Cultură fotbalistică britanică

anglofil.ro

Comentarii:

community.anglofil.ro

Paperwhite

By In Casual Friday

Mi-am luat Kindle de nevoie. Ştiu că sună a humblebrag, dar daţi-mi un minut să vă explic.

De câţiva ani de când scriu despre fotbalul din Anglia, am ajuns să citesc mai mult în engleză decât în româneşte. Când comanzi cărţi din afară, transportul nu-i o avere, dar mi-am dat seama că banii pe care-i dădeam făceau cât zece-doişpe cărţi pe an. Dacă pui problema aşa, hârtia devine un moft mai mare decât Kindle-ul.

Nu mă încumet să fac un review. Sunt câteva execelente, dacă asta căutaţi. Ce pot să fac e să vă spun cum mă împac eu cu Paperwhite după câteva luni de kindălit.

Nu sunt un luddit fermecat de mirosul tiparului, dar nici nu ţin să am ultimele jucării tehnologice. Îmi plac gadgeturile în măsura în care îmi fac viaţa mai simplă. Iar Kindle Paperwhite face asta într-un mod elegant şi discret.

Dacă vă bate gândul să vă luați un Kindle, puteți citi continuarea în guest-postul pe care l-am scris pe blogul lui Cristi Manafu.

Dacă aveți deja unul, sunt curios cum vă împăcați cu el. Stă prăfuit în sertar sau încep să se ducă butoanele de cât l-ați folosit?

Cine retrogradează sezonul ăsta?

By In Premier League

Aud în ultima vreme că e mult balast în Premier League. Şi adevărul e că de la locul 13 în jos nici un antrenor nu doarme liniştit noaptea. Doar că unii sunt îngrijoraţi iar alţii speriaţi de-a dreptul de perspectiva retrogradării. Haideţi să vedem care şi cum.

Echipe îngrijorate

Norwich – motivul pentru care Norwich nu e mai jos în clasament e acea serie de meciuri fără înfrângere care a plasat-o doar în urma Barcelonei dintre echipele din Europa.

Însă de la începutul lui decembrie canarii lui Hughton au trecut în extrema cealaltă, luând un singur punct din 18 posibile. Problema lui Norwich e că are nevoie de patru ocazii clare ca să marcheze un gol, cea mai scăzută rata de conversie din Premier League.

Fulham – singură echipă din listă care nu se remarcă din punct de vedere statistic. Ceea ce probabil e o veste bună pentru că îi apropie mai mult de mijlocul clasamentului decât de coadă. Fulham are un lot experimentat, care adună câteva sute bune de meciuri în prima divizie. N-ar trebui să aibă probleme cât timp Bryan Ruiz şi Berbatov sunt feriţi de accidentări.

Southampton – după un start de sezon dificil, în care lua de la trei goluri în sus pe meci, S’oton a învăţat din mers şi are acum doar două înfrângeri în ultimele 13 meciuri. Cea mai mare problemă la ei sunt portarii. Davies şi Gazzaniga au dezamăgit, aşa că l-au adus pe Boruc, care a debutat cu stângul dar a făcut deja câteva meciuri excelente în 2013. Atacul e şi el pe mâini bune cu Lallana şi Ramirez furnizându-i mingi lui Rickie Lambert.

Newcastle – too good to go down, se spunea despre echipa care a terminat sezonul trecut pe locul cinci. Accidentările şi participarea în Europa League au făcut că Newcastle să ajungă periculos de aproape de marginea prăpastiei. Ce i-a ţinut în viaţă a fost forma lui Demba Ba, care a marcat de 13 ori în tur şi a făcut-o pe Chelsea să-i activeze clauza de reziliere.

Asta e problema principală a lui Pardew. Sau Pardeaux, cum i se spune de când cu legiunea franceză de la Newcastle. Cu statisticile din tur aş fi băgat mâna în foc că n-au cum să pice. Vorbim de o echipa care trage la fel de mult pe poartă pe cât primeşte, ceea ce nu e cazul când o echipă retrogradează. Necazul e că asta se întâmpla cu Ba în teren, dar nu e obligatoriu să se repete cu un Cisse ieşit din formă.
[cleeng_content id=”696388976″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]

Echipe speriate

Aston Villa – proiectul lui Lambert de construi o echipa modernă bazată pe jucători de la academie e admirabil, dar nesăbuit. Orice echipă are nevoie de măcar doi sau trei veterani care să compenseze lipsa de experienţă a celor din jur. Given şi Bent au sărit din schemă, Dunne e accidentat tot sezonul, Vlaar a stat şi el pe tuşă câteva luni bune. Aşa se face că Holman a fost deseori singurul jucător trecut de 24 de ani din teren. Trupa lui Lambert e printre ultimele din campionat şi la suturi pe poartă şi la ocazii clare de gol. Fără un aport de experienţă în următoarea săptămână vor avea probleme.

Reading – nu vă lăsaţi păcăliţi de felul în care au întors partidele cu WBA şi Newcastle. În ambele cazuri au fost echipa mai slabă. De fapt, Reading e detaşat cea mai slabă echipă din campionat. Au un portar nesigur în Federici. Au cea mai mică posesie (40%) şi acurateţe a paselor (70%). Şi-au creat până acum aproape de trei ori mai puţine ocazii clare decât adversarul 18 la 52. Au în schimb cea mai bună rată de conversie a ocaziilor pe care şi le-au creat. Dacă ai atacanţi buni, asta e o calitate. Dacă-i ai pe Pogrebnyak şi Le Fondre, e o anomalie care se va corecta în partea a doua a sezonului.

Wigan – tare mi-e frică că după ce li s-a cântat prohodul în mai toate sezoanele de când au promovat, de data nu mai scapă. Când dai drumul celor mai buni jucători în fiecare vară până la urmă rămâi cu lot mediocru. Asta s-a întâmplat la Wigan. Daţi-mi repede trei nume care ar rămâne în Premier League dacă Wigan ar retrograda! E cam greu, nu-i aşa? Wigan n-are nici un talent care să sară în ochi. Ce are în schimb e portarul cu cele mai multe gafe sezonul ăsta – Ali Al-Habsi.

Queen’s Park Rangers – orice privitor de fotbal englez vă va spune că QPR nu e printre cele mai slabe trei echipe din campionat. Întrebarea e dacă Redknapp are timp să repare toate lucrurile pe care le-a stricat Hughes. Fostul antrenor a adus jucători blazaţi, pe salarii regeşti, care au bifat aproape un tur întreg fără victorie.

Redknapp a peticit cât a putut echipa, care acum are o coloană solidă, cu Julio Cesar în poartă, Nelsen (care joacă însă ultimul meci cu City marţi) şi Hill în apărare, Taraabt la mijloc şi Remy în faţă. Francezul în special va trebui să fie mult mai clinic decât au fost Cisse şi Zamora înaintea lui, care au făcut ca QPR să aibă o rată de conversie a ocaziilor la jumătate faţă de Reading.

Dacă mă întrebaţi pe mine, aş zice că Reading şi Wigan sunt condamnate deja pentru că au portari slabi şi pe nimeni care să tragă echipa după el. QPR se bate cu Villa pentru evitarea ultimului loc retrogradabil dar pleacă cu un handicap de cinci puncte.

Dacă nu se întâmplă nimic neprevăzut, toate celelalte echipe, în special Newcastle, ar trebui să fie în siguranţă.

Statistici furnizate de OPTA prin intermediul WhoScored si EPL Index.[/cleeng_content]

Masterul de snkooker de la Londra

By In Corespondente

Urmăresc snookerul de când a fost introdus în grila Eurosportului prin anii ’90, pe vremea lui John Parrott, Steve Davis, dar şi a mai tinerilor pe atunci Ken Doherty şi Stephen Hendry.

A apărut apoi şi un anume Ronnie O’Sullivan. Prima întâlnire pe viu a avut loc acum ani buni la York, când în barul hotelului am observat o masă la care The Rocket juca cărţi de zor cu colegii de profesie, se întâmpla pe perioada UK Championships.

A doua a avut loc sâmbătă, prima semifinală la Masterul londonez, Neil Robertson contra lui Shaun Murphy, adică reeditarea finalei de anul trecut.

Coada pentru bilete

Locaţia, una nu foarte convenabilă ca distanţă. Alexandra Palace (sau Ally Pally cum e alintat de localnici), în nord, nu foarte departe de o anume arenă londoneză pe care joacă nu mai puţin celebrii Spurs. Deşi peisajul era unul extravagant pentru Londra – oameni veniţi la săniuş pe dealul din Alexandra Palace Park – lumea s-a strâns ‘în păr’ la People’s Palace.

Întrucât aveam biletul cu colectare la locaţie, m-am dus la primul birou pe care l-am văzut la intrare şi unde era un teanc de bilete pe masă. Așteptându-mi rândul am observat ceva ciudat la cel din faţa mea, o figură destul de familiară plus avea un tac cu el. Cine vine cu tacul după el să vadă snooker?. Primind biletul l-a deschis şi am observat cu stupoare numele tipărit: Ken Doherty.

Ceea ce m-a lămurit că nu sunt la locul potrivit, confirmat şi de responsabilul cu biletele care m-a îndrumat politicos spre Box Office de unde ridică cei ca mine tichetele. Oarecum uncanny, în seara precedentă mai stătusem alături de un anume Avram Grant pe aeroportul din Viena în aşteptarea boardingului la zborul spre Heathrow.
[cleeng_content id=”402009677″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]

Sala de joc

Ajuns în sală, iată şi locul unde se înfruntă potterii, ringul lor de dispută.

Sala se umple încet încet.

Si toată lumea aşteaptă apariţia semifinaliştilor. Primul e Neil, australianul ce a venit cu 100 de lire în buzunar de la Antipozi dar după 10 ani a devenit un star incontestabil al snookerului.

Puţin stressat în interviul de dinaintea partidei, spre deosebire de adversarul său, Shaun ‘The Magician’ Murphy, jovial şi binedispus.

Nu e ziua lui Murphy

Neil a debutat în forţă, punctând chiar prima bilă de la distanţă după ce Shaun a ‘spart’. Un prim frame fără istoric, urmat de un al doilea care se anunţa fără probleme.

Australianul greşeşte însă o bilă uşoară şi aud cu surprindere şoptind de pe undeva două sau trei rânduri în spate într-un dulce grai matern: ‘Pfui, ce-o ratat Neil. Acum grăsuţul o să se apuce să cureţe masa’. ‘Grăsuţul’ nu joacă formidabil, însă egalează la frame-uri.

În frame-ul 3 Neil face spectacol însă, reuşind nişte bile de senzaţie şi cuvântul cel mai des rostit cu admiraţie de publicul din sală e ‘Shot!’. Break de 127.

Frame-ul 4 e foarte aproape să revină lui Murphy însă e clar, nu e ziua lui, greşeli neaşteptate care îi scot din minţi pe fanii din sală (mult mai numeroşi decât cei ai australianului).

Pauză de 30 minute şi timp pentru un Cumberland Dog şi o cuppa tea. “Noul meu prieten”, Ken Doherty, e afară învăţând nişte tineri să joace snooker, în cadrul programului ‘Coaching Snooker’, lămurindu-mă cu ocazia asta de ce a venit cu tacul la Masters.

La reluare Shaun pare mult mai determinat, câştigă frame-ul 5 care a durat peste 40 de minute însă nu-şi menţine forma. Neil revine în joc şi câștigă şi ultimele trei frame-uri, spre disperarea unui hater din spate. Mă rog, hater în accepţiunea snookeristă: ‘Selby will push him tomorrow, he’s a fighter! He’ll push him until he sweats!’.

Snooker cu căști în urechi

Două momente mai hilare. primul a fost folosirea probei video la o rejucare (Neil a cerut repetarea loviturii de către Shaun după ce ultimul a comis un fault nereușind să lovească bila roşie), arbitrul de pupitru dirijând reaşezarea bilelor de către arbitrul principal după reluările video.

Al doilea a fost reluarea unui frame după ce se ajunsese într-un punct mort, fiecare jucător doar împingând câte puţin cue ball-ul în mormanul de bile roşii din mijloc. Asta după ce i-a întrebat pe ambii jucători dacă sunt de acord, Shaun răspunzând la fel de glumeţ printr-un wink ce a stârnit râsete în sală. Probabil de aia e şi popular, de fiecare dată când venea rândul lui cam toată sala izbucnea în încurajări: Come On Shaun!

Toată afacerea a durat vreo 4 ore, un spectacol extrem de agreabil pe care-l recomand cu căldură.

Căştile sunt nice to have întrucât poţi asculta comentariul live din boxa BBC aflată la câţiva metri distanţă şi unde comentează my best friend Ken Doherty, Steve Davis şi John Parrott, invitaţii tradiţionali ai lui Hazel Irvine. Însă cu un vecin care dă volumul la maxim nu sunt un must have.

[/cleeng_content]

Cronica lui COYS de la Spurs – Man United

By In Corespondente

Duminică când m-am trezit am avut un şoc, afară se aşezase deja un strat de zăpadă consistent şi continua să ningă. Verific BBC-ul şi site-ul oficial al clubului însă momentan totul stă în picioare: se joacă.

Așteptând verdictul

Pornesc de acasă mai devreme întrucât stabilisem să mă întâlnesc pentru o bere cu un Yiddo în exil, pe care îl ştiam de la casualul five-a-side de duminică din Zurich. Pornit din Zug (vreo 50km de Zurich) vineri însă i se amânase zborul, aşa că a făcut cale întoarsă, la fel a păţit şi sâmbătă dimineaţă aşa că a ajuns în Londra abia pe după-amiază. Ieşind de la metrou la Seven Sisters observ că ninsoarea nu numai că nu a stat dar se şi înăsprise.

Găsesc şi două mesaje, primul de la amicul respectiv: ‘S-ar putea să nu se dispute până la urmă, asta e. Am venit la Londra, am băut o bere lângă WHL, şi aşa în Elvetia găsesc greu un ‘decent ale’. Şi al doilea de la soţie: ‘Haha, ţi se amână meciul, ce mă bucur’. Grrrr….

Pornesc pe jos spre pubul de lângă stadion cu speranţa că n-am făcut totuşi drumul degeaba. Ninsoarea îmi bate direct în faţă dar e bine că nu se aşază. La un semafor nişte puştani şi-au găsit o nouă distracţie, aruncă cu bulgări de zăpadă în maşinile oprite la stop. Nice.

Ajung la pub tocmai când lumea urmărea TV-urile instalate pretutindeni şi unde urma să se anunţe dacă se dă ‘undă verde’. Amicul e optimist: jucăm şi batem. Bacon Face o să se lamenteze că a pierdut din cauza terenului şi e un disgrace că s-a jucat pe o astfel de vreme.

Urale! Se joacă. Terminăm berea şi pornim spre stadion. Apropo, nu cred că e o idee mai proastă decât să bei bere când afară e frig şi ninge.
[cleeng_content id=”594589776″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]

În drum spre stadion

Un stadion pe care toată suflarea locală îl vrea înlocuit cu unul modern, aproape dublu ca şi capacitate şi care să regenereze zona.

Până atunci rămâne the good old East Stand şi al său The Shelf.

Înăuntru observ că nu e aşa rău, gazonul arată impecabil în ciuda vijeliei.

Citesc formaţiile, se confirmă ceea ce pe forum se vehicula la nivel de zvon, că Vert nu e în primul 11, datorită unui virus. Hmmm, despre belgian se afirmă că nu refuză niciodată un păhărel. O poză postată de el la 4.30 a.m. acum o săptămână.

Oricum am un sentiment ciudat, în loc de ‘bricking it’ aştept chiar meciul încrezător că facem dubla în faţa Mancs după 23 de ani. La miuţa de dinainte, spectatorii îl şicanează deja pe Van Persie cu acel cântecel: ‘She said No, she said No, Robin, she said No!’. United exersează şuturile şi RVP le ratează toate trei în uralele publicului.

Echipele pleacă la cabine şi pentru prima oară simt furnicături pe șira spinării: dar dacă pierdem? Singura variantă mai proastă decât amânarea meciului.

The nemesis

Cu toate astea începem binişor, se joacă mai mult în jumătatea lui United. De când a început Scotty să şuteze apropo?

Ceva nu se leagă pe stânga de unde pornesc toate speranţele noastre. Bale e asaltat imediat de către trei jucători cum a pus piciorul pe minge. Frustrat se mută mai spre mijloc dar se lasă un gol imens pe stânga pe care Parker sau Naughton nu prea se pricep cum să-l exploateze. Şi publicul sesizează asta: ‘He plays on the left, Gareth Bale, he plays on the left’.

Azza în schimb e on fire. Ca o paranteză, Lennon a fost până acum unul dintre cei mai buni jucători, atacă, track-uieşte înapoi, o revelație pentru mine.

Dar inevitabilul se produce. La prima jumătate de şansă avută, our nemesis RVP înscrie. Marcaj îngrozitor făcut de Kyle Walker, una din dezamăgirile mari ale sezonului. Parcă şi Hugo s-a mişcat puţin cam târziu.

Până la pauză jocul devine cam sloppy, exact ceea ce-şi doreşte United. Însă în ultimele minute prindem viaţa iar, după un şut din afară a lui Bale respins miraculous cu genunchiul de De Gea după o deviere. Come On Your Spurs revine. La pauză, Robbie Keane e primit bine de public.

Repriza a doua

La reluare speranţele revin. Jucăm mult mai agresiv şi deja roşii sunt masaţi în jumatea lor de teren, ah, ce ocazie ratează Dempsey. Deja văzusem mingea în plasă, uffff… Iarăşi De Gea! Nu se poate!

“We cannot put up with this s%&t again! No more Mancs wins here at The Lane!” rosteşte cu năduf un spectator în spate.

Chris Foy nu-şi face nici un serviciu dând numai decizii aiurea, trece cu vederea toate îmbrâncelile lui Van Persie şi huiduielile domină fundalul sonor. ‘You don’t know what you’re doing’ se aude din tot stadionul şi Foy pare pentru un moment pierdut.

Intră Rooney şi la prima să fază de atac ufff… încremenesc. Contact cu Caulker în careu. Tot stadionul se uită spre Foy, el face semne că nu a fost nimic. Ufff!!! Tot stadionul începe să-l înjure pe Rooney, dar se prea poate să fi avut dreptate. Who cares anyway?

Continuăm asediul, şut Bale deviat milimetric. Defoe scapă şi deja toţi vedem gol, însă iar, picior salvator Rio. Oare cât va mai dura agonia, nu putem pierde un meci în care i-am dominat pe United, refuz să cred asta şi împreună cu mine probabil încă 37.000 de spectatori. Stadionul revine la viaţă şi echipa e împinsă de la spate.

Benny, care a arătat extrem de dubios, centrează, De Gea boxează în stil Gomes, cine e acolo, Azza, pasă, Dempsey!!! Get in there, you beauty!!!!!!! Delir, mă îmbrăţişez cu vecinii de scaun. Yiddos have gone mental.

Pe ecranul stadionului îl văd pe Rio cu o faţă care spune multe. Aş vrea să-l văd şi pe Fergie.

Aşadar 1-1 şi accept că un punct e ok, cu toate că am dominat. ‘We scored in Fergie time’ e noua scandare pe care o aud tot drumul spre Seven Sisters.[/cleeng_content]

Good things come in pairs, asa că mai pe seară o sa avem încă o corespondență de la COYS, de data asta de la semifinala masterului de snooker de la Londra.

Bunăvoința campionilor

By In Recomandari

Citesc de câteva zile o colecţie de poveşti despre farmecul şi rutina vieţii de ziarist sportiv în Scotia.

Genul de meserie în care eşti tot atât de bun pe cât citatele cu care te întorci în redacţie. Treabă care te cam lasă la mila sportivilor despre care scrii. Dacă ei n-au chef să stea de vorbă, ziua ta devine mult mai complicată.

Unul dintre ziarişti povesteşte cum, în aceeaşi zi în care Kirk Bradfoot de la Rangers i-a spus că nu dă interviuri, a avut privilegiul să asculte timp de două ore amintirile marelui Joe Frazier:

Joe was sitting in the corner of the restaurant when I arrived. Lunch was being served. He took my hand and we said a prayer. Then we ate and shot the breeze. He asked if I had a wife and I said I did. He asked if I loved her and I said yeah, champ, I do. He asked if I’d kids and if I’d gone in the delivery room and I said yeah again, both times. Joe had lots of kids, but had never been around when they were born. “That damn tape switched on?” he asked. “Well, switch it on, man. Switch it on.”

Alt ziarist îşi aminteşte cum aştepta alături de alţi colegi la ieşirea din vestiarul de pe Ibrox după un amical între Rangers şi AC Milan. Aproape toţi jucătorii lui Rangers trec pe lângă ei fără să le spună un cuvânt. DeMarcus Beasley le acordă câteva minute. Tocmai când se întrebau cu ce-o să umple paginile de a doua zi, iese Becks:

Over the course of the next 45 minutes, Beckham spoke at length and courteously to every single reporter who wanted a word: and gave considered responses to all. Duties done, he signed off by thanking each of his inquisitors for taking the time to show an interest. Self-serving platitudes? Who cares. Here appeared a genuinely decent man who understood the value of the press and its usefulness to him and his brand.

Câteodată marii campioni se întâmplă să fie din cale afară de binevoitori. Poate nu-i o coincidenţă.

Sursa foto: CINIBlog