Alex

Barcelona – Arsenal

By In Liga Campionilor

E mult spus avancronică, dar câteva gânduri şi o recomandare tot pot să îmi permit. Here’s my two pence:

Meciul tur a fost o excepţie, a one-off. Arsenal overachieved, Barça underachieved. Catalanii au greşit mult, londonezii aproape deloc. Wilshere a făcut meciul vieţii, în timp ce Messi a fost necaracteristic de risipitor. Dar înainte de toate, turul a fost în februarie, luna în care Barça pierde câteva viteze, în deplasare în Europa, unde n-a avut niciodată tracţiune cu Guardiola.

Şi apoi mai e ceea ce englezii numesc „bottle”, care ar fi opusul tracului, îndrăzneala de a merge până la capăt. Barça a demonstrat că o are, Arsenal dimpotrivă.

Încerc să-mi imaginez un scenariu plauzibil în care Arsenal să meargă mai departe. La fel ca anul trecut, cred că „tunarii” au nevoie de un mic miracol, care deja s-a întâmplat în tur. În retur urmează firescul. Ca să-mi verific instinctul, arunc o privire peste cote şi văd că Arsenal are aproape aceeaşi cotă (8.00) pe Camp Nou, pe care o are Copenhaga pe Stamford Bridge (9.00).

Ca să vă încălziţi, vă recomand excelentul material al lui Sid Lowe din Observer, despre Guardiola:

Every time he is asked the secret of success he responds: “The players are very good.” When Messi scored a wonderful goal at Real Zaragoza, he turned to a fan and said: “If it wasn’t for Messi, I’d be coaching in the third division.” Nothing to do with me, mate.

He is fooling no one. Guardiola’s contribution is huge and has been recognised.

Liverpool – Man United 3-1

By In Premier League

1. A fost unul din cele mai dezechilibrate derby-uri din ultima vreme. United, care a pierdut 3 din ultimele 5 meciuri de campionat, a fost mai răsuflată decât o sticlă de şampanie uitată pe plajă. Liverpool, atât de efervescentă după revenirea lui King Kenny, a fost robustă în defensivă, energică la mijloc şi inspirată pe fază de atac.

Aproape fiecare jucător al lui Liverpool s-a remarcat, în timp ce nici unul al lui United n-a intrat în meci. Angajamentul şi mişcarea în teren a lui Liverpool de la mijloc în sus au fost ceva ce nu vezi în fiecare zi. Nu mi-au plăcut atât golurile lui Kuyt, trebuie să fi fost unul din cele mai urâte hat-trick-uri marcate vreodată, cât încrâncenarea cu care a urmărit aproape orice minge.

2. Nu se întâmplă des să scriu asta, dar Sir Alex Ferguson a greşit tactica. Rar o vezi pe Man Utd începând un derby în deplasare cu patru oameni la mijloc, şi cu atât mai curios a fost s-o vedem făcând asta ieri, când cuplul de fundaşi centrali avea nevoie să fie protejat mai mult ca de obicei. Fergie a încercat să fie îndrăzneţ şi a plătit pentru asta. Liverpool a avut mereu un om care venea din spate, de obicei Meireles, şi crea superioritate pe fază de atac.

Apărarea peticită nu e o scuză pentru ce s-a întâmplat. Cu Agger şi Kelly accidentat şi Aurelio ieşit în prima jumătate de oră, Liverpool a avut probleme şi mai mari, de care s-a ocupat admirabil.

3. Cu fiecare etapă care trece, Luis Suarez pare un transfer inspirat. A adus pe Anfield o pasiune şi o energie care l-au făcut uitat pe apaticul Torres. Pune cineva pariu că va marca mai mult decât spaniolul sezonul viitor?

Suarez e puternic, e iute, e ambidextru şi, judecând după meciul de ieri, ştie să-şi tragă adversarii de păr că nimeni altul. Ce-mi place la el e că are o anumită imprevizibilitate, eşti mereu curios să vezi cum va rezolva faza. Şi într-adevăr când va intra Carroll, cred că Liverpool va avea cel mai bun atac din campionat.

4. Intrarea lui Carra la Nani. Roşu direct, fără discuţie, deşi admit că până să văd reluarea şi imaginile cu tăietura, nu mi s-a părut o intrare atât de periculoasă.

Acum să discutăm despre reacţia lui Nani. Da, portughezul a devenit de-a lungul timpului unul dintre cei mai detestabili jucători pentru simulările, văicăreala şi pantomima pe care le-a adus de pe maidanele din Amadora în Premier League. Da, reacţia imediată, de a-i cere socoteală lui Dowd, a făcut că suferinţa care a urmat-o să pară caraghioasă. Dar acum ştim că n-a fost.

Cultura bărbătească a fotbalului englez nu lasă loc pentru lacrimi. „Bryan Robson never cried. Roy Keane never cried.” Nici măcar Alan Smith n-a plâns când şutul lui Riise i-a dat glezna peste cap.

„Sod off!” mi-am zis când am văzut reacţia „muierească” a lui Nani. Dar când i-am văzut chipul schimonosit de durere am înţeles că nu e nici o simulare. E durerea unui om cu o tăietură până la os, şi durerea unui fotbalist căruia îi e frică să nu rateze tot sezonul. Poate ceva mai multă compasiune n-ar strica…

5. Silenzio-stampa. După meci, nimeni de la Man U n-a vorbit cu presa, nici măcar cu televiziunea clubului. Dacă e să mă întrebați pe mine, ăsta e un gest de neam prost.

Nu mai vorbesc de contractul cu Sky-ul, care varsă zeci de milioane de lire anual în contul clubului, contract care îl obligă pe Fergie să dea un interviu după meci, dar e şi o profundă lipsă de respect faţă de suporterii care erau curioşi să alfe părerea antrenorului lor într-un punct atât de critic al sezonului. Să fie clar: dacă n-ar fi suporterii ăştia care să cumpere abonamente şi tricouri în fiecare ani, Fergie n-ar mai fi fost cine e.

Nu e prima dată când Sir Alex fentează presa, dar e o ineleganţă pe care la Wenger spre exemplu n-am văzut-o niciodată, indiferent cât de greu i-a fost să vină în faţa microfonului.

Apropo de interviuri de după meci, Dalglish a fost mucalit ieri:

Interviewer: Was Carragher fortunate to stay on the pitch after the tackle on Nani?
Dalglish: He’s fortunate to be playing for Liverpool on a day like this
Interviewer: So you’re not going to talk about the tackle?
Dalglish: I thought I just did.

2010/2011 – etapa 29 – discutie deschisa

By In Premier League

You know the drill: vă aştept gândurile, ranturile sau întrebările pe marginea etapei 29.

Duminică de la 15:30, Liverpool – Manchester United. De urmărit cum îi vor face faţă Wes Brown şi Chris Smalling alunecosului Luis Suarez, care trage tare la antrenamente după cum se vede. Eu merg pe un gol al uruguayanului, mai ales că United a primit gol în ambele meciuri în care Brown a fost titular sezonul asta. Şi încă îl avea pe Vidic să-i ţină spatele.

Ştirea sfârşitului de săptămână în Anglia trebuie să fie prelungirea contractelor lui Carrick şi Fletcher, o decizie pe undeva curioasă a lui Fergie, ţinând cont că ambii au avut un sezon dezamăgitor până acum. Vestea şi mai proastă e că noile contracte sugerează faptul că Scholesy se va retrage la finalul sezonului.

Hai să zic că înţeleg de ce l-a păstrat pe Fletcher, care a fost un adevărat soldat în precedentele două sezoane, genul de jucător care nu se fereşte să „get stuck in”, cum zic englezii. Dar Carrick e ieşit din formă de câţiva ani buni. Mă chinui să-mi amintesc un meci mare de-al lui, în care să fi tras sforile la mijloc, cum a făcut Wilshere cu Barça, ca să avem un punct de reper.

E drept, Carrick păstrează posesia, distribuie mingea excelent şi recuperează cel mai mult dintre mijlocaşii lui United. Dar fapt e că de când a venit la club, United a câştigat mai multe meciuri cu el pe bancă decât în teren.

Una peste alta, Carrick şi Fletcher or fi utili, cară pianul ca nimeni alţii, dar cu ei în teren United nu arată ca o echipă de „world beaters”. Man Utd are nevoie de sânge proaspăt la mijloc, de un mijlocaş de creaţie care să lege jocul. Dar parcă nici Rodwell/Henderson în locul lui Carrick n-ar fi stricat.

Şi dacă tot suntem la United, e greşit să recunosc că mi-a plăcut declaraţia lui Cantona de ieri?

It is a dream for some people to kick these kind of people (hooligans) — so I did it for them…so that they are happy.

It’s a kind of freedom for them — so they speak about that incident because they felt something special physically.

Maybe it was a different feeling. It is a great feeling — but different. I have seen so many players scoring goals and they know what that feels like, but this one — a player jumping and kicking a hooligan — it’s not the kind of thing you see every day!

It was a mistake but that’s life — that’s me. You either take it or not. I’m strong enough to come back.

He is not a man, he is Cantona!

Gata, vă las cu Vinnie Jones care încă mai știe sa dea „a proper bollocking”:

Declinul fotbalului italian: tactica

By In Best of

Cei doi guru ai analizelor tactice, Jonathan Wilson şi Michael Cox, s-au pus de acord: echipele italiene au probleme în Europa pentru că sunt prea înguste. Altfel spus, sunt vulnerabile în faţa unor aripi de calitate.

Italia nu are cine ştie ce extreme, astfel că majoritatea echipelor din Serie A, printre care şi Inter, Milan sau Roma, joacă în acest sezon un 4-3-1-2 care ignoră oarecum benzile laterale. Dacă adversarii n-au jucători de bandă rapizi, n-ai de ce să te fereşti.

Problema e că Europa are aripi de calitate, ceea ce face că tacticile atât de bine calibrate pentru Serie A să fie date peste cap în competiţiile europene. Bale l-a distrus pe Maicon în dubla cu Inter, când fanii de pe White Hart Lane îi chemau taxiul brazilianului. Interul a avut iarăşi probleme cu Bayern, când Robben i-a sucit coloana unui Chivu cu câteva viteze în minus.

Pe San Siro, cursa lui Lennon a resetat defensiva milaneză, în timp ce Doulglas Costa a marcat un golazo pe Olimpico din Roma. Toate astea nu înseamnă că fundaşii laterali din Italia sunt mediocri, ci doar că în sistemul 4-3-1-2 nu sunt protejaţi suficient de către mijlocaşi.

Tactica a fost dintotdeauna fetişizată în Italia, unde mijlocaşii defensivi, mediani, nu sunt niciodată doar atât – sunt di spinta, di interdizione sau di appoggio. A fost mereu o subtilitate a înţelegerii desenului tactic, care prin alte părţi s-a pierdut, sau n-a contat niciodată. Acum însă echipele peninsulare par anchilozate în această îngustime, abitir taxată când scot capul în Europa:

That tactical rigor used to be Italy’s strength. It’s hard to avoid the sense now, though, that Italian football has become tactically moribund, wedded to a safety-first system that, lacking dynamism, has become outmoded. Internazionale, of course won the Champions League last year, but it did so playing 4-2-3-1. Since Leonardo took over, though, it too has retreated to 4-3-1-2, and so the template of narrowness is perpetuated once again.

O explicaţie oarecum complementară tacticii e cea estetică. Se joacă negativ şi lent, adică exact cum nu dă bine la tv. Serie A a devenit broască ţestoasă pe lângă iepurele care e Premier League-ul, cu acel fotbal jucat cu 100 de mile pe oră, blood and thunder, croit parcă pentru suporteri cu atenţie scurtă şi televizoare mari. Beppe Bergomi şi-a dat seama de acum câţiva ani:

When I watch a Premier League game, say it is Fulham v Manchester City, I enjoy myself. The game has pace and rhythm, the fans get behind their teams, they don’t spend their afternoon trying to get at some player.

We Italians, however, have an addiction to controversy, our fans don’t accept a defeat.

I think the Premier League teams take to the field with a lot less pressure and it influences the way they play, faster, more athletic and with less pressure.

We’re still the best, tactically speaking, but sometimes the excessive obsession with tactics gets in the way, it blocks the player. In contrast, Premier League players in England are freer in their minds, they just go out there and play.

Acum, când nici tactic italienii nu mai sunt cei mai buni, ce se va alege de fotbalul lor?

Sursa foto: Flickr, Alvaro Carillo

Declinul fotbalului italian: coruptia

By In Best of

Întreaga istorie a fotbalului italian se citeşte ca o litanie de arbitri cumpăraţi, meciuri şmenuite şi manevre legate de pariuri.

Coppa del Duce

Încă de la Mondialul din ’34, arbitrii au primit o atenţie specială în Italia. Pare neverosimil acum, dar Benito Mussolini însuşi alegea arbitrii pentru fiecare meci. Semifinala cu Austria i-a revenit unui suedez atent instruit, care a avut grijă să nu vadă cum Meazza a intrat ca buldozerul în portarul austriac, care a scăpat mingea, împinsă apoi în poarta goală de Guaita. Gol valabil, n-am văzut nimic, Italia merge mai departe.

Dar acum pe cine pui în finală? Păi tot pe băiatul asta Eklind, dacă tot s-a achitat aşa cuminte de sarcini. Se spune chiar că suedezul ar fi luat cina cu Mussolini în seară dinaintea finalei, dar nu există nici o mărturie.

Tot ce ştim e că Italia a bătut Cehoslovacia (care a avut un penalty clar) în al cincilea minut de prelungire, gol Schiavio după un henţ al lui Meazza. La Coppa del Duce a rămas în Italia şi fascismul a ieşit întărit dintr-un turneu mai regizat decât o piesă de teatru.

The Years of the Golden Fix

Derulăm timpul înainte până în 1965, Cupa Campionilor. Interul lui Herrera (care o dezmembrase pe Dinamo cu 6-0 în primul tur) pierde 3-1 la Liverpool în faţa minunatei maşinării de fotbal create de Shankly. Înaintea returului de la Milano, un ziarist italian îi şopteşte lui Shanks: „N-o să vă lase niciodată să câştigaţi!” Ştia ce spune – arbitrul spaniol Ortiz de Mendibil a tras vădit cu Inter, care a bătut cu 3-0 şi s-a calificat mai departe. E aceeaşi echipă a Interului care a avut o serie de 100 de meciuri în campionat fără vreun penalty acordat împotrivă.

Anii aceia au devenit cunoscuţi drept „The Years of the Golden Fix”, nume dat Brian Glanville, prietenul lui Ioan Chirilă, care a investigat mişmaşurile italienilor:

Three years in a row, Inter made offers to referees in the second legs of European Cup semi-finals to be played at the San Siro and twice it worked, in 1964 and 1965, when they went on to win the final. On the third occasion, in 1966, Gyorgy Vadas, a brave Hungarian official, refused to be bribed. Real Madrid held out and went on to lift the trophy.

Pe lângă asta, Ferruccio Mazzola, fratele lui celebrului Sandro, a publicat o carte în 2004, Il terzo incomodo, în care a acuzat Marele Inter că folosea amfetamine:

Even if just a bench player, I was part of that Inter too. I’ve seen with my eyes how player were treated. I saw Helenio Herrera providing pills that were to be placed under our tongues. He used to experiment on us bench players only to later give them to the first team players. Some of us would eventually spit them. It was my brother Sandro that suggested me that if I had no intention of taking them, to just run to the toilette and spit them. Eventually Herrera found out and decided to dilute them in coffee. From that day on “Il Caffè Herrera” became a habit at Inter.

Zdenek Zeman avea să spună 20 de ani mai târziu că „fotbalul trebuie să iasă din farmacie”. Încă 20 după declaraţia lui Zeman, a apărut o filmare cu Cannavaro, injectându-şi „vitamine” în braţ.

Revenind la arbitri, după toate astea nu e greu de înţeles de ce în Italia ei sunt cornuti şi venduti, şi pleacă mereu de prezumţia de vinovăţie:

Quite simply, for the Italian football fan, the referee is always corrupt, unless proven otherwise. What remains to be discovered is how he is or has been corrupt, in favour of whom, and why. It is this thesis that dominates most discussions of Italian football. (John Foot)

Totonero

Derulând iarăşi înainte, până în anii ’80, ajungem la scandalul Totonero. Ce s-a întâmplat atunci, pe scurt… Italienii nu aveau agenţii de pariuri la vremea respectivă, ci doar nişte schedine cu câte 12 partide din Serie A şi Serie B, exact ca Pronosportul nostru, doar că se numea Totocalcio. Dar cum suporterii voiau şi altceva în afară de 1, X, 2, voiau să mai parieze pe meciuri individuale, pe cine ia titlul, a apărut Totonero, o reţea ilegala de pariuri la negru, controlată de mafia napoletană -€“ Camorra.

Nu e greu de imaginat cum în scurt timp au apărut blaturile. Jucătorii au început să parieze că propria echipă va pierde sau pur şi simplu primeau bani ca să trântească meciul. În martie 1980, totul a ieşit la iveală şi a izbucnit un scandal naţional.

Milan şi Lazio au fost retrogradate în Serie B şi 33 de fotbalişti au fost arestaţi, dar achitaţi ulterior pentru că noţiunea de fraudă sportivă a fost introdusă în legea italiană abia în 1986. Asta n-a oprit pariurile ilegale şi blaturile care au continuat de-a lungul anilor ’80 -€“ ‘€™90, cel mai recent datând din 2004. Totonero a fost doar vârful icebergului corupţiei din fotbalul italian. Câte meciuri sau chiar campionate întregi au fost blatuite în realitate nu vom şti niciodată.

Calciopoli
“
Cel mai recent scandal de corputie şi cel mai important din istorie. A zguduit profund fotbalul italian lăsându-l cu o mahmureală din care nu şi-a revenit nici astăzi. Moggiopoli a dezvăluit unei naţiuni întregi cât de putred e cu adevărat fotbalul italian. Magistraţii au descoperit o reţea de corupţie, construită pe „o cupolă a puterii susţinută de alianţe între directorii unor mari cluburi, impresari şi arbitri”, după cum stă scris în rechizitoriu.

„E exact aşa cum ne-am imaginat” vorba unui jurnalist italian. Conform Gazzettei dello Sport, campionatul era controlat până în cele mai mici detalii, de la transferuri până la golul anulat în ultimul minut, şi de la offside-uri neacordate până la cartonaşele roşii. Moggi controla până şi selecţia reluărilor cu încetinitorul de la „Il processo del lunedi”, versiunea italiană a „Procesului etapei”.

Calciopoli e atât de important pentru că relevă un sistem în care erau implicaţi, arbitri, observatori, jurnalişti, poliţişti, impresari, comisari fiscali, membri ai familiei Agnelli şi chiar Marcello Lippi, antrenorul naţionalei la acea vreme. Şi nu vorba doar de Juventus, ci şi de AC Milan, Fiorentina şi Lazio. In 2006, anul în care a izbucnit scandalul, media spectatorilor pe meci în Italia a fost cea mai scăzută din ultimii 40 de ani.

Problema cu corupția e că pare adânc înscrisă in ADN-ul fotbalului italian. De când a apărut fotbalul în Italia, cineva a încercat mereu să facă o manevră. E, fără îndoială, o reverberaţie a unei culturi care nu condamnă poate la fel de aspru ca în alte părţi furtişagul:

Cheating is thus not seen as morally wrong, just as pushing into a cue in a post office or failing to pay your taxes are not seen as morally wrong. (John Foot)

Sursa foto: Flickr, καρλο [ AKA Gilyo]