Premier League

Împrumut şi eu chestionarul de la Guardian pentru o recapitulare a sezonului:

Best match Man Utd -€“ Man City 4-3, meciul care l-a făcut pe Fergie să declare că, asta e, toţi avem vecini gălăgioşi, şi dacă vrei să scapi de ei, trebuie doar să dai televizorul mai tare.

Favourite moment Wayne Bridge evitând să-i strângă mână lui Terry. Priceless.

Least favourite moment Alunecarea cu care Shawcross i-a rupt piciorul lui Ramsey şi disperarea din privirile colegilor lui.

Unsung hero Uncle Avvy Grant, pentru demnitatea şi discreţia cu care o conduce pe Pompey într-un moment extrem de greu.

Villain John Terry, care când nu-şi închiriază loja de pe Wembley, sau când nu oferă tururi personalizate pe mulţi bani, îşi trădează în cel mai josnic mod prietenii din copilărie.

Owner of the season Daniel Levy, pentru că a reuşit să spargă Big Four-ul fără credite obscene, făcându-i pe Spurs financially sound într-o era a exceselor.

What we’€™ve learned Hegemonia europeană se păstrează cu cheltuială. Big Four-ul a chiulit în vară la transferuri şi aşa se face că n-au prins semifinalele Ligii.

Quote Nu pot să mă decid între Wenger: „It’s funny because he doesn’€™t do a lot but he is efficient in what he does. You would be surprised by the number of balls that he touched today. Drogba is in a period where he kicks the ball and it goes in.” şi Rafa: „We will finish fourth, don’t worry”. Muhahahaha.

In 20 years they’ll still be talking about recordul lui Chelsea de goluri marcate într-un sezon, care nu va cădea până atunci.

Premier League XI of the season (4-3-3) Van der Sar – Ivanovic -€“ King – Dawson -€“ Cole -€“ Fabregas -€“ Lampard – Milner – Rooney -€“ Drogba -€“ Tevez.

Dacă aveţi chef şi timp, aş citi cu plăcere versiunile voastre. Merge să puneţi şi răspunsul la una singură, sau câteva, dacă n-aveţi inspiraţie pentru toate. Cum vă vine!

Ce scump a plătit Wigan pentru tupeul de a-i încurca pe campioni în septembrie! Chelsea a încheiat sezonul cu o demonstraţie emfatică de fotbal-şampanie, Moët-ul şi golurile curgând în valuri aseară în vestul Londrei. „Albaștrii” au terminat doar cu un punct în faţa lui United dar statisticile nu lasă loc de cârcoteală: a câştigat echipa care a păstrat cele mai multe clean sheet-uri, care a stabilit recordul Premier League de goluri marcate într-un sezon şi care a dat golgheterul campionatului, Didier Drogba, cu 29 de goluri.

După ce i s-a refuzat executarea primului penalty, ivorianul s-a supărat pe Lampard ca un nepot căruia bunicul nu vrea să-i cumpere jucăria preferată, dar avea să recunoască după meci că a greşit. Oricum Drogba a reuşit un hat-trick în ultima jumătate de oră a sezonului, cu care i-a luat faţa lui Rooney în clasamentul golgheterilor, având totodată 7 assist-uri în plus faţă de rivalul său. O performanţă remarcabilă în condiţiile în care a lipsit o lună întreagă în mijlocul sezonului.

The king is dead, long live the king! Ancelotti câştigă titlul la primul său sezon în Anglia, la fel ca Mourinho, şi dizolvă încet amintirea portughezului, de la plecarea căruia părea să nu îi mai iasă nimic lui Chelsea. Dar mandatul lui Ancelotti e în multe feluri antiteza regimului lui Mourinho. În timp ce The Special One era un furnizor permanent de citate pentru presă, Carletto gestionează cu multă discreţie această relaţie, preferând adesea să se retragă în cabinetul său pentru un pahar de vin roşu după meciuri.

Tactic, avem iarăşi două viziuni antagonice. Dacă Mourinho a instituit ceea ce englezii numesc „cut-throat mentality”, care pornea de la o disciplină tactică militară şi o organizare defensivă perfectă, Ancelotti a introdus o specie nouă de fotbal pe Stamford Bridge, mai creativ si mai fluid, care a dus la 103 goluri, faţă de 72 în sezoanele în care Mourinho a luat titlul.

Ancelotti are marele merit de a fi inspirat echipei calmul şi încrederea sa, în momente în care sezonul ar fi putut foarte uşor să se destrame: în timpul Cupei Africii, după telenovela cu Terry, şi mai ales după eşecul cu Inter şi remiza cu Blackburn, care a fost probabil punctul cheie al sezonului. Pe lângă asta, italianul a reuşit să-l ţină pe Drogba fericit, a corectat neglijenţele defensive lăsate de Scolari, şi a dat mijlocului mai multă creativitate, exploatând mai bine talentul lui Malouda decât predecesorii săi. Dacă ne gândim şi că Chelsea joacă din decembrie fără cel mai influent jucător al său, Essien, atunci înţelegem cât de grea a fost misiunea lui Ancelotti.

Italianul mărturiseşte în autobiografia sa că atunci când a venit la Chelsea, Abramovic i-a cerut mai mult decât trofee, i-a cerut să-i dea echipei o identitate. Visul rusului de a avea o „Barcelona în tricouri albastre” e departe de a fi împlinit, dar prin aducerea lui Carletto, temelia e acolo. Lipseşte acea calitate pe care Barçei i-o dau jucătorii crescuţi în academia La Masia, dar vine din urma acea echipa teribila de tineret, de care aminteam și săptămâna trecută, care a câștigat FA Youth Cup după o finală cu Villa. Ne așteaptă un sezon crâncen, asta-i clar!

Gained the world but lost your soul, ‘Arry?

So, what do you make of it? Impresiile mele:

– City a cheltuit mult si prost. Aproape £300m care nu prea se reflectă în calitatea lotului. £17.5m a costat Roque Santa-Cruz!

– Rafa a avut bani. Pur si simplu n-are ochi la jucători!

– Wenger is a bloody genius când vine vorba de vândut jucători: Adebayor £25m, Hleb £12m, Henry £16m, Vieira £14m. Toți anonimi după ce au plecat de pe Emirates!

Man City a refuzat să joace fotbal pe Emirates, cu două săptămâni în urmă, pentru că ştia că dacă smulge un punct ecuaţia e simplă: o bate pe Spurs şi se duce în Liga Campionilor. Un calcul legitim, ţinând cont că „cetățenii” sunt semnificativ mai buni pe teren propriu în vreme ce Spurs nu bătuseră în deplasare nici o echipă din prima jumătate a clasamentului.

Meciul de aseară a opus două versiuni ale demodatului 4-4-2, un sistem aflat la a doua tinereţe în Premier League. Spurs a revenit la formula care a dat rezultate cu Arsenal şi Chelsea -€“ cu Gareth Bale în faţa lui Benoit Assou-Ekotto şi Younes Kaboul fundaş dreaptaă. Wilson Palacios a rămas pe bancă, fiind preferat cuplul de mijlocaşi centrali Modric – Huddlestone. Crouch i-a luat locul lui Roman Pavlyuchenko în atac.

Prima repriză s-a jucat cu nervii destul de întinşi. Am văzut un joc englezesc par excellance, rapid, nu atât tehnic cât bărbătesc, cu multe acţiuni plecând din benzi şi cu multe faze fixe. City a avut posesia şi mai multe şuturi pe poartă dar Spurs a avut o bară prin Crouch şi un gol anulat la Ledley King, care a fost un pic prea energic în săritura la cap. 0-0 la pauză dar jocul avea să se deschidă şi mai mult.

Planul lui ‘Arry s-a cristalizat în repriza secundă când aripile lui Spurs, Lennon şi Bale, au încercat să-şi pună în valoare viteza şi tehnica în faţa unor fundaşi laterali oarecum limitaţi, Bridge şi Zabaleta. Golul lui Crouch a venit târziu, din centrarea lui Kaboul, dar până atunci Spurs avuseseră deja câteva şanse bune de deschide scorul în urmă unor centrări venite din stânga. S-a opus Fulop, care a făcut un meci fantastic, mult peste ce te-ai aștepta de la un portar care n-a mai apărat 90 de minute din ianuarie.

Spurs câştigă meritat play-off-ul pentru Liga Campionilor, fiind echipa mai matură în apărare şi mai penetrantă în atac. Spuneţi ce vreţi despre Harry Redkanpp, n-o fi la fel de iscusit tactic cum e la wheeling and dealing, dar iată că a produs o echipă extraordinară, care aseară nu s-a îndoit nici un moment că e în stare să ia trei puncte. Ledley King şi Michael Dawson au fost infailibili sub privirile lui Capello, care se gândeşte serios să-i ia pe amândoi în Africa de Sud. Dacă ne gândim şi la Defoe, Lennon şi Crouchey, iată că avem cinci lillywhites care s-ar putea să fie în avion.

City n-a terminat niciodată mai sus că acum în Premiership, dar e o realizare măruntă faţă de investiţiile şi aşteptările de la începutul sezonului. Prezenţa în Liga Campionilor era esenţială dacă au de gând să aducă în Eastlands jucători cu adevărat de calitate. Am mai spus-o, City a cheltuit o avere pe jucători decenţi, dar nu chiar world-beaters. Buffon explică cel mai bine de ce acest loc patru însemna atât de mult pentru „cetățeni”:

Nu mă surprinde că mulţi jucători celebri au refuzat Manchester City. Cei mai buni jucători vor să joace pentru cele mai bune echipe din primele trei ligi europene, nu mai mult de 5-6 echipe. E o elită din care cei de la City trebuie să accepte că nu fac parte. Am citit că vara trecută City ar fi fost interesată de mine. Nu ştiu dacă e adevărat, dar e o ofertă pe care nici măcar n-aş fi luat-o în calcul. N-aş fi putut să plec de la unul din cele mai faimoase cluburi din Europa pentru o echipă care nu joacă la cel mai înalt nivel.

Finalul meciului a găsit un stadion pe jumătate gol iar melodia care i-a însoţit pe fani spre ieșire nu putea fi mai potrivită: The Smiths -€“ Heaven Knows I’m Miserable Now.