Alex

Jurnalismul occidental s-a schimbat fundamental în ultimii 30 de ani. Din cauză că familiile care deţineau marile ziare şi televiziuni, moştenite din tată în fiu, nu-şi mai permiteau să suporte pierderile, acestea au ajuns pe mâna corporaţiilor mass-media. O dată ce s-a întâmplat chestia asta, ele s-au mutat dintr-o logică propagandistică, într-una comercială -€“ au devenit afaceri al căror singur scop e să producă bani. S-au tăiat costurile şi s-a maximixat profitul. Acest mod negustoresc de a funcţiona a devenit cel mai mare obstacol în calea spunerii adevărului.

Tăierea costurilor

Pentru a tăia costurile, s-au dat afară oameni, mii şi mii şi mii de oameni. De la corespondenţi străini (America avea câteva mii în anii ’80, acum mai sunt în jur de 150) până la corespondenţi locali, băieţii aia care stăteau de vorba cu oamenii din spitale, din tribunale, de la stadion. De ce să trimită fiecare ziar un reporter la tribunal, când agenţia de presă poate să trimită un singur reporter, care să servească toate ziarele? Ceea ce fusese odată un corp întreg şi sănătos era acum emaciat, descărnat de o întreagă reţea de reporteri şi surse prin care informaţia autentică ajungea în redacţie.

Jurnalismul a devenit un schelet fără muşchi. Acest schelet e agenţia de presă. În Anglia, Press Association e osatura pe care se sprijină întreaga industrie. Cu mici excepţii, orice ziar sau televiziune din Anglia şi de oriunde îşi ia materialele gata-făcute de la această agenţie de presă. America are Associated Press-ul, Franţa France Press-ul, iar noi Mediafax-ul.

Dacă PA-ul ratează un atentat terorist eşuat, respectivul atentat nu s-a întâmplat pentru englezul de rând, pentru că nu va afla niciodată despre el. Dacă ei se înșeală, la fel va face şi englezul de rând, pentru că nu-şi permite nimeni să-i verifice. BBC pretinde de la jurnaliştii săi să aibă mereu două surse, two pairs of eyes, regula cardinală a jurnalismului. Excepţie fac materialele primite de la PA, care e văzută ca o „confirmed single source”.

Maximizarea profitului

Apoi pentru a maximiza profitul în epoca digitală, s-a generat un flux de ştiri care trebuie alimentat continuu. Cercetătorii de la Universitatea din Cardiff au arătat că un gazetar face astăzi munca pe care o făceau trei gazetari în 1985. Altfel, el are de trei ori mai puţin timp să se documenteze, să verifice, să ia legătură cu sursele decât acum 25 de ani.

Dacă acceptăm că profesionistul e cel care are o anume expertiză într-o zonă foarte îngustă, care ştie foarte multe despre foarte puţine, ce spune asta despre jurnaliştii moderni, încurajaţi să ştie câte puţin despre foarte multe?

Aceiaşi cercetători au analizat timp de două săptămâni, cele mai prestigioase patru cotidiane quality din Anglia: The Times, Guardian, Independent şi Daily Telegraph. Rezultatele sunt neverosimile: 80% din materialele publicate în aceste ziare sunt preluate de la agenţii de presă sau PR, 8% au o provenienţa incertă, în timp ce doar 12% mai sunt generate de reporterii ziarului. 12! Din opt materiale, unul singur e scris de un angajat al ziarului!

Am introdus mai sus un element nou, PR-ul, relaţiile publice. S-au scris sute de cărţi, mii, despre subtila artă a relaţiilor publice. Cel mai bine ar fi să vedem ce are de spus Edward Bernays, părintele-fondator al PR-ului:

„The conscious and intelligent manipulation of the organized habits and opinions of the masses is an important element in democratic society. Those who manipulate this unseen mechanism of society constitute an invisible government which is the true ruling power of our country. …We are governed, our minds are molded, our tastes formed, our ideas suggested, largely by men we have never heard of.

In almost every act of our daily lives, whether in the sphere of politics or business, in our social conduct or our ethical thinking, we are dominated by the relatively small number of persons…who understand the mental processes and social patterns of the masses. It is they who pull the wires which control the public mind.”

Personajul cheie în toată această schimbare cataclismică e un anume Rupert Murdoch, care l-ar face şi pe Sorin Ovidiu Vantu să treacă drept etalon de moralitate. Murdoch a preluat în anii ’50 afacerea tatălui, ziarul Adelaide News şi a devenit prototipul de mogul mediatic nemilos, mercantil, care şi-a folosit constant ziarele şi televiziunile pentru a servi interesele aliaţilor săi politici.

60 de ani mai târziu, Murdoch deţine una din cele mai mari corporaţii media din lume, News Corporation, care controlează câteva din cele mai importante ziare şi televiziuni din Anglia şi Statele Unite. Zilnic, 200 de milioane de oameni îşi iau informaţiile de la un canal care e în proprietatea lui Murdoch, care nu întâmplător, e pe locul 13 în clasamentul celor mai influenţi oameni din lume, publicat de revistă Time. Pe scurt, în jurnalismul modern Murdoch e dracu’€™ gol, un personaj care nu s-a dat înapoi de la nimic că să obţină ceea ce voia.

Întrebarea pe care şi-au pus-o mulţi, inclusiv Andrew Neil, unul din editorii Sunday Times, e: „De ce să nu fie proprietarul, arbitrul suprem a ce urmează să conţină propriul lui ziar?” Pentru că făcând asta, îşi trădează cititorii, care aşteaptă adevărul, nu versiunea patronului despre adevăr.

„All this intervention is deeply damaging behaviour -€“ the truth being traded for political favour and commercial advantage. If honesty is the defining value of journalism, then this precisely qualifies as journalism which is entirely bad.” (Nick Davies)

Acesta este al doilea articol dintr-o serie despre status-quo-ul jurnalismului actual:

• Despre presă si adevăr

Întrerup programul obişnuit, pentru o paranteză jurnalistică, mai lungă decât de obicei. Ştiu, v-am promis un blog de cultură fotbalistică britanică, dar mă încăpăţânez să scriu despre jurnalismul (sportiv) pentru că e unul din lucrurile care conteză pentru mine, ca profesie, ca meşteşug.

Dacă intraţi aici doar pentru cronici de meci, risc să vă plictisesc. Dacă vă plac recomandările pe care le fac din când în când, nu cred că o să fiţi dezamăgiţi nici de data asta. Oricum ar fi, cred că dacă o să aveţi răbdare să citiţi până la capăt seria de articole care se va întinde de-a lungul întregii săptămâni, o să fiţi câştigaţi.

Despre ce e vorba? Începând din facultate, continuând cu timpul petrecut în Anglia, şi până acum, am avut şansa să citesc nişte cărţi de excepţie despre jurnalism. Mi-am lămurit unele nedumeriri şi am ajuns să-mi fac o idee despre cum funcţionează mecanismul jurnalistic în general. Discutând cu „civili”, că să le zic aşa, mi-am dat seama că nu toţi au avut şansa asta, că până şi cei mai inteligenţi şi informaţi dintre ei, sunt încă relativ confuzi în privinţa presei.

Ei bine, ultima carte pe care am citit-o, Flat Earth News, a lui Nick Davies, a cristalizat in mintea mea niște idei pe care începusem să mi le fac despre presă, și pe care cred că oricine ar trebui să le știe. Nu ideile mele, ci ale acestui domn, Nick Davies, care după o viată petrecută pe Fleet Street, a hotărât să fluiere în biserică, lehămetisit de direcția în care o luase meseria lui.

Patriciu spune că politica editorială e subordonată de cea comercială, Tolontan îl trage de mânecă pe bună dreptate. Bănuim că jurnalismul ar trebui să fie altfel decât e acum, dar, nu-i aşa, ASTA SE CERE! E o hărmălaie deontologică, o bruftuluială între margini de profit şi valori, în care o să încerc să pun un pic de ordine, să explic cât mai limpede cum văd eu lucrurile.

Despre presă și adevăr

„Mass-media, în general, şi televiziunea în special, sunt, fără comparaţie, cea mai mare influenţă în societatea de astăzi, la orice nivel social, economic şi cultural. Această influenţă e exercitată arbitrar, iresponsabil, fără să ţină cont de orice cod intelectual, moral, cu atât mai puţin spiritual.” (Malcolm Muggeridge)

„Fiecare profesie are o valoare pe care o defineşte. Pentru tâmplari poate fi acurateţea: un tâmplar care nu e în stare să măsoare precis n-ar trebui să fie tâmplar. Pentru diplomaţi, poate fi loialitatea: pot să mintă, să spioneze, să înşele şi să facă tot felul de golănii, dar atâta timp cât sunt loiali guvernului lor, ei îşi fac meseria cum trebuie. Pentru jurnalişti, valoarea definitorie e onestitatea -€“ încercarea de a spune adevărul. (Nick Davies)”

Dar mass-media nu prezintă adevărul un sine, ci o reprezentare a adevărului. Ştirile nu sunt ceea ce s-a întâmplat, ci ceea ce pare ca s-a întâmplat. Diferenţa e esenţială. Până să ajungă la noi, publicul, evenimentele sunt filtrate, spălate, şlefuite că să corespundă unui anumit standard. Iar apoi prezentate printr-o lentilă care e din ce în ce mai aburita.

Iată ce spunea unul din marii reporteri politici ai Americii în 1979, la festivitatea de decernare a premiilor Pulitzer:

„I would like to see us say -€“ over and over until the point has been made -€“ that the newspaper that drops on your doorstep is a partial, hasty, incomplete, inevitably somewhat flawed and inaccurate rendering of some of the things we have heard about în the past 24 hours -€“ distorted, despite our best efforts to eliminate gross bias -€“ by the very process of compression that makes it possible for you to lift it from the doorstep and read it in about an hour.”

Ceea ce vedem şi citim zilnic, nu e realitatea, ci o reprezentare a realităţii, afectată de tot felul de factori şi interese. Vedem o lume a umbrelor, un teatru de păpuşi, care e mai aproape de fantezie decât de realitate. Poate pare radical şi miroase a teorie a conspiraţiei, dar asta se întâmplă pentru că cei care produc ştirile au tot interesul să ne convingă că ei se ocupă cu realitatea, nu cu fantezia.

E ca în gimnaziu, când luai un 5 să zicem în teză la matematică. Nu prea te încânta ideea de a ajunge acasă, şi a le spune părinților că ai comis-o. Mai aşteptai o săptămâna-două, le spuneai că unele probleme au fost de olimpiadă naţională, că mai toată clasa a luat 5-6, şi cea mai mare notă a fost 8. Şi oricum teza nu mai e aşa importantă ca înainte. Adevărul e unul singur, că ai luat 5 în teză la mate, dar tu controlai felul în care împachetai adevărul astfel încât să-ţi servească într-un fel sau altul. Că o făceai tu când erai puşti, sau că acum se coace în redacţii moderne pe monitoare Apple, tot manipulare se cheamă.

Obiectivitate absolută în jurnalism nu există. Orice eveniment prelucrat de jurnalişti şi servit mai departe publicului. Uneori ei au interesul de a-l prezenta dintr-un anumit unghi, alteori nu. Uneori fac pe dracu-n patru ca să ajungă la miezul întâmplărilor, alteori nu trec de coaja lor pentru că, pur şi simplu, nu prea se pricep la ceea ce fac. Dar ce ajunge la public e o informaţie digerată de jurnalişti, şi regurgitată pentru public, deci profund distorsionată.