Premier League

Vă aştept gândurile, ranturile sau întrebările pe marginea etapei 27. Cap de afiș e derbyul mancunian (Digi Sport, sâmbătă, 14:45) care cică ar fi cel mai scump meci din istorie:

According to analyst estimates, team statements and media reports, the players on the field and on the two benches in the Manchester Derby will have cost their teams roughly $850 million to acquire, or about as much as NASA spent to refurbish the Hubble Telescope.

United va intra pentru prima dată pe teren cu noul imn. Nu e chiar “Dar iată de la vestiar apare/Poli Unirea e echipă mare”, dar merge:

A fost cea mai frumoasă și mai nebună etapă de când urmăresc fotbalul englez. Iată câteva puncte de discuție:

The referee’s a wanker! Acum putem sa trecem mai departe?

Trebuie să mărturisesc de la început că discuțiile pe marginea arbitrajelor mi se par plictisitoare și contra-productive. E probabil o reminiscență de la poker, unde toata lumea avea o poveste despre cum a pierdut o mană cu 97% șanse și abia așteptau să ți-o povestească. No fuckin’ whining, please!

Astea fiind zise, Graham Poll a confirmat în Daily Mail consensul în privinţa arbitrajului: alunecarea lui Barton a fost corectă („his tackle on Diaby while robust was perfectly acceptable. He was in control of his movement and won the ball”), Nolan trebuia eliminat, primul penalty a fost generos dar acoperit de regulament, al doilea a fost aberant.

Aş vrea să remarc două chestii: prima -€“ reacţia de gentleman rasat a lui Wenger, care deşi ar fi avut toate motivele din lume să-l spurce pe Dowd, a spus doar atât: „My opinion is not important.” Cheapeau!

A doua: meciul asta a relevat poate mai bine ca oricare altul cât de diferite sunt felurile în care românii şi englezii înţeleg fotbalul. În Anglia, când s-a tras linie, cei mai cunoscuţi bloggeri care se ocupă de Arsenal, presa, MOTD-ul, toţi au zis aşa: „Ok, Dowd a fost sub orice critică, dar în nici un fel asta nu scuză implozia lui Arsenal din a doua repriză.”

Asta e reacţia responsabilă, care pune lucrurile în context. Când mahmureala, furia şi frustrarea s-au estompat, fanii raţionali şi-au dat seama că nu e tocmai un accident, că la fel s-a întâmplat cu Wigan şi cu Spurs în ultimul an doar, că Diaby n-avea voie să-şi piardă controlul, că Squillaci e un jucător nu numai mediocru ci şi ieşit din formă, că Rosicky nu-şi justifică în nici un fel prezenţa în teren, că dacă ai un lider adevărat nu păţeşti aşa ceva.

Noi rămânem încremeniţi în talibanismul asta al conspiraţiilor, al căutării vinei oriunde numai în propria ogradă nu. Nu-mi dau seama dacă sunt sechele ale tâlhăriilor din fotbalul comunist, al Cooperativei anilor ’90, sau a incompetenţei lui Urs Meier. Dar cert e că felul în care am ajuns să punem problema bruiază ceea ce se întâmplă de fapt pe teren.

West Bromwich Albion l-a demis pe Di Matteo

Ca de obicei, când am nelămuriri în privinţa lui WBA, m-am dus la omul care ştie tot ce mişcă la club: Chris Lepkowski. El spune în articolul de azi, că di Matteo începuse să fie un pic prea atent la costumele italieneşti pe care le purta, şi mai puţin atent la partea practică a antrenoratului.

While Mowbray, Bryan Robson and Gary Megson were absorbed in football, Di Matteo never gave the impression that he was in love with the managerial side of football.

Deciziile din ultimele săptămâni au fost din ce în ce mai curioase: Scharner, care juca mijlocaş central, a fost coborât în defensivă, luându-i locul lui Pablo Ibanez, fundaş central cu peste 20 de selecţii la naţională Spaniei. Chris Brunt, aripă stânga, a fost mutat în dreapta. Marc-Antoine Fortuné i-a luat locul în Eastlands, în timp ce Somen Tchoyi, Carlos Vela sau Giles Barnes, toţi jucători de margine, au rămas fie pe bancă fie în afară lotului.

Cu 13 înfrângeri în ultimele 18 meciuri, WBA se scufunda încet iar di Matteo nu mai avea nici resursele şi nici entuziasmul pentru a o redresa. E adevărat, antrenorii au nevoie de răbdare, de timp, dar uneori nu e nevoie să aştepţi ca echipa să retrogradeze, cum s-a întâmplat cu Mowbray, ca să intuieşti că asta se va întâmpla dacă nu schimbi ceva cât mai ai timp.

Manchester United – „vincibilii”

Man U a pierdut pe Molineux, trei puncte pe care era clar că le vor lăsa mai devreme sau mai târziu după cum au jucat în deplasările din acest sezon. Iată că a fost să fie mai târziu, nedrept de târziu poate, ţinând cont de cum au decurs meciurile cu Stoke, Villa, Blackpool sau West Brom.

Meciul s-a pierdut la mijloc, departament care a scârţâit în aproape fiecare deplasare din acest sezon. Nu e de mirare ţinând cont că Valencia şi Park sunt indisponibili, Fletcher şi Carrick au devenit un pivot dublu vădit defensiv, Scholes e un pic greoi după ultima accidentare iar Gibson n-are stofă de United. Anderson pare singurul mijlocaş care mai are imaginaţie, a crescut mult în joc, dar nu îndeajuns încât să ia meciurile by the scruff of the neck.

De va fi United, de va fi Arsenal sau City, un lucru ştiu clar: vom avea una din cele mai străvezii campioane pe care le-a dat Premier League, alături de Blackburn ’95 şi Arsenal ‘€™98.

Un meci monoton, searbăd, dar delicios din punct de vedere tactic.

Cu Stoke, Dalglish a trecut la un sistem oarecum demodat, cu trei fundaşi centrali, pe care Premier League-ul nu-l mai văzuse de la mijlocul anilor ’90. Acest sistem a fost abandonat treptat pentru că nu e eficient decât dacă echipa adversă joacă cu două vârfuri, ceea ce se întâmplă din ce în ce mai rar în fotbalul modern.

Astfel, Ancelotti nu-i putea face o concesie mai mare lui Dalglish decât să-i trimită pe Drogba şi Torres în avanposturi. Anelka, care jucase atât de insiprat rolul de trequartista săptămâna trecută, a fost ieri lipsit de imaginaţie. În fapt, întreaga echipă a lui Chelsea a fost unidimensională şi tocită, la fel ca în săptămânile întunecate din decembrie.

A doua greşeală pe care a făcut-o Ancelotti a fost să încerce să-i facă loc lui Torres fără a renunţa nici la Drogba şi nici la Anelka. După cum remarca Alan Smith, e dificil să faci trei atacanţi clasici să funcţioneze împreună. Iar când n-ai aripi, cum e cazul lui Chelsea, e aproape imposibil. Liverpool a aglomerat mijlocul, s-a apărat om la om, a acoperit perfect benzile laterale şi astfel a redus jocul de atac al lui Chelsea la şuturi de la distanţă şi mingi plouate în careu.

După o pauză de un deceniu, iată-l pe Kenny Dalglish confirmând până şi cele mai nerezonabile din aşteptările fanilor. E la al patrulea meci câştigat consecutiv fără gol primit. A luat echipa de la 4 puncte de retrogradare şi a dus-o la 6 puncte de Liga Campionilor. Devine clar că pe locul 4 se vor bate Chelsea, Spurs şi Liverpool. N-ar fi ironic ca tocmai „cormoranii” să prindă ultimul loc de Ligă, în dauna lui Chelsea, care l-a sedus pe Torres cu şansa unui viitor mai bun? He Who Betrays Will Always Walk Alone…

Ştiind că e un pic ruginit din punct de vedere tactic, King Kenny a făcut cea mai deşteaptă mutare aducându-l pe Steve Clarke la Melwood. El e asistentul pe care Mourinho a insistat să-l ia cu el la Inter, dar Chelsea nu i-a dat drumul. Clarke e cel care face antrenamentele de zi cu zi, şi toţi cei care au lucrat cu el spun că e unul dintre cei mai buni secunzi din fotbal. Nu-s puţini cei care cred că e mai mult mâna lui decât a lui Dalglish în reanimarea lui Liverpool din ultimele săptămâni.

Stay tuned, urmează mai pe seară o recapitulare a întregii etape.

Vă aştept gândurile, ranturile sau întrebările pe marginea etapei 26. Liverpool vine pe Stamford Bridge și nu sunt destule dopuri de pus în urechi în Londra ca sa-i ferească pe bieții oameni din SW6 de inevitabilul desfrâu al decibelilor. ‘ave some of this, Superbowl!

La conferința de presa de ieri, Torres a fost neconvențional de sincer:

“I never kissed the Liverpool badge. I see some players do that one week after they join a club but the romance in football has gone. It’s different now. People come and leave. When you join a club you want to do the best for yourself and for that club. That’s all. Some people like to kiss the badge. I only want to score goals, do my job and achieve all the targets the team has. We share the same targets.”

M-am gândit imediat la Charlie Adam, care, după ce a marcat săptămâna trecută cu Sunderland din penalty, a pupat stema în fața galeriei, sărbătorind intens un gol care pana la urmă n-a mai contat. Două zile mai târziu a depus o cerere de transfer. Pai decât loial ca Adam (și mulți alții), mai bine „cinic” ca Torres!

Ca lectură de weekend, Zonal Marking analizează posibilitatea folosirii lui Anelka pe post de trequartista. If I didn’t know any better, as zice că Michael Cox citește anglofil.ro.

Dileme tactice pentru Ancelotti

Aducerea lui Torres îl va obliga pe Ancelotti să treacă de la acest 4-3-3 la un 4-4-2 romb. Un sistem pe care l-a încercat în primele luni la Chelsea, dar care nu s-a coagulat pentru că „albaștrii” nu aveau un fundaş dreapta ofensiv, cât timp Bosingwa a fost accidentat, dar mai ales pentru că lui Lampard nu-i convine să joace în spatele vârfurilor:

He prefers to come from deep, using his tremendous stamină to work box-to-box, scoring his goals- of which there have been an extraordinary number – by making late runs. He is not an enganche, not somebody who can link midfield and attack by receiving the ball in tight situations creating space with a trick and then picking the ideal pass.

De data asta, Ramires pare alegerea automată pentru vârful rombului, dat fiind că a jucat pe poziţii asemănătoare la Benfica şi la naţională sezonul trecut. Dar ceva nebănuit s-a întâmplat marţi -€“ Nicolas Anelka şi-a asumat această poziţie şi a făcut cel mai bun meci de când a venit la Chelsea. A fost absolut încântător ca trequartista, pulverizând pase în stânga şi în dreapta. A pasat decisiv, a marcat, ba chiar a pus şi osul, bifând 9 deposedări din 9. De urmărit cum va gândi Carletto meciul de duminică, cu Liverpool pe Stamford Bridge.

Liverpool redivivus

Liverpool a ajuns la a treia victorie consecutivă în campionat, fără gol primit, ceva inimaginabil în mandatul lui Hodgson. Nu numai atât, dar fotbalul pe care-l joacă acum e bucuros şi viu, nu constipat ca cel din toamnă. Cu Stoke, orice jucător de câmp al gazdelor a avut mai multe pase decât orice jucător de câmp al oaspeţilor. King Kenny Dalglish a adus adrenalina înapoi în KOP, în timp ce patronii au dizolvat bănuielile fanilor yankofobi cu o investitie, care face cât o declarație de intenție: we mean business.

Un sfert de ceas i-a luat lui Suarez să înscrie, ceea ce e mai vrednic de apreciat decât s-ar putea crede, ţinând cont că în Olanda a fost suspendat încă din noiembrie iar cu Liverpool n-a apucat încă să se antreneze. Iute, elastic, tehnic, ambidextru, Suarez are toate şansele să se integreze la Liverpool, dacă e să-l credem pe Tim Vickery, autoritatea în materie de fotbal sud-american, care are o părere foarte bună despre uruguayan.

Gary Neville – once red, always a red

Aş spune că s-a retras o legendă, dacă termenul nu s-ar fi tocit după atâtea folosiri nepotrivite. E uşor să uiţi ce jucător a fost Gary Neville înainte de accidentarea din meciul cu Bolton din 2007. Nu, n-a fost nici pe departe cel mai talentat fundaş din generaţiei lui (nici măcar din propria familie, ar zice cârcotaşii), dar asta nu l-a oprit să câştige tot ce se poate câştiga la nivel de club. Loialitatea, pasiunea şi o determinare aproape obsesivă au făcut din el cel mai bun fundaş dreapta din istoria Premier League.

I have been a Manchester United fan all my life and fulfilled every dream I’ve ever had. I have played in the most incredible football teams, playing with some of the best players in the world as well as against them and I have been lucky to have been part of the team’s achievements and the club’s great success.