Premier League

Frecvenţa alunecărilor necontrolate impune o sancţionare mai drastică a acestora

Rar trece o săptămâna de Premier League fără că piciorul cuiva să plesnească, făcut pârghie între gazon şi crampoanele unui adversar lansat în tackling un pic prea târziu şi un prea puternic.

Weekendul ăsta a fost rândul cotonogarilor de serviciu să-şi facă numărul. Karl Henry a intrat că o locomotivă în catalanul Jordi Gomez pe care l-a răsturnat în aer. Vorbim de acelaşi Henry care l-a hăcuit pe Joey Barton acum câteva săptămâni şi care i-a rupt piciorul lui Bobby Zamora, deşi rămân la părerea că aceea n-a fost o alunecare mailitioasa.

Tot cu o dublă fractură şi o masca de oxigen a ieşit de pe teren şi Hatem Ben Arfa, căruia de Jong i-a rupt piciorul undeva mai jos de genunchi. E drept, intrarea n-a părut brutală, aparoape nimeni din stadion nu şi-a dat seama de gravitatea accidentării, dar e greu să-i acorzi clemenţă olandezului când îi știi cazierul. În martie îi rupsese piciorul lui Stuart Holden într-un amical cu Statele Unite, iar ştampila pe care i-a pus-o lui Xavi Alonso pe piept e un procedeu interzis în multe sporturi de contact.

Interesant e că selecţionerul Olandei, Bert van Marvijk l-a exclus din lot pe de Jong în urma acestei intrări, considerând-o „sălbatică și inutilă”. Mă întreb cum ar fi fost primită la noi aşa o decizie.

Fostul arbitru Graham Poll „€œhits the nail in the head”, cum se spune, în editorialul din Daily Mail:

How often after a player suffers a broken leg do we hear that the tackler ‘is not that sort of player’?

There are plenty of ‘those şort of players’ around and a few have been involved in bad injuries already this season. None were sent off and if they are left unchecked, they could cause further serious problems.

Manchester City’s enforcer Nigel De Jong and Wolves’ newly-styled hardman Karl Henry are both tackling in a way which is designed to ‘let a player know he’s there’.

Prin convenţie şi tradiţie, fotbalul insular permite un joc mai bărbătesc decât ce se joacă pe continent, peluza apreciază o alunecare dură dar corectă la fel de mult ca o pasă decisivă. Devine însă din ce în ce mai evident că lucrurile scapă de sub control. Fără o reglementare mai atentă a suspendărilor, care acum sunt limitate la 3 partide, accidentele nu vor putea fi evitate.

Nu e normal ca o alunecare neprimejdioasă pentru sănătatea adversarului, cum a fost cea a lui Gary Cahill cu Arsenal, şi una nesăbuită ca cea a lui Henry să primească aceeaşi sancţiune. FA-ul trebuie să modifice regulamentul, dar mă îndoiesc că o va face atâta timp cât victimele sunt Johnny Foreigner’€™s.

Arsenal desenează frumos dar pierde. Chelsea stă la cutie și așteaptă golul lui Drogba care vine inevitabil de fiecare dată. Un scenariu atât de stereotip încât seamănă cu o buclă dintr-un limbaj de programare.

Chelsea a punctat prima dată cu câteva minute înainte de pauză, prin pirueta sublimă a lui Drogba, probabil singurul tip de gol pe care nu-l marcase încă lui Arsenal.

După meciul de pe Emirates din noiembrie anul trecut, când două din cele trei goluri au venit din centrări ale lui Ashley Cole pentru Drogba, ai fi zis că Wenger a învăţat să-şi ia măsuri de precauţie în flancul drept. N-a făcut-o, pentru nu-i stă în obicei să îşi adapteze tactica în funcţie de adversar. După mine, ăsta e un moft pe care doar câteva echipe şi-l mai permit în fotbalul modern iar Arsenal sigur nu e una dintre ele.

Pare un gol marcat cu şansă, dar dacă derulaţi faza înapoi o să vedeţi câte greşeli ale oaspeţilor au permis deschiderea scorului. Întâi Song pierde mingea la centru, fiind deposedat de Ramires, Drogba îl driblează uşor pe Squillaci care e nevoit să-l faulteze, care, aproape incredibil pentru un fotbalist profesionist, îi da mingea înapoi imediat şi îl invită practic să să ia toată apărarea prin surprindere, ceea ce şi face. Chamakh pierde un 50/50 cu acelaşi Ramires, care despică defensiva cu o pasă filtrantă pentru Cole, care a scăpat din marcajul lui Nasri.

Chelsea a continuat să ţină mulţi oameni în spatele mingii în repriza secundă, căutând lovitură decisivă pe contra-atac. Când Alex a trimis o torpila de la 30m aproape nedrept de tare pentru Fabianski, Chelsea avusese deja un gol anulat pentru un offside la limită şi Anelka ratase cu poarta goală.

Un 2-0 procedural, ca o amendă de circulaţie de care ştii că nu scapi. Oricum, nu astea erau punctele pe care Arsenal conta în lupta pentru titlu. Cele pierdute cu WBA acasă şi cu Sunderland în minutul 95, acele puncte vor conta, fără îndoială.

Wenger, după meci:

„Am fost surprins că am dominat meciul. A fost surprinzător de uşor. Îmi pare rău pentru echipa mea. Au avut o atitudine şi o evoluţie extraordinare. Am făcut o demonstraţie că poţi să joci bine şi să pierzi.”

Arsenal a jucat mai bine decât ne aşteptam în condiţiile în care îi lipsesc cei mai importanţi oameni, de acord. Dar când tragi linie, Chelsea a avut posesia, a tras de mai multe ori pe poartă, iar Cech n-a avut nici o minge grea de scos. Când tragi linie, Chelsea e pe primul loc, la 7 puncte de Arsenal, care are doar 11 puncte în 7 meciuri.

Mi-a plăcut mult Ramires, de care m-am îndoit după primele meciuri în care l-am văzut. Cu alura lui de maratonist etiopian, nu părea potrivit pentru un campionat în care se macină oase în fiercare săptămână.

Pe de altă parte, bănuiam că Ancelotti n-ar fi riscat £18m dacă brazilianul n-ar fi fost un jucător de o calitate excepţională. Şi într-adevăr, Ramires e firav dar are vână, şi nu e nici pe departe atât de uşor de intimidat pe cât l-am crezut la început. Anticipez că va creşte mult în joc după acest sezon de acomodare la jocul fizic şi ritmul intens din Anglia.

Un gând bun şi pentru Carletto, care la o zi după ce şi-a îngropat tatăl s-a întors la Londra pentru meciul cu Arsenal, care îi va fi alinat poate o mică parte din suferinţă.

După umila mea părere, Arsenal ar fi avut probleme chiar dacă n-ar fi lipsit Vermaelen, Fabregas, Walcott și van Persie. Cu ei absenți, un punct pe Stamford Bridge ar fi un mic miracol.

Arsene Wenger a dat un interviu pentru Guardian vinerea trecută, care a făcut vâlvă în lumea fotbalistică din Insulă prin aroganţa uneia dintre aserţiuni.

Întrebat dacă e cel mai bun din lume când vine vorba de crescut jucători, francezul a spus:

„Bineînțeles. Nu e nimeni mai bun în lume. Uitaţi-vă peste lista cu jucători care au început aici. Johan Djourou, unde a început? Aici. [Philippe] Senderos, unde a început? [Gael] Clichy, unde a început? [Kieran] Gibbs? Unde a început? [Cesc] Fabregas? Unde a început? [Alexandre] Song? Unde a început? [Abou] Diaby practic nu mai jucase la nivel înalt niciodată. Ashley Cole. Dacă privești în urmă, e incredibil numărul jucătorilor care au început aici.”

Să-i luăm pe rând. Djourou şi Senderos sunt fotbalişti mediocri. E ca şi cum Sir Alex Ferguson s-ar lăuda că i-a crescut pe Paul McShane şi Liam Miller.

Clichy, crescut la Cannes, venit la Arsenal la 18 ani. Diaby, crescut la academia Clairefontaine, venit la Arsenal la 17 ani. Fabregas, crescut la Masia, venit la Arsenal la 16 ani. Song, crescut la Bastia, venit la Arsenal la 19 ani. Nici unul dintre ei n-a început fotbalul la Arsenal.

Kieran Gibbs e un fotbalist cu mult potenţial dar încă n-a demonstrat nimic. Şi ajungem la Ashley Cole, singurul fotbalist de clasă mondială, crescut de mic la Arsenal. Ce s-a întâmplat cu el? Arsenal i-a oferit £55.000 pe săptămână unui fotbalist cotat la £20m la vremea respectivă. A plecat la Chelsea pentru £100.000 pe săptămână, devenind cel mai bun fundaş stânga din lume.

Aşa că înclin să-i dau dreptate lui Alex Netherton când spune că:

„Wenger’€™s greatest trick în the world isn’t magically developing great talent, as he claims, but convincing people that it is.”

Wenger are ochi la jucători, nu e nici o îndoială. Pe lângă asta, el gestionează cu multă inteligenţă şi sensibilitate acea etapă decisivă din carieră unui fotbalist, 16-22 de ani, în care talentul crud trebuie şlefuit.

Dar fapt e că Arsenal nu are în lot nici măcar un jucător de clasă mondială crescut la academia proprie. Realul îl are pe Casillas, Liverpool pe Stevie, Man Utd pe Scholes, Roma pe Totti, Barcelona pe… spuneți-mi când să mă opresc.

Ok, dacă Wenger nu e cel mai bun, atunci cine e? O întrebare complicată. Sir Alex Ferguson ar fi o nominalizare automată. Dacă e să folosim criteriile lui Wenger, atunci Fergie i-a crescut pe Rooney, Cristiano Ronaldo sau Beckham. Pune-i la socoteală şi Giggs, Scholes, Wes Brown, Gary Neville, Fletcher şi băieţii mai tineri şi înţelegi de ce.

Mai mult, Sir Alex a folosit sezonul trecut mai mulţi jucători care au început fotbalul la United (15 din 30) decât a făcut-o Wenger cu jucători care au debutat la Arsenal (12 din 28).

N-aş vrea să las impresia că am o problemă cu Wenger. Dar a fost o afirmaţie tupeistă, una pe care acum câţiva ani n-ar fi îndrăznit să o facă. ‘€™arry Redknapp remarca o chestie interesantă în privinţa francezului:

„When Arsene first came to England I remember reading articles and they said that he was like a professor watching the game. All the other nutters were jumping up and down shouting and screaming, hollering and hooting – and this man is not like those idiots. He just sits there and is studying every move that goes on on the pitch like chess. They didn’t lose a game all season.

Now he has joined the nutters, you know! In fact, he is one of the key nutters! That is the tension that you are under.”

După un început de sezon în care se instalase un aer călduţ de previzibilitate, a venit etapa a şasea, una diabolică pentru pariori

Manchester City – Chelsea 1-0

Vineri, Mancini a făcut două declaraţii care ieşeau din stereotipia interviurilor dinaintea meciurilor mari. Întâi a spus că e convins că Chelsea va câştiga lejer titlul pentru că e cea mai bună echipă din campionat. Dacă aici poate fi bănuit că a încercat să dezamorseze presiunea de pe umerii lui şi ai echipei, a doua afirmaţie e mult mai directă:

„Avem câţiva jucători a căror singură ţintă e ziua liberă şi asta e problema. Ei trebuie înlocuiţi cu alţii a căror ţintă e să bată Chelsea, Mân United, Arsenal, care sunt dispuşi să muncească în fiecare zi pentru asta.”

Dacă Mancini a încercat să pişte orgoliul jucătorilor, fără îndoială a reuşit. Nu-mi aduc aminte un meci în care City să fi fost mai îndârjită, mai nemiloasă. O determinare cruntă de a închide spaţiile a redus o maşină de goluri la câteva ocazii palide. Chelsea n-a avut penetrare, n-a avut fluenţă şi nici creativitate la mijloc. A rezultat un meci italienesc, ca o luptă între doi buldogi mecanici.

Arsenal – West Bromwich Albion 2-3

M-aş fi aşteptat ca speranţele lui Arsenal la titlu să fie desumflate abia săptămâna viitoare pe Stamford Bridge, dar West Brom i-a luat-o înainte lui Chelsea. O evoluţie pur şi simplu abominabilă a tunarilor, care erau conduşi cu 3-0 acasă de o nou-promovată pe care Chelsea a bătut-o cu 6-0.

Almunia responsabil pentru un gol jumate, dezordine de proporţii dinamoviste în apărare, atacul steril, cu excepţia lui Nasri. Wenger trebuie să fie recunoscător că are doi portari de clasă mondială în Almunia şi Fabianski. Mai ales după ultimele rezultate financiare se pune întrebarea: la ce bun £56m profit dacă nu eşti în stare să semnezi un portar decent?

Asta nu înseamnă că Arsenal s-a predat, West Brom merită toate aprecierile pentru evoluţia de ieri. Au fost mai inteligenţi, mai iuţi, mai hămesiţi după puncte. Urmăriţi-l şi pe Odemwingie, un atacant electric care a strâns 3 goluri în 5 meciuri pentru Baggies.

Diferența între cele două meciuri e că Chelsea își permitea să piardă, Arsenal nu.

Liverpool – Sunderland 2-2

Stuart Atwell, corijentul pe care FA-ul insistă să-l trimită la Olimpiadă, a stricat încă un meci. Priviţi unul din cele mai ciudate goluri care s-au marcat pe Anfield, răspunsul karmei fotbalistice pentru golul cu balonul roşu al lui Bent de anul trecut.

Deci, Atwell dă lovitură liberă pentru Sunderland, Turner mişcă mingea spre portar ca să-l lase să bată, dar se consideră pasă validă aşa că Torres fură mingea şi îl serveşte pe Kuyt care o împinge în plasă. Oficialli federaţiei l-au absolvit de vină pe Atwell, dar pentru mine decizia lui nu e luată în spiritul jocului. Faptul că era cu spatele la fază sigur nu l-a ajutat.

Pe lângă asta, a mai fost un penalty la Welbeck neacordat şi cotul lui Gerrard, la care ori dai roşu, şi trebuia dat, ori nu dai nimic. Arbitrul a dat galben, semn de slăbiciune.

West Ham – Totenham 1-0

West Ham a bătut pe Spurs acasă, încheind o săptămâna excelentă în care au smuls un punct pe Britannia şi au bătut Sunderland în deplasare în Cupa Ligii. Tot ce le trebuie ca să evite Championship-ul e încă 9 meciuri ca ăsta. Simples!