Blackpool Football Club

Blackpool şi Cardiff City dispută mâine finala play-off-ului din Championship. Un meci despre care se spune că e cel mai bogat din fotbalul mondial, promovarea aducând căştigătoarei aproximativ £90m. Dacă pe Cardiff o cunoaşteţi poate mai bine, Blackpool revine în lumina reflectoarelor după mulţi ani de obscuritate. Vă invit s-o descoperim împreună.

Blackpool e un club relativ mic după standardele englezeşti, nu strâng mai mult de 8000 de suporteri în fiecare săptămână, şi poate şi din cauza asta, nu prea sunt luaţi în serios de presă. Toată lumea s-a mirat că a bătut-o pe Notts Forest cu 4-3 în deplasare deşi o mai bătuse de trei ori în acest sezon. Şi uite aşa, Little Blackpool bate la uşa Premier League.

Formată în 1887, Blackpool avea să impresioneze abia în perioada postbelică. Ca o curiozitate, Blackpool e echipa engleză care a stat cel mai mult timp în vârful clasamentului, nu pentru că ar fi fost invincibilă, ci pentru că 3 septembrie 1939, începutul celui de-al Doilea Război Mondial i-a prins pe primul loc.

Cea mai însemnată realizare din istoria clubului e câştigarea Cupei în 1953, în probabil cea mai celebră finală până azi, the Matthews Final, în care Seasiders au revenit de la 1-3 şi au câştigat cu 4-3 în faţa rivalilor de la Bolton Wonderers. După nume, aţi putea crede că Stan Matthews a rezolvat meciul de unul singur, dar de fapt celălalt Stan, Mortensen, e cel care a reuşit hat-trick-ul. I s-a spus afectiv, the Matthews Final, pentru că o naţiune întreagă voia ca „Vrajitorul” să câştige Cupa, după două finale pierdute în 1948 şi 1951.

Alţi doi jucători legendari pe Bloomfield Road sunt Alan Ball, motorul roşcat al echipei care devenea campioană mondială în 1966, şi Jimmy Armfield, căpitan al „Albionului” care a jucat peste 600 de meciuri pentru Blackpool. Cu toate astea, în anii €™’60-’70, Blackpool era genul de echipă yo-yo, plimbându-se între primele două divizii. 1971 a fost ultimul an al „mandarinelor” în prima ligă, ei încercând de aproape patru decenii să revină în elită.

După ce a fost de câteva ori aproape de faliment, norocul lui Blackpool pare să se fi schimbat o dată cu venirea milionarului leton Valeri Belokon în 2006, care a investestit destul de consistent. Jucătorul lor cheie e Charlie Adam, un mijlocaş foarte bun adus de la Rangers cu doar jumătate de milion de lire.

Dar ce s-o mai lungim: adevăratul motiv pentru care eu, şi cam orice neutru, vrea s-o vadă pe Blackpool în Premier League e omul ăsta: antrenorul Ian Holloway, de departe cel mai amuzant om din fotbalul britanic. Tocmai pentru că furnizează atâtea citate hilare săptămâna de săptămână, presa tinde să uite că Holloway ştie meserie. De când a venit la Blackpool el a zis că e adeptul jocului ofensiv, care aduce lumea la stadion, astfel că echipa sa joacă azi un 4-3-3 modern, mai rar întâlnit în Championship.

C’mon you tangerines!

Cronica sezonului

Împrumut şi eu chestionarul de la Guardian pentru o recapitulare a sezonului:

Best match Man Utd -€“ Man City 4-3, meciul care l-a făcut pe Fergie să declare că, asta e, toţi avem vecini gălăgioşi, şi dacă vrei să scapi de ei, trebuie doar să dai televizorul mai tare.

Favourite moment Wayne Bridge evitând să-i strângă mână lui Terry. Priceless.

Least favourite moment Alunecarea cu care Shawcross i-a rupt piciorul lui Ramsey şi disperarea din privirile colegilor lui.

Unsung hero Uncle Avvy Grant, pentru demnitatea şi discreţia cu care o conduce pe Pompey într-un moment extrem de greu.

Villain John Terry, care când nu-şi închiriază loja de pe Wembley, sau când nu oferă tururi personalizate pe mulţi bani, îşi trădează în cel mai josnic mod prietenii din copilărie.

Owner of the season Daniel Levy, pentru că a reuşit să spargă Big Four-ul fără credite obscene, făcându-i pe Spurs financially sound într-o era a exceselor.

What we’€™ve learned Hegemonia europeană se păstrează cu cheltuială. Big Four-ul a chiulit în vară la transferuri şi aşa se face că n-au prins semifinalele Ligii.

Quote Nu pot să mă decid între Wenger: „It’s funny because he doesn’€™t do a lot but he is efficient in what he does. You would be surprised by the number of balls that he touched today. Drogba is in a period where he kicks the ball and it goes in.” şi Rafa: „We will finish fourth, don’t worry”. Muhahahaha.

In 20 years they’ll still be talking about recordul lui Chelsea de goluri marcate într-un sezon, care nu va cădea până atunci.

Premier League XI of the season (4-3-3) Van der Sar – Ivanovic -€“ King – Dawson -€“ Cole -€“ Fabregas -€“ Lampard – Milner – Rooney -€“ Drogba -€“ Tevez.

Dacă aveţi chef şi timp, aş citi cu plăcere versiunile voastre. Merge să puneţi şi răspunsul la una singură, sau câteva, dacă n-aveţi inspiraţie pentru toate. Cum vă vine!

Chelsea o demoleaza pe Wigan si ia titlul în Anglia

Ce scump a plătit Wigan pentru tupeul de a-i încurca pe campioni în septembrie! Chelsea a încheiat sezonul cu o demonstraţie emfatică de fotbal-şampanie, Moët-ul şi golurile curgând în valuri aseară în vestul Londrei. „Albaștrii” au terminat doar cu un punct în faţa lui United dar statisticile nu lasă loc de cârcoteală: a câştigat echipa care a păstrat cele mai multe clean sheet-uri, care a stabilit recordul Premier League de goluri marcate într-un sezon şi care a dat golgheterul campionatului, Didier Drogba, cu 29 de goluri.

După ce i s-a refuzat executarea primului penalty, ivorianul s-a supărat pe Lampard ca un nepot căruia bunicul nu vrea să-i cumpere jucăria preferată, dar avea să recunoască după meci că a greşit. Oricum Drogba a reuşit un hat-trick în ultima jumătate de oră a sezonului, cu care i-a luat faţa lui Rooney în clasamentul golgheterilor, având totodată 7 assist-uri în plus faţă de rivalul său. O performanţă remarcabilă în condiţiile în care a lipsit o lună întreagă în mijlocul sezonului.

The king is dead, long live the king! Ancelotti câştigă titlul la primul său sezon în Anglia, la fel ca Mourinho, şi dizolvă încet amintirea portughezului, de la plecarea căruia părea să nu îi mai iasă nimic lui Chelsea. Dar mandatul lui Ancelotti e în multe feluri antiteza regimului lui Mourinho. În timp ce The Special One era un furnizor permanent de citate pentru presă, Carletto gestionează cu multă discreţie această relaţie, preferând adesea să se retragă în cabinetul său pentru un pahar de vin roşu după meciuri.

Tactic, avem iarăşi două viziuni antagonice. Dacă Mourinho a instituit ceea ce englezii numesc „cut-throat mentality”, care pornea de la o disciplină tactică militară şi o organizare defensivă perfectă, Ancelotti a introdus o specie nouă de fotbal pe Stamford Bridge, mai creativ si mai fluid, care a dus la 103 goluri, faţă de 72 în sezoanele în care Mourinho a luat titlul.

Ancelotti are marele merit de a fi inspirat echipei calmul şi încrederea sa, în momente în care sezonul ar fi putut foarte uşor să se destrame: în timpul Cupei Africii, după telenovela cu Terry, şi mai ales după eşecul cu Inter şi remiza cu Blackburn, care a fost probabil punctul cheie al sezonului. Pe lângă asta, italianul a reuşit să-l ţină pe Drogba fericit, a corectat neglijenţele defensive lăsate de Scolari, şi a dat mijlocului mai multă creativitate, exploatând mai bine talentul lui Malouda decât predecesorii săi. Dacă ne gândim şi că Chelsea joacă din decembrie fără cel mai influent jucător al său, Essien, atunci înţelegem cât de grea a fost misiunea lui Ancelotti.

Italianul mărturiseşte în autobiografia sa că atunci când a venit la Chelsea, Abramovic i-a cerut mai mult decât trofee, i-a cerut să-i dea echipei o identitate. Visul rusului de a avea o „Barcelona în tricouri albastre” e departe de a fi împlinit, dar prin aducerea lui Carletto, temelia e acolo. Lipseşte acea calitate pe care Barçei i-o dau jucătorii crescuţi în academia La Masia, dar vine din urma acea echipa teribila de tineret, de care aminteam și săptămâna trecută, care a câștigat FA Youth Cup după o finală cu Villa. Ne așteaptă un sezon crâncen, asta-i clar!

Transferuri Premier League. 2004-2009

So, what do you make of it? Impresiile mele:

City a cheltuit mult si prost. Aproape £300m care nu prea se reflectă în calitatea lotului. £17.5m a costat Roque Santa-Cruz!

Rafa a avut bani. Pur si simplu n-are ochi la jucători!

Wenger is a bloody genius când vine vorba de vândut jucători: Adebayor £25m, Hleb £12m, Henry £16m, Vieira £14m. Toți anonimi după ce au plecat de pe Emirates!