Spurs revine în elita europeană

Man City a refuzat să joace fotbal pe Emirates, cu două săptămâni în urmă, pentru că ştia că dacă smulge un punct ecuaţia e simplă: o bate pe Spurs şi se duce în Liga Campionilor. Un calcul legitim, ţinând cont că „cetățenii” sunt semnificativ mai buni pe teren propriu în vreme ce Spurs nu bătuseră în deplasare nici o echipă din prima jumătate a clasamentului.

Meciul de aseară a opus două versiuni ale demodatului 4-4-2, un sistem aflat la a doua tinereţe în Premier League. Spurs a revenit la formula care a dat rezultate cu Arsenal şi Chelsea -€“ cu Gareth Bale în faţa lui Benoit Assou-Ekotto şi Younes Kaboul fundaş dreaptaă. Wilson Palacios a rămas pe bancă, fiind preferat cuplul de mijlocaşi centrali Modric – Huddlestone. Crouch i-a luat locul lui Roman Pavlyuchenko în atac.

Prima repriză s-a jucat cu nervii destul de întinşi. Am văzut un joc englezesc par excellance, rapid, nu atât tehnic cât bărbătesc, cu multe acţiuni plecând din benzi şi cu multe faze fixe. City a avut posesia şi mai multe şuturi pe poartă dar Spurs a avut o bară prin Crouch şi un gol anulat la Ledley King, care a fost un pic prea energic în săritura la cap. 0-0 la pauză dar jocul avea să se deschidă şi mai mult.

Planul lui ‘Arry s-a cristalizat în repriza secundă când aripile lui Spurs, Lennon şi Bale, au încercat să-şi pună în valoare viteza şi tehnica în faţa unor fundaşi laterali oarecum limitaţi, Bridge şi Zabaleta. Golul lui Crouch a venit târziu, din centrarea lui Kaboul, dar până atunci Spurs avuseseră deja câteva şanse bune de deschide scorul în urmă unor centrări venite din stânga. S-a opus Fulop, care a făcut un meci fantastic, mult peste ce te-ai aștepta de la un portar care n-a mai apărat 90 de minute din ianuarie.

Spurs câştigă meritat play-off-ul pentru Liga Campionilor, fiind echipa mai matură în apărare şi mai penetrantă în atac. Spuneţi ce vreţi despre Harry Redkanpp, n-o fi la fel de iscusit tactic cum e la wheeling and dealing, dar iată că a produs o echipă extraordinară, care aseară nu s-a îndoit nici un moment că e în stare să ia trei puncte. Ledley King şi Michael Dawson au fost infailibili sub privirile lui Capello, care se gândeşte serios să-i ia pe amândoi în Africa de Sud. Dacă ne gândim şi la Defoe, Lennon şi Crouchey, iată că avem cinci lillywhites care s-ar putea să fie în avion.

City n-a terminat niciodată mai sus că acum în Premiership, dar e o realizare măruntă faţă de investiţiile şi aşteptările de la începutul sezonului. Prezenţa în Liga Campionilor era esenţială dacă au de gând să aducă în Eastlands jucători cu adevărat de calitate. Am mai spus-o, City a cheltuit o avere pe jucători decenţi, dar nu chiar world-beaters. Buffon explică cel mai bine de ce acest loc patru însemna atât de mult pentru „cetățeni”:

Nu mă surprinde că mulţi jucători celebri au refuzat Manchester City. Cei mai buni jucători vor să joace pentru cele mai bune echipe din primele trei ligi europene, nu mai mult de 5-6 echipe. E o elită din care cei de la City trebuie să accepte că nu fac parte. Am citit că vara trecută City ar fi fost interesată de mine. Nu ştiu dacă e adevărat, dar e o ofertă pe care nici măcar n-aş fi luat-o în calcul. N-aş fi putut să plec de la unul din cele mai faimoase cluburi din Europa pentru o echipă care nu joacă la cel mai înalt nivel.

Finalul meciului a găsit un stadion pe jumătate gol iar melodia care i-a însoţit pe fani spre ieșire nu putea fi mai potrivită: The Smiths -€“ Heaven Knows I’m Miserable Now.

Chelsea campioana!

Pe un Anfield straniu de tăcut, în care se zăreau bannere cu „Cockney for a day”, Chelsea a trecut de o echipă de fantome, despre care unii zic c-ar fi fost Liverpool. Gazdele au dominat vag prima jumătate de oră, până când Gerrard l-a servit pe Drogba cu cea mai precisă pasă filtrantă pe care a dat-o tot sezonul. După asta, Liverpool s-a predat.


A fost sau n-a fost? O ipoteză ineptă.

N-am fost niciodată un conspiraţionist priceput. Jurnalismul lucrează cu fapte nu cu presupuneri. Fapt e că Stevie G nu e la prima boacănă: la Europene în 2004 şi împotriva lui Arsenal în 2006, căpitanul lui Liverpool pasa la fel de neglijent în spate. Fapt e că Liverpool e o echipă în pragul marasmului, o echipă consumată fizic şi psihic, de la care ar fi fost nerezonabil să te aştepţi să o încurce pe Chelsea. Fără energie, dorinţă şi inspiraţie, Liverpool a făcut încă un meci abject, încă unul dintr-un lung şir sezonul asta. Şi când te gândeşti că la începutul sezonului atâta lume credea că va fi anul lor…

Make no mistake: Chelsea e noua campioană. Da, Wigan a bătut-o în tur, a bătut şi pe Arsenal şi Liverpool, dar mai degrabă mă aştept să-l vad pe Mourinho antrenând la Medias decât pe Chelsea să piardă titlul în ultima etapă. Singurul semn de întrebare e dacă apucă să le dea cinci, devenind prima echipă în aproape jumătate de secol, după Spurs-ul marelui Bill Nicholson în 1962, care înscrie de 100 de ori într-un sezon. Eu aş zice că da.

Fără să fie una din marile echipe din istoria Premiership-ului, Chelsea şi-a văzut de treabă, si e prima echipă care le bate tur-retur pe Man Utd, Liverpool si Arsenal. Vorba lui Fănuş, un singur adevăr stă drept în şa: Chelsea a fost cea mai bună echipă sezonul asta. Eu unul, sunt surprins că United a reuşit să împingă cursa pentru titlu până în ultima etapă, după o vară în care a pierdut doi din primii zece jucători din lume, CR9 şi Tevez.


Ce se întâmplă cu Chelsea?

Kudos lui Carletto, care devine abia al cincilea antrenor care ia titlul în Premier League. Toată lumea aştepta o tuşă italiană, dar Ancelotti a pus la punct o echipă ofensivă şi fluidă. Ce se va întâmpla în vară? Dacă ar fi să-i găsim nod în papură lui Chelsea, ar fi că are un lot un piiiic cam îmbătrânit. Se va renunţa probabil la jucătorii pe final de contract: Joe Cole, Ballack, Deco. În locul lor, Ancelotti a anunţat deja că vor veni puşti de la academia în care s-a investit enorm: vârful italian Fabio Borini, fundaşul olandez Jeffrey Bruma, francezul Gael Kakuta şi un playmaker despre care se spune că ar fi teribil de talentat, Joshua McEachran. De văzut cum va gestiona Ancelotti acest schimb de generaţii.

Ce se întâmplă cu Liverpool?

Perspective mult mai sumbre la Liverpool, care e evacuată treptat din elita fotbalului englez. Yankeii au scos clubul la mezat, dar cine le dă £800m cât cer, mai ales acum, când au ratat Liga? Răspunsul vine încă o dată din Orient: Dubai International Capital, consorţiul care a mai avut câteva încercări de preluare a clubului, a făcut o ofertă se pare, dar e undeva pe la £500m. Soarta lui Benitez, Torres şi Gerrard depinde de această tranzacţie. Fără banii şeicilor, Liverpool ar putea avea probleme mari. După cum spuneam şi mai demult, bugetele cluburilor din Big Four mizează pe o perpetuare a succesului european; terminând pe 7, Liverpool întrerupe această buclă şi consecințele financiare ar putea fi devastatoare.

Pentru moment, Liverpool a blocat al 19-lea titlu pentru United. Dar la cum merg lucrurile, şi Chelsea are mai mari şanse să ajungă la 19 înainte lor.

P.S. Un brainfart al lui Bogdan Nevel ieri, care spunea despre Lampard ca n-a prins un sezon prea bun. Lamps e totuși la primul sezon de peste 20 de goluri, o performață absolut remarcabilă ca mijlocaș. Si dacă tot suntem aici, Martin Broughton e noul administrator al lui Liverpool, nu patron.

Dilema Kop-ului

Numai scouser să nu fii mâine! Cu Chelsea venind pe Anfield, Liverpool se vede prinsă între ciocanul mancunian şi nicovala londoneză. Dacă bate mâine, îi dă practic titlul al 19-lea pe o tavă de argint lui Man Utd (Liverpool şi Man U sunt la egalitate cu 18 titluri fiecare). Dacă pierde, capitulează în lupta pentru locul patru şi îi dă titlul lui Chelsea.

Desigur, felul în care s-a pus problema toată săptămâna e un compliment pentru Liverpool, pentru că îi creditează cu o alegere: să-i batem, să nu-i batem? Personal, mă îndoiesc că Liverpool poate s-o încurce pe Chelsea chiar dacă iese pe Anfield with all guns blazing. Vorbim de o echipă care a câştigat toate cele 5 meciuri din acest sezon cu Man U, Arsenal şi Liverpool, terminând cu un golaveraj de 10-1. Mă gândesc că sunt mai mult decât capabili să se ocupe de o echipă de locul 7, care vine după o semifinală europeană epuizantă.

E o situaţie care aminteşte de ultima etapă din sezonul 94-95, când pe Anfield a venit Blackburn, care se bătea la titlu cu Man U. Alan Shearer a deschis scorul, John Barnes a egalat şi Jamie Radknapp a marcat un gol superb din lovitură liberă în ultimul minut. Băieţii lui Kenny Dalglish au scăpat de sentimentul de vinovăţie atunci, pentru că United n-a reuşit să bată pe Upton Park. Acum United nu prea mai are unde să se împiedice.

Pe continent, italienii nu se încurcă cu asemenea dileme etice. Întrebaţi cum o să se comporte mâine, suporterii laziali au răspuns sec: „Mergem la stadion şi ne încurajăm echipa, pe Inter!”

Cel mai influent fotbalist din lume

Ieri a apărut clasamentul Time Magazine al celor mai influenţi 100 de oameni din lume, iar presa română n-a reuşit să vadă dincolo de Lady Gaga. Din perspectivă microbistă, veţi fi surprinşi să aflaţi că singurul fotbalist menţionat e Didier Drogba. Ivorianul a pus literalmente capăt unui război civil inaintea Campionatului Mondial din 2006, printr-un apel la pace din partea Elefanţilor. A fost momentul care a permis oprirea ciocnirilor armate după 5 ani de conflict şi începerea reconcilierii. Poate vă amintiţi şi de incidentul din martie anul trecut, când 22 de fani ivorieni au murit striviţi în timpul unui meci al naţionalei. După meci, Drogba a anunţat că va dona toţi banii din contracte publicitare, şi sunt câteva milioane bune de lire sterline, pentru construcţia unui spital. Gesturi admirabile care i-au adus recunoaşterea din partea uneia din cele mai apreciate reviste din lume. Well done son!

Echipa castigatoare nu se schimba!

Întotdeauna un maestru în a devia atenţia de la adevăratele probleme, Sir Alex a avut grijă să nege zvonurile că sezonul următor ar fi ultimul la cârma lui United. O diversiune abilă care a distras atenţia presei şi adversarilor de la principală îngrijorare a scoţianului: accidentarea lui Rooney la antrenamentul de joi. Practic nimeni nu ştia înainte de începutul partidei că Wazza făcuse o întindere la inghinali şi va rata sfârşitul sezonului.

Spurs nu mai câştigase pe terenul unei echipe din Big Four de 66 de meciuri, dar după ce luase două scalpuri pe White Hart Lane, părea mai mult decât capabilă să mai ia unul pe Old Trafford. Harry Redknapp însă, pe care-l credeam ceva mai înţelept, a făcut o nefăcută: a schimbat echipa care impresionase în meciurile cu Arsenal şi Chelsea. Pe Benoit Assou-Ekotto l-a mutat de pe stânga pe dreapta, pe Gareth Bale l-a retras fundaş stânga, iar pe Luka Modric l-a scos din centrul liniei mediene în stânga. Cu ce scop atâtea mişcări de trupe, o să mă întrebaţi. Toate astea ca să-i facă loc lui Wilson Palacios, revenit după o suspendare de două meciuri. Ei bine, jucând pe poziţii noi, tustrei susnumiții au avut o parte de vină la golurile lui United. Well done ‘Arry!

Prima repriză n-a reflectat importanţa partidei, ambele echipe practicând un fotbal constipat. Paralizată de gândul că nu-şi permite să greşească, United a părut lipsită de inspiraţie şi creativitate. Una din cauze ar fi că fundaşii laterali ai lui United au fost neobişnuit de timizi în prima parte, ei trecând rareori mijlocul terenului. Când au început să urce, în partea secundă, au început problemele pentru Spurs. După aproape o oră de joc, Evra a fost pus la pământ în careu de o alunecare stupidă a lui Assou- Ekotto. Giggs a bătut impecabil în dreapta lui Gomes, şi chiar dacă pare neverosimil, acesta a fost primul penalty bătut de galez în Premier League!

Nu i-a luat mult lui Spurs să reintre în joc după ce Ledley King a marcat cu capul dintr-un corner al lui Bale. Ledley King pe care Redknapp îl creditează cu şanse de a prinde avionul pentru Africa de Sud deşi are nevoie de şase zile de recuperare între meciuri a€“ „he’€™s thaaat good” zice dânsul. Man U mai avea doar 20 de minute că să demonstreze că. Macheda, wild-card-ul lui Fergie pentru finalurile tensionate a intrat când mai era un sfert de oră, şi la una din primele atingeri l-a servit ideal pe Nani, care, dintr-un unghi incomod a ciupit delicios mingea peste Gomes. Execuţia aproape obraznică a portughezului a smuls complimentele lui Sir Alex Ferguson, care i-a dat după meci „ten out of ten” pentru curajul de încerca aşa ceva în faţa Stretford End când ştii că tot sezonul atârnă de acel lob. Câteva minute mai târziu, tot portughezul a obţinut penalty-ul din care Giggs a rezolvat partida.

Forma lui Nani din ultimele luni spune multe şi despre inteligenţa cu care Fergie a ştiut de dezamorseze conflictul din toamnă. În noiembrie, Nani aproape ca şi-a semnat demisia de la club, acuzându-l pe scoţian că e „un om complicat şi dificil” într-un cotidian portughez. „Eu am un joc spectaculos, dar faptul că nu joc în meciurile importante îmi spulberă încrederea în mine” spunea Nani la acea vreme. Sir Alex a renunţat la jucători mult mai mari, ca Beckham sau Jaap Stam, pentru ofense mult mai mici, aşa că Nani părea condamnat. Psiholog priceput, Ferguson a ştiut să lase de la el, intuind în Nani jucătorul decisiv care a ajuns să fie azi.

Şi nu e vorba doar de Nani, ci de spiritul care o ţine în mişcare pe Man U. După întâlnirea din tur Harry Redknapp povestea impresionat:

„De asta United sunt ce sunt. Sunt o echipă şi sunt împreună. Când am jucat cu ei pe WHL săptămâna trecută, secunzii mei au stat în tribună lângă jucătorii lui United care n-au prins banca de rezerve. Săreau în sus şi-n jos la fiecare decizie şi la fiecare gol. Mentalitatea asta de învingător e amprenta clubului. Gibson şi ceilalţi băieţi voiau să joace, normal, dar pe de altă parte aveau sentimentele astea pe care nu le ascundeau. Nu-s multe cluburi unde vezi asta. E ceva ce încerci să dezvolţi. E greu să schimbi unii oameni dar aşa se fac echipele câştigatoare.”

Scholsey o pastreaza pe Man United in lupta pentru titlu

Trebuia să fie meciul care să marcheze apusul unei ere. Cum se întâmplă adesea în derbyurile mult-trâmbiţate, acţiunea din teren nu s-a ridicat la nivelul anticipat de presă. A fost un meci searbăd, cu United vag superioară, creându-şi câteva şanse bune în prima repriză. De cealaltă parte, vecinii gălăgioşi din Eastlands au fost ieri neaşteptat de tăcuţi. O explicaţie ar fi jocul modest al aripilor, care au avut probleme în a distribui mingi de calitate în careu.

90+6, 90+2, 90+3. Man U poate fi bănuită de sadism căci, pentru a treia oară în acest sezon, a aşteptat ultimele secunde pentru a marca împotriva rivalei. De data aceasta a fost rândul lui Paul Scholes să se furişeze în care şi lipească o lovitură de cap de bara din stânga a lui Given. Acelaşi Scholes, care îşi prelungise vineri cu încă un an, contractul pe care îl are încă din 1991 cu United. Aici merită amintit şi că Scholsey, un antidot la mercantilismul fotbalului modern, e unul din puţinii jucători din Premiership care nu au impresar. Milner se înscrie în aceeaşi categorie.

Chiar şi înainte să marcheze, Scholes făcuse unul din cele mai bune meciuri ale sezonului. Protejat de perechea Gibson – Fletcher din faţa sa, roşcovanul a benficiat de mult spaţiu în zona centrală, pulverizând constant pase de o acuitate remarcabilă. Era probabil în fisa postului lui Tevez să se retragă cu Scholes şi refuzul de a face asta i-a costat pe „cetăteni”. Dă-i timp şi spaţiu la balon lui Scholes, şi va desface orice apărare până la urmă.

Înaintea acestui weekend, Chelsea părea cocoţată atât de comfortabil pe primul loc încât unii bookmakeri din Insulă au plătit deja pariurile care o dădeau campioană. Pierzând cu Spurs însă, Chelsea şi-a cheltuit marjă de eroare, cum inspirat a titrat Marca după egalul Barcei la Espanyol. Man Utd se apropie la un punct după această etapă, în timp ce Ancelotti, calm-nervos ca un pilot care tocmai a pierdut un motor, îşi sfautieste elevii: „Must not panic!” Şi nici nu s-ar panica „pensionarii” probabil, dacă n-ar fi acea deplasare pe Anfield pe 2 mai. Cât de mult va pune umărul Liverpool la un al 19-lea titlu al lui Man U, asta rămâne de văzut.