Lampard intra în galeria legendelor lui Chelsea

Sir Alex Ferguson anticipa acum câteva zile că titlul s-ar putea decide la golaveraj şi nimeni n-a luat avertismentul mai în serios decât Chelsea. Dacă marţi erau la cinci goluri în spatele lui United, duminică aveau deja două în faţă.

Ancelotti a declarat vineri că meciul cu Villa îi va arăta dacă echipa sa se poate bate la titlu. Aştepta să întâlnească o echipă de gladiatori disciplinaţi, care veneau pe Stamford Bridge ca să moară cu „albastrii” de gât. De fapt, elevii lui Martin O’€™Neill s-au mişcat de parcă un soi de hepatită fotbalistică le-ar fi răpit ambiţia şi sârguinţa care îi adusese atât de sus. Lipsa de agresivitate a oaspetilor s-a vazut si in statisticile meciului: doar sase faulturi in toata partida, jumatate fata de Chelsea. Întrebat despre şansele la locul patru, antrenorul Villei a decalarat după meci că „dupa ce am arătat azi n-avem şanse nici la locul 44.”

The game

Chelsea a controlat prima repriză, Lampard marcând o dublă, însă a fost prinsă descoperită la singura fază consistentă a Villei, când Carew s-a desprins de Zhirkov şi a marcat din câţiva metri. Rusul avea însă exceleze pe fază de atac, el scoţând ambele penalty-uri transformate de Lampard.

Dacă Villa era încă în meci la pauză, în repriza secundă s-a predat inexplicabil. Iar Chelsea, o echipă care nu ia prizonieri, a pedepsit-o crunt pentru refuzul de a juca fotbal. Lampard, Malouda, Anelka şi Joe Cole au format un mecanism nemilos de pase, sufocandu-şi adversarul prin jocul de posesie. Malouda în special a încântat prin efervescenţa din banda stangă, el începând să semene cu aripa de acum cinci ani de la Lyon.

Mai fericiţi chiar decât fanii lui Chelsea, vor fi cei care îl au pe Lampard în echipa fantastică. Pare să îi convină mult mai mult rolul de trequartista pe care i l-a dat Ancelotti în sistemul 4-5-1, decât cel de margine a rombului de la mijloc, cum începuse sezonul. Cu patru goluri marcate, Lampard a atins borna 150 pentru Chelsea, devenind al treilea marcator din istorie clubului londonez. Mai mult, Lamps bifează al şaselea sezon consecutiv cu 20+ goluri, un randament absolut remarcabil pentru un mijlocaş. Ray Wilkins asistentul lui Carletto, care era ocupat cu un pahar de vin roşu după meci, l-a lăudat pe Lampard: „World class. Ia-i golurile şi tot a fost o evoluţie foarte bună. Are o etică a muncii uimitoare, coboară şi urcă pe tot terenul, se antrenează la fel cum joacă, şi dacă sunt puşti care mă urmăresc acum, Frank Lampard e exemplul de urmat.”

Nu surprinde prăbuşirea Villei, aceeaşi disoluţie vernală cu care ne-a obişnuit în ultimele sezoane şi care a ajuns sa fie numită „March madness” pentru precizia cu care vine în fiecare an. Villa plăteşte preţ lotului scurt pe care îl are. În sezonul 1980-1981, Villa a luat campionatul după 71 de ani, folosind în 42 de meciuri doar 14 jucători, jumătate din ei fiind titulari în fiecare meci. Acest tip de abordare s-a păstrat pe Villa Park dar jocul a evoluat mult faţă de ce se juca atunci. Astăzi, o bancă de rezerve puternică poate face diferenţa între Liga Campionilor şi Liga Europa. La mijlocul săptămânii, Spurs aveau probleme mari cu Fulham, fiind conduşi la pauză pe WHL. ‘Arry i-a băgat pe Bentley şi Pavlyuchenko care au galvanizat echipa şi au dus-o în semifinala Cupei. Semifinală în care şi Villa va avea şansa să îşi ia revanşa peste două săptămâni, dar ţinând cont de ritmul in care se degradează jocul „leilor”, Chelsea nu poate fi prea îngrijorată.

Manchester United isi depaseste rivala in declin

„Duminică după-amiază am avut două opţiuni: să trag un pui de somn sau să mă uit la marele derby. Până la urmă le-am făcut pe amândouă în acelaşi timp.” zicea un comentator sarcastic pe Guardian.

Anul trecut, Liverpool o dezmembra pe Man United chiar pe Old Trafford, un 4-1 care o păstra în lupta pentru titlu. Astăzi, Liverpool e la 18 puncte de United, cu şanse infime de a mai prinde locul patru. What a difference a year makes…

Meciul a început electrizant cu Torres scăpând din marcaj şi deschizând scorul cu o lovitură de cap pe care ar putea cere drepturi de autor. Acelaşi Torres despre care Ferguson spunea că nu merită 20m de lire pentru că nu e „a natural finisher”. În aceeaşi vară în care Torres a ajuns la Liverpool, SAF a plătit 35m pentru Nani şi Anderson. Din păcate pentru jumătatea roşie a Merseyside-ului, avea să fie singurul efort al lui Van der Saar în tot meciul, Liverpool retrăgându-se în cochilia gândită de Benitez.

„Cormoranii” n-au reuşit să ţină de rezultat decât cinci minute, până când Valencia a luat o minge pe cont propriu şi a căzut în marginea careului tras de mână de Mascherano. Pentru cei care mai au îndoieli în privinţa penalty-ului, citez din regulament:

If a defender starts holding an attacker outside the penalty area and continues holding him inside the penalty area, the referee must award a penalty kick.

In privința cartonașului, se poate discuta, eu cred ca e roșu. Rooney, care a recunoscut că s-a răzgândit în ultima clipă, a ratat penaty-ul dar a marcat din respingerea lui Reina. Golul secund a venit după o oră de joc, admirabilul Park marcând cu capul din centrarea lui Fletcher venită din flancul drept. 2-1 pentru United, o victorie logică pentru echipa care a căutat să joace mai pozitiv.

Liverpool era la capătul celei mai bune săptămâni din tot sezonul, după două jocuri, cu Pompey şi Lille pe Anfield, care anticipau o trezire din amorţeală. Benitez însă, identificând în Man U o echipă mult mai periculoasă decât celelalte două, a revenit la vechile metode precaute, lăsându-i pe bancă pe Aquilani şi Babel. Cu Lucas şi Mascherano aşezaţi în faţa liniei de fundaşi, spaniolul a sacrificat creativitatea în dăuna forţei în zona mediană, însă cel mai mult a avut de suferit Torres, care a fost nevoit să se bată de unul singur cu Rio şi Vidic. Inteligent şi precis, sârbul pare să-şi fi depăşit torressofobia, evitând şi recordul negativ de a fi eliminat în patru meciuri consecutive cu Liverpool. De cealaltă parte, SAF mers pe aceeaşi aşezarea clasică din meciurile grele, cu un mijloc aglomerat şi Rooney singur în atac.

Confesiunea lui Sir Alex Ferguson din programul de meci, că simte compasiune faţă de presiunea la care este supus Benitez, e semnalul cel mai clar că Liverpool a ieşit din radarul echipelor periculoase. „This is almost a neon sign that things are bad.” vorba lui Phil McNulty.Fergie a devenit notoriu pentru felul său culant de a relaţiona cu managerii echipelor de pluton, alde Sam Allerdyce sau Steve Bruce, contrabalansat de dialogul mereu acid cu managerii rivalelor. Benitez şi Liverpool încep să gliseze din a doua categorie către prima, şi asta îi va îngrijora fără îndoială pe suporteri. Thursday nights, Channel 5 riscă să devină un cântec pe care scouserii il vor auzi din ce în mai des.

Portsmouth, aproape de faliment

Cum a ajuns un club din cel mai bogat campionat din lume, transmis în peste 200 de ţări, în pragul falimentului? Răspunsul e simplu: au cheltuit prea mult.

Portsmouth a fost cumpărată în 2006 de Sacha Gaydamak, om de afaceri ruso-israelian, şi fiul Arkadi Gaydamak, miliardar rus cu un mandat de arestare în Franţa pentru trafic de arme. Cu banii pompaţi de rus în vistieria clubului, şi câteva credite la bănci, Pompey devenise deodată un club pricopsit. Problema e că banii n-au intrat în extinderea Fratton Park, cea mai mică arenă din Premier League, nici într-o bază de antrenament proprie sau în academia de juniori. Peter Storrie, chief executive, a recunoscut ieri că cea mai mare parte din investiţii a fost absorbită de salariile jucătorilor. Harry Redknapp a băgat mâna adânc în buzunarul clubului aducând jucători ca David James, Sol Campbell, Glen Johnson, Sylvain Distin, Niko Krancjar, Pedro Mendes, Sulley Muntari, Jermain Defoe, Peter Crouch and Lassana Diarra.

În mai 2008 Pompey învingea pe Cardiff City în finala Cupei, cea mai mare performanţă din ultimii 60 de ani, de când luase ultima oară campionatul. Avea să fie, vorba lui Arghezi, „o fericire cu bube, cu praf în gură”. A fost un trofeu cumpărat pe credit. Şi mai sunt şi bonusurile. Nimeni nu bănuia că un club că Pompey va da peste cap tradiţia conform căreia Cupa urma să revină unui club din Big Four, aşa că directorii le-au promis jucătorilor bonusuri obscene, pentru că bănuiau că nu le vor plăti niciodată. Aşa se face că în cel mai bun sezon al lor, 2007-2008, când Pompey înregistrase încasări de £70.5m, clubul tot a terminat pe minus £17m. Şi asta se întâmpla înainte ca băncile să-şi vrea banii înapoi.

La scurt timp, a venit criza. Standard Bank a fost prima instituţie financiară care a refuzat să refinanteze creditul clublui. Au urmat şi celelalte bănci. Ele aveau nevoie de cash, cât mai repede. Pompey a fost nevoită să îşi vândă cei mai buni jucători, care au ajuns la cluburi că Inter Milano, Real Madrid sau Liverpool. De când a luat Cupa, Portsmouth a vândut jucători în valoare de £77m şi încă are datorii de £50m. Gaydamak a fost şi el lovit puternic de criză, fiind obligat să-şi retragă sprijinul. Pompey a trecut pe rând pe la Sulaiman al-Fahim, Ali al-Faraj şi acum Balram Chainrai. Zilele astea se vorbeşte despre un consorţiu salvator din Africa de Sud. Cert e că dacă pe 1 martie, managerii clubului nu pot demonstra în faţa Curţii că au la dispoziţie £22m până la sfârşitul sezonului, Pompey va intra în faliment.

Everton – Manchester United 3-1

Everton câştigase o singură dată in ultimele 55 de meciuri împotriva lui Chelsea şi Manchester United. Într-o săptămână, le-a învins pe amândouă.

Ca de fiecare dată când Everton şi United se întâlnesc pe Goodison Park, toţi ochii au fost pe Wayne Rooney. Huiduielile n-au fost la fel de susţinute ca în alţi ani, poate şi pentru că „fiul risipitor” şi-a cerut recent scuze faţă de David Moyes, pe care îl făcuse responabil pentru despărţirea de Everton în autobiografia sa. Chiar şi fără să fie abuzat sonor cu aceeaşi intensitate, Rooney a prins o zi mizerabilă. Apatic şi neinspirat, mingea a sărit din el de parcă ar fi avut copite şi nu Nike-uri Laser. Wayne a recunoscut că încă ţine cu Everton şi că i-a cumpărat lui Kai un echipament pentru bebeluşi, aşa că fanii „de zahăr ars” au căutat explicaţii subconştiente care l-ar împiedică pe Rooney să dea randament împotriva clubului pe care a fost crescut să-l iubească. Bollocks! Fapt e că nu poţi să fii omul meciului în fiecare săptămână.

Man United a controlat primul sfert de oră, în care gazdele aproape că n-au contat. Berbatov a deschis scorul în minutul 16, catapultând sub bară o centrare trimisă pe jos de Valencia. Trei minute i-a luat lui Everton să anuleze avantajul oaspeţilor. Bilyaletdinov a cules o minge respinsă greşit de Johnny Evans în afară careului şi a trimis un trasor lângă bara din stânga a porţii lui Van der Sar. Ambele echipe au avut câteva şanse uriaşe până la pauză, Donovan luftând din 6 metri şi Rooney ratând singur cu portarul, dar prima repriză s-a terminat la egalitate.

După pauză, Everton a fost echipa mai pozitivă. Golurile au venit de la doi puşti veniţi de pe banca de rezerve, de la care Everton şi Anglia aşteaptă multe în următorii ani. Dan Gosling, produs al academiei Plymouth Argyle, a pus latul la centrarea lui Pienaar în minutul 76, un gol venit în logica reprizei secunde. Pentru ca umilinţa să fie desăvârşită, Arteta a recuperat o minge la centru în ultimele minute şi l-a lansat pe Jack Rodwell, abia intrat, care a şutat în diagonală din marginea careului, de lângă un Johnny Evans aproape catatonic. Peluza dinspre Gwladys Street a explodat de bucurie, Rodwell ducându-se ţintă către fanii din primele rânduri. La 18 ani, Rodwell e cotat la 30m de către Everton, şi se zvoneşte că United au aceşti bani puşi deoparte pentru la vară.

United au fost „well beaten”, după cum avea sa recunoască SAF după meci. Iar adversarul său de sâmbătă, David Moyes, e considerat de mulţi succesorul firesc la cârma lui Man U. Un scoţian la fel de mândru şi loial, cu aceeaşi înclinaţie pentru contructia de echipe din resurse limitate, o calitate probată de Ferguson mai ales la Aberdeen. Moyes pare să fi găsit acel echilibru între creativitate şi determinare, nelipsit din alchimia echipelor mari. „Ma bucură mai ales că am câştigat fără Cahill şi Fellaini (care lipseste tot sezonul), pentru că la începutul sezonului am suferit de pe urmă absenţelor.” E drept, Everton s-a chinuit în toamnă, când avea jumătate din lot în infirmerie, dar de la Crăciun încoace sunt cea mai bună echipă din Premier League.