Premier League

Nu există probabil în toată lumea două oraşe atât de apropiate, doar 10 mile distanţă, care să se urască atât de mult. Fotbalul e doar prelungirea unei ostilităţii vechi de sute de ani, care a început pe vremea războiului civil, când Newcastle şi Sunderland au fost în tabere opuse.

În 1642, Newcastle era de partea Regelui Charles I, care îi acordase privilegii în privinţa negoţului cu cărbuni. Sunderland, oraş minier deopotrivă, se alătura armatei scoţiene în lupta anti-monarhie. După o bătălie cruntă la Boldon Hill, scoţienii au colonizat Newcastle-ul, care a devenit bază militară republicană pe durata războiului. Au trecut aproape 400 de ani de atunci, dar ura s-a păstrat. Nicăieri mai intactă ca pe stadioane.

Newcastle şi Sunderland nu se mai întâlniseră de mai bine de un an, timp în care tensiunile s-au acumulat aşteptând să dea în clocot. Newcastle, echipa de tradiţie a nord-estului, venea după un an de exil în Championship. Între timp, Sunderland, mult timp un club yo-yo, şi-a cimentat poziţia în clasa de mijloc a Premier league. În vară, Steve Bruce a plătit 13m pe un vârf pe care acum îşi permite să-l ţină pe bancă. In the mighty words of Michael Scott: well, well, well, how the turn tables…

În faţa a 52 de mii de geordies extaziaţi, Newcastle a demolat-o pe Sunderland în una din cele mai brutale demonstraţii de fotbal din lungă istorie a Tyne-Wear derby. Gazedelor le-a ieşit tot, oaseptilor nimic.

La pauză era deja 3-0, după dublă căpitanului Kevin Nolan şi penalty-ul executat perfect de geordie-ul nigerian, Shola Ameobi. Cu Titus Bramble eliminat în minutul 57 după un fault crâncen din poziţie de ultim apărător, deznodământul era clar. Până la final Nolan şi-a completat hat-trick-ul şi Ameobi dubla, în timp ce Bent a punctat în prelungiri pentru Sunderland, un gol pe care am fi naivi să credem că a adus vreo consolare.

Ai zice că e uşor să alegi omul meciului când căpitanul reuşeşte o triplă, dar Nolan n-a fost singurul protagonist. E drept, a fost efervescent si mai ales letal în ultimii 10 metri, ceea ce e remarcabil pentru un mijlocaş. Dar ce te faci cu Joey Barton, care a trimis tot meciul pase de zeci de metri în buzunarul atacanţilor, cum se spune, ce te faci cu Shola Ameobi, care ajunge la cota 6 în ultimele 4 meciuri cu Sunderland, sau cu Andy Carroll, blagoslovit de toată presa insulară de azi cu acelaşi epitet -€“ unplayable?

„Hughton is a geordie!” scria pe unul din bannerele de pe St. James’Park. Scaunul lui Hughton se cam clătina după umilinţa din Cupa Ligii cu Arsenal, dar cum ar putea Mike Ashley să-i refuze un nou contract după meciul de ieri?

De cealaltă parte, Steve Bruce, care chiar e un geordie born and bred, a recunoscut că a fost cea mai proastă după-amiază din cariera de antrenor:

„It’s still trying to sink in, what we have just witnessed. Everything that could go wrong went wrong. Penalties, red cards, poor defending. It’s been a disastrous afternoon. We have to hold our hands up and say we were well beaten. To come here and play like that, it’s not acceptable.”

Apropo de lucruri inacceptabile, Digi a ignorat două din cele mai mari derby-uri provinciale din Anglia: Villa cu Birmingham, şi Newcastle cu Sunderland. Nu ştiu dacă erau mai importante decât etapa de Moto GP, sau decât Palermo – Lazio, dar ştiu ca dacă îţi respecţi privitorii, îţi faci câte canale ai nevoie ca să transmiţi ce ai de transmis. Sky-ul are cinci spre exemplu. Altfel rişti să fii bănuit că ai cumpărat drepturile de televizare doar pentru că poţi, doar că celorlalţi să nu le rămână nimic. Or asta ar fi cinic.

Vă aştept gândurile, ranturile sau întrebările pe marginea etapei a zecea, una din care Digi-ul nu transmite decât două partide. Curioasă decizia de a nu transmite Tyne-Wear derby, cel mai aprig derby al Nord-Estului, care va fi duminică de la 15:30 pentru amatorii de stream-uri online.

Singura concluzie care se poate trage după meciul de ieri e că nu se poate trage nici o conluzie în privinţa şanselor la titlu ale celor două echipe.

Punctul cheie al meciului a fost eliminarea prematură a lui Boyata în minutul 5, care a intrat ca locomotiva în Chamakh, scăpat singur cu portarul. Oarecum curios faptul că Mancini l-a preferat pe belgianul de 19 ani în faţa lui Joleon Lescott, titular în naţionala Albionului cu mai puţin de două saptamni în urmă. £24m a costat Lescott, care acum se pare că e a patra opţiune ca apărător central la Manchester City.

Eliminarea nu a schimbat neapărat dinamica jocului, Arsenal ar fi avut posesia şi în 11-la-11, dar l-a obligat pe Mancini să reorganizeze toată echipa. Italianul a mutat inteligent, urcându-l pe David Silva lângă Tevez, care risca să rămână izolat dacă era lăsat pe cont propriu, el nefiind un vârf central clasic.

Arsenal a deschis scorul prin Nasri, care de-a lungul serii a fost cu o clasă peste restul jucătorilor de pe teren. Până la pauză Fabregas a ratat un penalty care ar fi putut să închidă meciul, însă misiunea lui Arsenal devenea din ce în ce mai complicată, cu Denilson, Djourou, Song şi Fabregas, toţi avertizaţi în prima repriză.

Pesemne că Wenger i-a potolit, pentru că în a doua parte Arsenal a controlat jocul cu multă maturitate şi inteligenţă, ceva ce am văzut rar sezonul trecut din partea lor. Au păstrat posesia elegant şi i-au făcut pe City să muncească din greu ca să recupereze mingea. Gazdele nu s-au predat în nici un moment, au tras toţi în aceeaşi direcţie, au căutat golul dar Fabianski n-a fost de bătut ieri. Când Song a făcut 2-0 era clar că avea să fie ziua lui Arsenal. Golul lui Bendtner pentru 3-0 a consemnat un scor aspru pentru băieţii lui Mancini, care au fost aplaudaţi de fani la final, deşi a fost cea mai dură înfrângere pe teren propriu de la venirea şeicului.

De remarcat că primele două goluri au venit pe greşeli ale fundaşului stânga, reprofilatul Barry în prima repriză şi Wayne Bridge care a intrat la pauză; defensiva lui City va fi mult mai solidă odată cu revenirea lui Kolarov.

A fost un meci afectat profund de cartonaşul roşu primit de Boyata. Am fi naivi să judecăm şansele la titlu ale celor două echipe doar pe baza a ce-am văzut ieri. City au pierdut dar au demonstrat o coeziune care cântăreşte mult mai greu pe termen lung decât cele 3 puncte pierdute. Arsenal a pasat cu mult calm în faţa unei echipe greu de desfăcut chiar în 10 oameni.

Tunarii adună acum 7 puncte din ultimele patru deplasări, la Blackburn, Sunderland, Chelsea şi Manchester City. Poate nu pare mult, dar sezonul trecut s-au întors cu mână goală din aceleaşi deplasări.

Sursa foto: metro.co.uk

Vă aştept gândurile, ranturile sau întrebările pe marginea etapei a noua, care se termină în Eastlands cu Man City -€“ Arsenal. Fotbalul mecanic al lui Mancini vs fotbalul dantelat al lui Arsene.

Liverpool a fost cumpărată săptămâna trecută New England Sports Ventures. Fiind vorba tot de americani, suporterii au primit ştirea cu un entuziasm prudent. Primele impresii sunt că noii americani par făcuţi din alt aluat decât cei vechi, dar poţi să ştii cu adevărat? Poţi, şi dacă citiţi până la capăt o să aflaţi şi de ce.

John „Dubya” Henry

Principalul proprietar al NESV e John W. Henry II. Henry e un self-made millionaire, care şi-a făcut averea la bursă identificând tendințele pieţei şi exploatându-le până când o luau în sens invers.

NESV deţine în America echipa de baseball Boston Red Sox, ale cărei asemănări cu Liverpool sunt neverosmile. Două echipe din oraşe mari, dar cu rate de şomaj la fel de mari şi comunităţi semnificative de irlandezi. Ambele joacă în (alb-)roşu, ambele au stadioane cu statut de temple, şi în fine, ambele sunt echipe de tradiţie brăzdate de o lungă suferinţă. Dacă Liverpool aşteaptă un titlu de 20 de ani, Red Sox l-au aşteptat 86 de ani.

The Red Sox

Boston Red Sox a fost echipa începutului de secol XX în America, câştigând 5 World Series până la plecarea lui Babe „Bambino” Ruth, vândut rivalilor de la Yankees. Până la sfârşitul secolului, Sox n-au mai câştigat nici un World Series, folclorul american înregistrând această perioadă drept „blestemul lui Bambino”.

Cel care a rupt acest blestem a fost tocmai John Henry, care după ce i-a cumpărat pe Red Sox în 2002, i-a ajutat să câştige World Series în doar doi ani, şi apoi încă o dată în 2007.

Trebuie înţeles că două trofee în doar câţiva ani e o realizare mult mai dificilă în baseball decât în fotbal, pentru că avem de-a face cu foarte multe variabile. Se joacă 162 de meciuri pe sezon şi de multe ori accidentările decid cine ia titlul. Sub John Henry, Red Sox îşi trăieşte echivalentul modern al epocii de aur de acum un secol.

Eșecul de la Marlins

Ce nu prea s-a spus pe la noi, e că Henry a mai avut o experienţă în baseball, la Miami Marlins, echipă pentru care mandatul său a fost pur şi simplu catastrofal. Henry şi-a pus toate ouăle într-un coş, investind masiv într-un stadion nou, care era însă deţinut de stat. Marlins până la urmă n-au mai primit stadionul, fapt care l-a determinat pe Henry să vândă toţi jucătorii buni şi să-i înlocuiască cu tineri.

Între timp el căuta o scăpare din toată încurcătura asta, scăpare care a venit sub forma unui schimb care a implicat mai multe părţi. Practic, într-o zi, Henry a vândut Marlins şi a cumpărat Red Sox. În Miami însă, nu sunt prea mulţi fani care să-şi aducă aminte cu afecţiune de el, pentru că încălcat multe promisiuni şi a plecat cu scandal până la urmă.

Încurajator e că situaţia de la Liverpool se aseamănă mult mai mult cu cea de la Red Sox, decât cea de la Marlins.

La ce trebuie să se aştepte suporterii lui Liverpool?

După cum probabil intuiaţi, Henry nu e genul de patron coleric, care îşi închipuie că se pricepe la partea sportivă. El angajează profesionişti de calibru pentru asta şi nu se bagă peste ei. Asta nu înseamnă că venirea lui Henry nu a revoluţionat clubul.

La Red Sox, el a pus cel mai tânăr manager general din istoria ligii, pe Theo Epstein care avea doar 29 de ani. Sub managementul lui Epstein, Boston Red Sox au devenit prima echipă care a implementat serios principiile sabermetrics -€“ un fel de ştiinţă a baseball-ului bazată pe analiza raţională a jocului din datele furnizate de statistici. Din această perspectivă analitică, fiecare jucător avea un set de coordonate care îi dădeau valoarea de piaţă.

Ce înseamnă asta pentru Liverpool? Înseamnă că Roy Hodgson va fi probabil îndepărtat de pe bancă în scurt timp şi înlocuit cu cineva mai puţin conservator. Vara următoare e ultima în care transferurile nu vor fi luate în calculele fair-play-ului financiar, şi Liverpool are nevoie să cumpere consistent şi cu cap.

În al doilea rând, John Henry are o pasiune autentică pentru sport, preţuieşte mult părerea fanilor, pe care îşi ia din timp că să îi asculte, şi încearcă să facă din dusul la meci o experienţă cât mai plăcută pentru suporteri şi cât mai profitabilă pentru club. De unde şi această obsesie cu stadioanele.

El ar fi vrut să construiască unul nou la Boston, dar cum fanii erau foarte ataşaţi de legendarul Fenway Park, Henry le-a făcut pe plac şi a început aproape imediat renovarea arenei. Drept urmare, Red Sox joacă încă din 2003 încoace cu casă închisă, cel mai lung „sellout streak” din istorie.

Discret, aproape timid, John Henry s-a ferit să facă declaraţii bombastice după ce preluarea lui Liverpool a devenit oficială. El a spus doar că datoriile vor fi şterse, că e mândru şi măgulit de responsabilitatea pe care o are, şi că organizaţia pe care o conduce are o „tradiție de a câștiga”.

Imediat după, am văzut cum pe CNN, un prezentator se întreba dacă suporterii lui Liverpool nu aşteaptă declaraţii ceva mai ferme, de tip „o să câştigăm titlul sezonul următor”. Dar mâna dreaptă a lui Henry în NESV, Tom Werner a lămurit şi chestia asta spunând modest că ei au tendinţa de a „under-promise and over-deliver”. Exact pe dos faţă de ce se întâmplă la noi.

În concluzie, în afară de naţionalitate, pe foştii şi noii proprietari ai lui Liverpool nu-i leagă prea multe lucruri. John Henry, deşi n-are titlul de şeic înaintea numelui, ar putea fi investitorul de care scouserii şi fotbalul englez aveau nevoie.