii răspund dar sunt acoperiți din nou. Vrem să se întâmple ceva. Românii de jos vor și ei și continuă să strângă bine Franța într-un loc unde cocoșii nu se simt comfortabili. Sunt dezorganizați, pierd multe dueluri aeriene și Griezmann și Pogba pur și simplu azi nu merg. Dar Giroud împinge o minge cu capul în poartă. Faza mută se întâmplă departe, dar aștept un fault, Giroud părând că atinge portarul. E gol însă și stegulețele tricolore cu alb în mijloc joacă în aer. Sunetul e asurzitor. La noi e o tăcere de români.
Dar nu ne lăsăm și atacăm și noi. Popa reușește să depășească și centrează, Stanciu levitează și Evra vine de nicăieri acroșându-l. Kassai are momente de ezitare, dar e forțat de un asistent să acorde penalty-ul. Exultam și ne rugăm în gând. Dar e Stancu. Nu Stancu. Ba da, Stancu, care-l păcălește pe un excelent Lloris și în sfârșit ne da ceva real de sărbătorit. Și ne năpustim ca lupii nemâncați și sărbătorim. Preluam iar controlul stadionului, tăcerea de român se mută la francezi, acolo unde stegulețele stau acum în poală. Sărim de pe scaune spre scările de acces. O doamnă stewart septuagenara ne îndeamnă cu mână tremurândă să ne întoarcem la loc dar nu o bagă nimeni în seamă. Un steward de culoare cu o mână ne arată locurile, dar privește anxios spre meci, unde Pogba trimite singurul șut periculos respins însă de Tătărușanu. Și strânge pumnul a deznădejde. Meciul e strâns și putem mai mult. Dar nu avem mijloace. Deja jucăm peste ce pot oferi calitățile tehnice ale jucătorilor. Francezii vorbesc însă de o României coerentă și organizată. Așa pare. În lipsă tehnicii, Iordănescu a reușit să creeze cu bloc care frustrează. În atac Alibec intră dar e greoi și neinspirat. La fel și Chipciu, care se impiedica in putinele baloane pe care le primeste. Publicul romanesc s-a molipsit insa de politetea locala si nu-l admonesteaza. Deschamps renunță la formula inițială și încearcă și el un 4-2-3-1, cu Pogba sacrificat și Marțial și Coman noi aripi. Mișcarea ține și suntem împinși în spate. Marțial scapă de Săpunaru dar trage pe lângă. Coman dansează frumos, e blocat de densitatea de galbeni.
E minutul 89 și simțim că plecăm bucuroși acasă. Dar nu încă. Payet primește o minge scurtă de la Kante și văd balonul cum se scutură sus, în vinclul lui Tătărușanu. Pleine lucarne. Cădem în tristețe iar peste drum francezii exulta final, cu o explozie sonoră care ne arde timpanul. S-a terminat. Payet plange in bratele lui Deschamps, cu flashuri trecându-i poate prin creier din perioada când la 18 ani tocmai se angajase ca lucrator comercial într-un supermarket.
*
S-a terminat. O pasă lungă a lui Hagi, o preluare în ultimul moment a lui Raducioiu și câștigăm. Băieții comuniști ieșiți în lumea bună provoacă o mare surpriză. În ideația mea de copil Hagi e un colos. Fundașii sunt stânci. Așa s-a născut în mentalul colectiv al multor români o legendă despre ce pot face unii români. O legendă care a murit în timp, pas cu pas, în timp ce copiii de atunci creșteau mari și fotbaliștii de atunci îmbătrâneau mici.
Acum însă s-au refăcut unele punți arse peste timp. Fragile, dar s-au refăcut. Umbrele lui Hagi, Popescu și Raducioiu sunt doar umbre, dar o parte din calităților lor au sclipit la Chiriches și Pintilii. Și mai ales la Stanciu, omul meciului pentru noi și lăudat de presa străină. E o înfrângere pe care o așteptam, dar e o muncă în spate pe care această echipă de fotbaliști puțini talentați au făcut-o și s-a văzut că au făcut-o. Iar asta s-a transmis în tribune, unde suporterii nu s-au mai simțit umiliți sau rușinați.
Plecăm acasă un pic dezamăgiți dar și surprinși. E tipul acela de surpiză care poate lăsa loc la lucruri mai bune. Ne ținem de barele de metrou și ne împrăștiem în inima orașului mare de unde am venit. E și mâine o altă zi.
