Alex

De ce tineti cu cine tineti?

By In Best of

E genul de întrebare care m-a împins către masterul pe care l-am făcut la Londra. Voiam să înţeleg ce-l face pe Petrică din Chitila să ţină cu Chelsea, şi să mai şi plătească 50 de euro pe un tricou cu Lampard care pe Adidas i-a costat 5 euro să-l producă. Eu pot să vă spun ce cred sociologii, pot să vă spun ce cred eu, dar de lămurit de ce ţineţi cu cine ţineţi doar voi puteţi să mă lămuriţi.

Rămâi în perimetru!

În Anglia, regula nescrisă a fotbalului e: „Support your local team!”. Nu poţi să fii suporter autentic decât prin sânge şi/sau prin glie. Adică dacă bunicul tău a ţinut cu West Ham, taică-tău a ţinut cu West Ham, iar tu ai crescut în estul Londrei cu poveştile vecinilor despre alunecările lui Bobby Moore. Nu poţi să ţii cu West Ham dacă eşti născut în Birmingham. Nu se face.

Cine ignoră regula asta, indiferent de divizia în care a ajuns să se scufunde echipa locală, trece drept impostor şi devine un paria al pub-urilor, pentru că a dat loialitatea pe bragging-rights.

Trup și suflet pentru culori

Asta se întâmplă în Anglia. În România e aproape împotriva firii să ţii cu echipă locală. Cu excepţia celor câteva oraşe cu tradiţie fotbalistică, Timişoara, Craiova, Argeş, lumea şi-a căutat o echipă „adevărată” cu care să ţină, adevărată însemnând una care să câştige chestii. De fiecare dată când sunt întrebat cu cine ţin, şi răspund Poli Iaşi, urmează inevitabil întrebarea: „Bine, dar cu cine ţii, dintre astea mari?”, ca şi cum afilierea faţă de o echipă mică e inadecvată. Or, după ce am cunoscut domni respectabili cu abonamente vechi la Crystal Palace sau Swindon, știu că asta e o aberație.

In paranteză fie spus, nu prea mai țin nici cu Poli Iași, pe motiv ca nu prea mai există. Găinăriile cu damf politic m-au îndepărtat de echipă. Nu mai e echipa mea, e doar una care se întâmplă să joace în Iași.

Nu e o coincidenţă că aproape un român din doi ţine cu echipa care a câştigat cele mai multe chestii de-a lungul timpului. Când Steaua venea să joace în Copou, vedeam un public alienat de nişte tensiuni interioare, unii cu jobenuri roş-albastre ajungeau să strige „Iaşu’€™, Iaşu’”, alţii cu fulare cu Poli înjurau când Bănel şi-a dat autogol, o masă de oameni care nu prea mai ştiau cu cine ţin de fapt.

Glory-hunters made in Tecuci

Dacă englezii tind să ţină cu echipă locală, românii tind să ţină cu echipa care câştigă. Trebuie că suntem cea mai „glory-hunting” nație de pe pământul ăsta. Cum altfel să-ţi explici faptul că o echipă obscură din Cluj, care acum un deceniu avea maxim câteva sute de suporteri, a aspirat în acest timp 7% din microbiştii români. Cu 2%, Urzicenii au mai mulţi suporteri decât Argeşul, U Cluj sau Petrolul.

De-localisation of fandom may previously have been an ‘accident’ of television coverage, but it is now central to top English clubs’ profit maximisation, whose relationships with their communities decline as they consciously seek out the most lucrative markets for tickets and merchandise non-local fans spend the most per capita per visit. (Rex Nash)

Hai Focşaniul, Dinamo si Chelsea!

Dar fotbalul românesc e limitat. Ok, ţii cu Minerul Lupeni, dar ştii că n-o să ia niciodată campionatul, aşa că ţii şi cu Steaua/Dinamo/Rapid. Ţii cu una din ele, dar ştii că abia mai prind o primăvară europeană, aşa că ai nevoie şi de o echipă „de Liga Campionilor”. Anglia e la îndemână pentru că îţi dă sentimentul că iei parte la o cultură autentică cu tradiţii autentice. Fotbalul e genuin, de la mama lui, nu o pastişă ieftină ca la noi.

Ştii să fredonezi YNWA, ai auzit de un moş zis Shanks, Gerrard nu mai e Gerrard, e Stevie G pentru tine -€“ ai bifat deja toate bornele unui kopite din Balcani. Un fan-satelit, cum te-au numit cercetătorii. Ce-i ăla kopite?… hai nu mă plictisi!

To support a club 1,000 miles away in a foreign country would be the mark of ‘glory-hunters’. (Rex Nash)

Nu mi-o luaţi în nume de rău! Ştiu că împărtăşim aceeaşi pasiune pentru fotbalul englez, şi n-aş îndrăzni să vă jignesc. Unii dintre voi țineți cu o echipa dinainte să mă fi născut eu (you know who you are). Nu despre voi vorbeam mai sus, dar fără îndoială ştiţi pe câte unul sau altul care să se înscrie în portretul robot.

Întrebarea rămâne: de ce ţineţi cu cine ţineţi? Povestiţi-mi, faceţi-mă să înţeleg. Nu doar anglofilii, toţi care ţineţi cu vreo echipă, de la noi sau de la ei.

Dar ca s-o fac pe avocatul diavolului până la capăt, mărturisesc că cele mai frecvente explicaţii mi se par nelegitime. Ţii cu Juve pentru că te-au fermecat în anii ’90, cu trei (parcă trei erau) finale de Ligă la rând? Nu se ţine, pentru că dacă ţii cu ei pentru că jucau cândva un fotbal bun, ce te faci acum când îi ţine la respect Poznan? Ţii cu Realul pentru că ţi-a plăcut Raul? Înseamnă că acum te-ai dat cu Schalke, aşa ar fi logic.

Lămuriţi-mă aşadar, ce-i cu loialitatea asta aparent ilogică? Ce vă mână în luptă?

Sursa foto: Flickr, alexanderwrege

Ce face un scouter

By In Recomandari

Dintr-un interviu cu Tor-Kristian Karlsen, un scouter norvegian care a lucrat pentru Hannover 96, Bayer Leverkusen, Watford, Grasshopper Zürich si Fredrikstad:

What characteristics do you need to become a successful scout?

The ability to distinguish the level of skills and attributes of a player as well as understand how they fit into your club’s environment or playing style or system.

An understanding of global football mechanism – how a player’s qualities match the price tag – is absolutely crucial. For instance, why pay a premium for a player from one of the top leagues if you can get a potentially even better player from a ‘lesser’ league for just a fraction of the cost?

Cultural knowledge – how a player deals with a change in environment – is a skill that many clubs overlook when recruiting international scouts. In my opinion, this is extremely flawed. Ideally an international scout should master several languages – that way a whole new world of important information opens up – and have basic knowledge in economics, psychology and cultural understanding.

Sadly football clubs are some way away from realising this, but the role and the perception of the scout will develop in the years to come. Identifying potential signings internationally entails so much more than just watching games of football and filling out reports.

Interviurile cu fotbalisti. Se putea mai mult?

By In Jurnalism

Mai are Dinamo şanse la titlu? Aţi câştigat un punct sau aţi pierdut două?

În facultate, una din primele lecţii pe care le-am învăţat a fost că cine pune cele mai bune întrebări primeşte cele mai bune răspunsuri. E un principiu simplu. E de ajuns să priveşti orice buletin de ştiri sportive, ca să-l înţelegi. Inevitabil ai să auzi aceleaşi voci, punând aceleaşi întrebări şi primind aceleaşi răspunsuri.

Interviurile au devenit conversaţii purtate pe fondul unui limbaj standardizat. „Vă e teamă de Bayern? Nu ne e teamă, îi respectăm şi credem în şansa noastră.” Cei care iau interviul au nişte sertare, din care scot nişte întrebări, cei care îl dau au sertarele lor din care scot nişte răspunsuri. Chiar şi după standardele tabloide modelul asta e contra-productiv pentru că nu face decât să plictisească, şi nimeni nu se uită la televizor ca să fie plictisit.

Întrebări cu răspuns conţinut

N-are rost să punem ţinta pe cărăuşii de microfoane. Până la urmă, ei/ele sunt pe treapta cea mai de jos a unui ecosistem putred şi neprofitabil, futuţi şi răsfutuţi, trimişi de la aeroport la ligă şi înapoi la aeroport. Fac o muncă pe care poate să o facă şi un elev de gimnaziu şi sunt recompensaţi pe măsură, adică prost. Dar asta nu e o scuză ca să fii neghiob, şi în nici un caz nu e scuză pentru şefi să perpetueze neghiobia asta.

E ceea ce Meme Stoica numea întrebări cu răspuns conţinut. Întrebări care nu-ţi spun absolut nimic pentru că nu se poate răspunde decât într-un singur fel. Ce sens mai are să-l întrebi pe Răzvan Lucescu dacă mai crede în calificare, când tot ce o să scoţi de la el e un răspuns complezent, aproape reflex.

Apropo de asta, văzusem acum vreo luna un interviu cu dânsul la Fanatik, unde a fost întrebat de 4 (patru) ori la rând dacă îl va chema pe Mutu sau nu la naţională. Sincer, nu ştiu cum a rezistat Răzvan asaltului de imbecilitate agresivă. Cât de tupeist să fii întrebi de patru ori la rând acelaşi lucru un om care ţi-a spus de prima dată că nu comentează? Fremdschämen, thy name is Fanatik Show.

Englezii au o vorbă deșteaptă, introdusă de Mary Rice-Davies în cultura populară prin anii ’60. Fata asta a fost folosită în diferite campanii de discreditare a unor politicieni cu care se culcase. Aceştia evident au negat. Întrebată ce părere are de faptul că un fost amant, politician influent, negase legătura dintre ei, ea a dat un răspuns care acum a intrat în dicţionarul Oxford şi limbajul comun:

Well, he would, wouldn’€™t he?

Adică n-o să recunoască, că nu-i prost. Adică n-o să vă spună vouă, presei, chiar dacă ar fi adevărat. Adică degeaba îl întrebaţi.

Revin la exemplul meu favorit, cu Zicu dat în afara lotului cu Dinamo, doar pentru că Iancu a spus asta. Well, he would, wouldn’t he? Dacă scopul lui e s-o trimită pe Dinamo pe o pistă greşită, asta ar spune, nu? Doar că tu ca ziarist, ai face bine să nu-i înghiţi toate gogoşile, pentru că îţi iei cititorii de fraieri.

Dezumanizarea dialogului

Majoritatea interviurilor cu fotbalişti sau antrenori de la noi, nu sunt doar plictisitoare, dar s-a pierdut latura umană a dialogului. Conversaţia e aproape mecanică, între două tabere care se dispreţuiesc reciproc, dar care de dragul publicului acceptă teatrul asta de păpuşi. Interviurile au devenit un exerciţiu neplăcut pentru ambele părţi, ca un dialog purtat pe scaunul de dentist.

Nu e obligatoriu să fie aşa. Am înţeles asta citind şi privind sute de interviuri făcute cum trebuie. Un exemplu recent, interviul de după meciul cu Bolton dat de Mick Mccarthy. Jurnalistul e suficient de inteligent ca să înţeleagă că aproape orice întrebare i-ar pune lui Mick, l-ar frustra inevitabil.

Asta e diferența între jurnalismul făcut cu cap şi cel al lui „se putea mai mult?” Să fie clar: singurii care nu pot mai mult sunt intervievatorii care pun întrebări de tipul ăsta.

Înainte să-mi spuneţi că oricum merge şi aşa, că românul vrea circ, aruncaţi o privire peste ratingurile din ianuarie, după media pe zi: sport.ro – locul 17, gspTV -€“ locul 28, Digi Sport – locul 31. Nu prea mai merge şi aşa…

Coach Wooden

By In Recomandari

Am primit recent ultima carte a antrenorului John Wooden, pe care mi l-am asumat ca mentor aproape imediat după ce l-am văzut la TED. Avea ceva din cumsecădenia de american autentic a lui Doyle Brunson sau Johnny Cash. Oameni hârsiți prin viaţă, dar nicidecum aspri, ci dimpotrivă, blânzi şi umili. „There has never been a finer coach în American sports. Nor a finer man” scria Sports Illustrated.

Despre John Wooden v-am mai povestit anul trecut, când s-a stins la aproape 100 de ani. Cu riscul de a fi redundant, o să reiau câteva din ideile sale, care funcţionează ca nişte ancore solide în faţa marasmului de la televizor şi din stradă.

Când a terminat gimnaziul, Coach Wooden a primit de la tatăl sau un petic de carton pe care erau scrise cu creionul 7 sfaturi. „Johnny, try and live up to these things and you’€™ll do all right”:

  • Be true to yourself.
  • Make each day your masterpiece.
  • Help others.
  • Drink deeply from good books, especially the Bible.
  • Make friendship a fine art.
  • Build a shelter against a rainy day.
  • Pray for guidance and give thanks for your blessings every day.

Spuneam că tot Coach Wooden a dat cea mai pertinentă definiţie a succesului pe care am întâlnit-o:

Success is peace of mind which is a direct result of self-satisfaction in knowing you made the effort to become the best you are capable of becoming.

Iată şi continuarea:

Trophies are not success, nor does possessing them necessarily mean you are a success. Success is measured by the quality of effort you put forth to do your best. And only you know if you have accomplished that. Then in everything goes well, you may get a trophy, often you dona€™t. Youa€™re still a success in my way of thinking. The score cannot make you a loser when you have given it your best effort.

Elevii săi erau mereu îndemnaţi să-şi controleze reacţiile:

When you leave the arena, a bystander shouldn’t be able to tell by you demeanor whether you won or lost.

Şi mi-am adus aminte de versurile lui Kipling care stau scrise în tunelul care duce spre terenul central de la Wimbledon:

If you can meet with triumph and disaster
and treat those two impostors just the same.

Sursa foto: Flickr, MarkMcCartney.

Football, bloody hell!

By In Premier League

A fost cea mai frumoasă și mai nebună etapă de când urmăresc fotbalul englez. Iată câteva puncte de discuție:

The referee’s a wanker! Acum putem sa trecem mai departe?

Trebuie să mărturisesc de la început că discuțiile pe marginea arbitrajelor mi se par plictisitoare și contra-productive. E probabil o reminiscență de la poker, unde toata lumea avea o poveste despre cum a pierdut o mană cu 97% șanse și abia așteptau să ți-o povestească. No fuckin’ whining, please!

Astea fiind zise, Graham Poll a confirmat în Daily Mail consensul în privinţa arbitrajului: alunecarea lui Barton a fost corectă („his tackle on Diaby while robust was perfectly acceptable. He was in control of his movement and won the ball”), Nolan trebuia eliminat, primul penalty a fost generos dar acoperit de regulament, al doilea a fost aberant.

Aş vrea să remarc două chestii: prima -€“ reacţia de gentleman rasat a lui Wenger, care deşi ar fi avut toate motivele din lume să-l spurce pe Dowd, a spus doar atât: „My opinion is not important.” Cheapeau!

A doua: meciul asta a relevat poate mai bine ca oricare altul cât de diferite sunt felurile în care românii şi englezii înţeleg fotbalul. În Anglia, când s-a tras linie, cei mai cunoscuţi bloggeri care se ocupă de Arsenal, presa, MOTD-ul, toţi au zis aşa: „Ok, Dowd a fost sub orice critică, dar în nici un fel asta nu scuză implozia lui Arsenal din a doua repriză.”

Asta e reacţia responsabilă, care pune lucrurile în context. Când mahmureala, furia şi frustrarea s-au estompat, fanii raţionali şi-au dat seama că nu e tocmai un accident, că la fel s-a întâmplat cu Wigan şi cu Spurs în ultimul an doar, că Diaby n-avea voie să-şi piardă controlul, că Squillaci e un jucător nu numai mediocru ci şi ieşit din formă, că Rosicky nu-şi justifică în nici un fel prezenţa în teren, că dacă ai un lider adevărat nu păţeşti aşa ceva.

Noi rămânem încremeniţi în talibanismul asta al conspiraţiilor, al căutării vinei oriunde numai în propria ogradă nu. Nu-mi dau seama dacă sunt sechele ale tâlhăriilor din fotbalul comunist, al Cooperativei anilor ’90, sau a incompetenţei lui Urs Meier. Dar cert e că felul în care am ajuns să punem problema bruiază ceea ce se întâmplă de fapt pe teren.

West Bromwich Albion l-a demis pe Di Matteo

Ca de obicei, când am nelămuriri în privinţa lui WBA, m-am dus la omul care ştie tot ce mişcă la club: Chris Lepkowski. El spune în articolul de azi, că di Matteo începuse să fie un pic prea atent la costumele italieneşti pe care le purta, şi mai puţin atent la partea practică a antrenoratului.

While Mowbray, Bryan Robson and Gary Megson were absorbed in football, Di Matteo never gave the impression that he was in love with the managerial side of football.

Deciziile din ultimele săptămâni au fost din ce în ce mai curioase: Scharner, care juca mijlocaş central, a fost coborât în defensivă, luându-i locul lui Pablo Ibanez, fundaş central cu peste 20 de selecţii la naţională Spaniei. Chris Brunt, aripă stânga, a fost mutat în dreapta. Marc-Antoine Fortuné i-a luat locul în Eastlands, în timp ce Somen Tchoyi, Carlos Vela sau Giles Barnes, toţi jucători de margine, au rămas fie pe bancă fie în afară lotului.

Cu 13 înfrângeri în ultimele 18 meciuri, WBA se scufunda încet iar di Matteo nu mai avea nici resursele şi nici entuziasmul pentru a o redresa. E adevărat, antrenorii au nevoie de răbdare, de timp, dar uneori nu e nevoie să aştepţi ca echipa să retrogradeze, cum s-a întâmplat cu Mowbray, ca să intuieşti că asta se va întâmpla dacă nu schimbi ceva cât mai ai timp.

Manchester United – „vincibilii”

Man U a pierdut pe Molineux, trei puncte pe care era clar că le vor lăsa mai devreme sau mai târziu după cum au jucat în deplasările din acest sezon. Iată că a fost să fie mai târziu, nedrept de târziu poate, ţinând cont de cum au decurs meciurile cu Stoke, Villa, Blackpool sau West Brom.

Meciul s-a pierdut la mijloc, departament care a scârţâit în aproape fiecare deplasare din acest sezon. Nu e de mirare ţinând cont că Valencia şi Park sunt indisponibili, Fletcher şi Carrick au devenit un pivot dublu vădit defensiv, Scholes e un pic greoi după ultima accidentare iar Gibson n-are stofă de United. Anderson pare singurul mijlocaş care mai are imaginaţie, a crescut mult în joc, dar nu îndeajuns încât să ia meciurile by the scruff of the neck.

De va fi United, de va fi Arsenal sau City, un lucru ştiu clar: vom avea una din cele mai străvezii campioane pe care le-a dat Premier League, alături de Blackburn ’95 şi Arsenal ‘€™98.