Cronica finalei Ligii Campionilor: Real – Atletico

*Cronică scrisă de Dorin Moise.

Milano

‘Ce meci e?’ întreabă stewardesa la ieşirea din avionul care tocmai a aterizat la Milano, văzând câţiva suporteri în tricouri colorate.
‘Real Madrid v Atletico’ îi răspunde cineva.

E sâmbătă la prânz şi oraşul nu pare încă pregătit pentru finală. Temperaturile estivale (aproape 30 de grade) şi faptul că se joacă după ce marile campionate s-au încheiat deja dau finalei un aer de Intertoto.

Senzaţia se menţine doar până când ajung în Stazione Centrale din Milano. Acolo e una dintre zonele alocate suporterilor lui Atletico, şi în curând mă văd între câteva sute bune de tricouri dungate, care caută umbră, beau bere şi cântă.

atleti fans st centrale

Centrul turistic e la fel de animat, dar de dată asta cu suporteri din ambele tabere, interesaţi mai degrabă de shopping decât de fotbal.

Mă îndrept spre stadion şi atmosfera de finală începe să se simtă. Merg câteva staţii cu metroul alături de suporteri care cântă şi din când în când dansează sărind şi bătând cu mâinile în tavanul vagoanelor. Localnicii privesc cu un aer amuzat; cel mai probabil sunt obişnuiţi. Merg apoi pe jos – de la piaţa San Siro până la stadion. Un ultim kilometru parcurs cu greu împreună cu marea de suporteri spanioli. Stadionul începe să se vadă. Soarele apune în spatele lui şi îl face să arate şi mai impunător:

san siro sunset

Accesul în stadion durează mai mult decât mă aşteptăm: după un filtru de securitate şi încă două pentru verificat biletul, urmează 8 etaje de scări parcurse cu greu printre suporteri care caută cu privirea un lift inexistent.

san siro outside panorama

Am bilet în standul suporterilor lui Atletico, undeva la colţul terenului, aproape de tribuna a doua. Din unghiul în care mă aflu am o excelentă vedere de ansamblu a stadionului, dar distanţa până la teren e destul de mare. Bilet de categoria a doua; nu vreau să ştiu cum ar fi arătat unul de categoria a patra cu vizibilitate redusă.

pano

Lângă mine câţiva suporteri îmbrăcaţi în alb trec aproape neobservaţi în marea de dungaţi.

atleti fans before the kickoff

Echipele termină încălzirea şi terenul e acoperit cu un covor albastru pe care începe ceremonia de deschidere. 72.000 de spectatori aşteaptă începutul finalei. UEFA pare că s-a inspirat din Super Bowl-ul american şi avem muzică live acompaniată de un mini-spectacol de artificii. Alicia Keys cânta câteva melodii înainte că echipele să între pe teren. This girl is on fire…

girl on fire

Imnul Champions League e intonat live de Andrea Bocelli, dar din cauza etajului şi a sonorizării nu aud mare lucru. Toată festivitatea intarzaie debutul partidei cu vreo 5 minute, dar suntem în Italia, nu se grăbeşte nimeni. Suporterii lui Real acoperă peluza cu mesajul ‘Hasta el final, vamos Real!‘. Cei ai lui Atletico au un alt text – ‘Tus valores nos hacen creer‘ – pe care îl văd doar pe ecranul stadionului.

hasta el final vamos real

Meciul

Real începe mai bine şi are două lovituri libere din afara careului. Bale trimite un cross excelent la prima iar la a doua prelungeşte cu capul până la Sergio Ramos care devine primul apărător care înscrie în două finale de CL. Acum trebuie să îşi găsească loc să-şi tatueze şi 14:25 după 92:48. Albii vin să se bucure la colţul terenului; dar distanţa e destul de mare ca să văd bine. Se pare că a fost offside, dar cum în fotbal nu avem (încă) challenge, golul rămâne valabil.

real celebrating

Până la pauză nu se mai întâmplă nimic notabil: Real absoarbe cu uşurinţă presiunea lui Atletico şi nu mai există ocazii periculoase la nicio poartă.

Imediat după pauză Torres obţine un penalty în faţa lui Pepe. Toată lumea scoate telefonul şi vreo câţiva Terrabiţi de spaţiu se umplu într-un minut pe zecile de mii de telefoane care filmează din toate unghiurile. Griezmann îndoaie însă transversală spre bucuria celor câtorva suporteri ai lui Real care exultă periculos de aproape de marea de dungaţi. Pentru reluare majoritatea apelează la telefon; filmările de acolo sunt mai clare decât cele de pe ecranele stadionului:

Atletico e pusă pentru prima dată în situaţia să atace, şi o face destul de bine. Ocaziile se înmulţesc la poarta Realului. E cea mai apropiată de mine, dar tot simt nevoia unui binoclu.

Lineker sumarizează în 3 tweeturi ce se întâmplă în continuare:

lineker

Carrasco devine în acelaşi timp primul belgian care marchează într-o finală de CL şi primul jucător care îşi sărută prietena în timpul finalei. Brusc, soţiile şi prietenele nevoite să privească meciul devin interesate de povestea celor doi.

Se intră în prelungiri unde Realul este mai insistent. Atletico pare să se mulţumească cu şansa penaltiurilor, iar pe final jucătorii de-abia se mai mişcă pe teren. Medicii, maseurii, brancardierii şi Simeone acoperă împreună o distanţă mai mare decât cei 20 de jucători care aduc cu un grup de pensionari care mai degrabă ar avea chef de şah decât de fotbal. Într-un final vine fluierul izbăvitor şi jucătorii se scurg pe gazon în aşteptarea maseurilor.

Statistici

Fotbalul modern se bazează din ce în mai mult pe date statistice şi metrici. În cazul loviturilor de departajare, studiile arată următoarele:

1. Echipa care execută primul penalty are şanse mai mari să câştige

2. Presiunea creşte constant, de aceea este importantă ordinea executanţilor (cel mai bun ultimul)

3. Jucătorii mai tineri au şanse mai mari de reuşită

4. Al patrulea penalty are şansele cele mai mari să fie ratat (link 1, 2, 3)

Aşadar, echipa care cunoaşte şi exploatează toate aceste lucruri este în avantaj, iar în cazul finalei această echipa a fost Real. Decizia celor de la Atletico să cedeze primul penalty celor de la Real este inexplicabilă, cu atât mai mult cu cât au pierdut şi poarta la care se execută. Cei de la The Guardian au sesizat acelaşi lucru:

A coin is tossed, a decision made: Atlético choose to take the second penalty, which pleases the Real players who know statistics suggest that suits them. So they go first; they also chose an end, their end.
Sid Lowe – The Guardian

Real a câştigat loviturile de departajare pentru că:

– a primit cadou de la Atletico executarea primului penalty,

– cei 5 jucători au fost aleşi în ordinea experienţei (cu Lucas Vazquez primul şi Ronaldo ultimul)

– în medie vârsta jucătorilor a fost mai mică (27.5 ani vs 27.8 ani la primii 4 executanţi, 28.2 vs 28.6 dacă îi includem şi pe Ronaldo + Torres care nu a mai apucat să mai tragă).

În plus, statistica s-a respectat şi singurul penalty ratat a fost al patrulea, de către Atletico. Ronaldo a devenit erou după 120 de minute în care nu a jucat nimic:

Epilog

Real a câştigat a 11-a finală într-un mod oarecum neaşteptat. Impresia a fost că toate celelalte echipe au fost puse într-o groapă cu lei, în timp ce Real a înfruntat câţiva căţei care nu prea aveau chef să se afle acolo. Şahtior, Malmo, Roma şi Wolfsburg nu au reprezentat adversari redutabili, iar în duelurile cu City şi Atletico au jucat atât cât a trebuit, ajutaţi şi de puţin noroc. Până la urmă însă sunt finalişti şi nimic altceva nu mai contează, dar nu pot să nu mă întreb cum ar fi aratat un meci al lui Real contra lui Juventus, Bayern sau Barcelona.

După finala pierdută în 2014 la Lisabona, căpitanul celor de la Atletico le-a spus coechipierilor că se vor întoarce într-o nouă finală. Au trecut doar 2 ani până când acest lucru s-a întâmplat; dar nu ştiu cât timp va mai trece până următoarea finală. Pentru asta ar avea nevoie să descopere rapid un nou atacant de talia lui Aguero, Forlan, Falcao, Costa sau Griezmann; să îşi păstreze jucătorii cheie şi antrenorul, şi să gestioneze cu succes schimbarea de generaţii, în condiţiile în care 6 jucători importanţi sunt trecuţi de 30 de ani (Juanfran 31, Godin 30, Felipe Luis 31, Gabi 33, Fernandez 30, Torres 32).

Dar dacă Atletico va juca o nouă finală, vor fi condamnaţi să o câştige. Suporterii alb-roşii nu merită încă o finală pierdută.

cry

Cronică de finală: Liverpool – Sevilla

*Cronică scrisă de Dorin Moise.

Walking alone

Drumul spre stadion miroase a primăvară. Basel-ul e un oraş foarte curat, şi chiar dacă e zi de scos sacii cu gunoi în stradă, după o ploaie sănătoasă rămâne un fundal olfactiv plăcut. Aleg drumul mai lung către stadion, evitând zonele populate în favoarea celor rezidenţiale.

Tocmai când îmi spuneam că nu ar trebui să merg niciodată singur, văd primii suporteri: 4 fani LFC din Londra care mă întreabă dacă mergem în direcţia bună. Sorb din nişte cutii de bere locală şi sunt bine dispuşi. Îi întreb cum şi-au procurat biletele şi oftează, cu amărăciune pe care nici berea şi nici perspectiva Brexit-ului nu o pot acoperi: Viagogo.

După vreo doi kilometri stadionul începe să se vadă. Dar nu pentru toţi: un suporter rătăcit sau afumat ne întreabă ‘Where’s the ground, mate?‘ Mirosul de primăvară se transformă treptat în miros de fum de ţigară amestecat cu bere. În interiorul stadionului nu se poate fuma, aşa că se profită de ultima oportunitate.

Suporterii albi merg împreună cu cei roşii. Pe tricourile unora scrie Istanbul 2005, pe ale altora Dnipro, Benfica, Espanol, Middlesbrough. Îmi revin în minte câteva amintiri dureroase cu Maccarone…

Un suporter roşu întreabă de unde-şi poate cumpără votcă. ‘Russia‘, îi răspunde un altul mai mucalit.

basel

Dezorganizare elveţiană

Am bilet la tribuna a doua, aproape de peluza Sevillei. Cu harta stadionului şi amplasamentul porţilor în minte, mă îndrept spre poarta recomandată – C/G – care asigura access către peluza LFC şi către tribuna a doua. Suntem în Sviţerlandia, ţara orei exacte, şi mă aştept că totul să decurgă impecabil.

Dar nu e cazul: deşi anticipez traseul galben, neconcordanţa între tricoul roşu şi biletul lângă fanii albi îi face pe stewarzi să mă trimită la altă poartă de acces; aşa că sunt nevoit să parcurg traseul albastru. După vreo trei sferturi de ora şi câteva redirectari care ar bloca şi cel mai stabil browser, ajung înapoi în acelaşi loc:

yellow-vs-blue

Înapoi la poarta C/G; stewarzii nu mai comentează nimic şi reuşesc în fine să întru în incinta stadionului. Am loc la balcon, aşa că urc scările în timp ce tot stadionul începe să cânte YNWA. Încep să urc câte două trepte deodată, apoi trec de încă un filtru care-mi scanează biletul. ‘Enjoy the game, mate!‘ îmi urează un steward cu accent german impecabil.

At the end of the storm, there’s a golden sky…

Mă îndrept în pas rapid spre standul roşilor, făcând slalom printre spectatori neutri cu pahare de bere şi covrigi cât o roată de Tico, dar mai prind doar finalul:

You’ll never walk alone…

Ajung la locul meu exact la timp pentru a ascultă imnul Sevillei. În stânga mea un cuplu de britanici, suporteri LFC, iar în dreapta un spectator neutru. Mai mult că sigur elveţian, cine altcineva ar fi neutru la un asemenea meci?

Aproape tot stadionul e îmbrăcat în roşu, doar jumătate din peluza de lângă mine e albă şi cânta. Nu se vor mai opri până la sfârşit. Ultimele raze de soare mătură etajul superior al peluzei albe, înainte ca un banner imens să o acopere.

IMG_3482

Prima repriză

Începe meciul. Emre Can trage de la 30 de metri dar nu poate să-l imite pe Smicer la Istanbul. Nici măcar pe Gerrard în finala cu West Ham.

Sturridge încearcă poarta în două rânduri, dar fără rezultat. Firmino cere două penaltiuri în aceeaşi faza – handball şi fault – dar nu primeşte niciunul. De unde stau nu îmi dau seama dacă a fost sau nu (l.e. – a fost), dar sunt plasat ideal pentru a vedea unul dintre cele mai frumoase goluri din finalele recente: Sturridge găseşte o traiectorie perfectă, care ocoleşte doi apărători şi o mănuşă a portarului şi se termină în plasa laterală, la câţiva centimetri de bară, în locul în care odată portarii îşi agăţau prosopul:
sturridge

Golul aduce aminte de cel al lui Roberto Carlos din 1997 şi ar putea servi că exemplu atât la explicaţia şutului cu efect exterior (outside curl shot) cât şi la exemplificarea efectului Magnus în dinamica fluidelor. Roşii vin să se bucure la doi paşi de sectorul meu, dar din păcate ne desparte un etaj:

Golul îi entuziasmează şi pe neutrii din jurul meu, care aplaudă secunde în şir.

Acelaşi Sturridge îi anulează însă lui Lovren un gol la fel de important ca winner-ul din meciul cu BVB; iar cu un minut înainte de pauză (cel mai bun moment să marchezi un gol) îi mişcă un milimetru mingea lui Firmino care se pregătea să facă 2-0.

Repriza se termină fără ca Sevilla să tragă un şut pe poartă şi cu impresia că spectacolul cu un singur protagonist o să continue după pauză. Dominaţi pe teren şi out-numbered în tribune, pare că Sevilla a venit la Basel doar pentru muzee.

La pauză mă gândesc la Moreno. În prima repriză jucase destul de ofensiv, şi prevăd un scenariu în care în repriză secundă marchează împotriva echipei care l-a crescut şi intră în clubul select al fotbaliştilor care marchează goluri importante împotriva fostelor echipe (Morata, David Villa, Lampard, Adrian Ilie). Football is a bitch, isn’t it?

Repriza secundă

Footbal is indeed a bitch. Intuiţia mea cu Moreno se confirmă rapid, dar clubul în care intră nu mai e atât de select. Nu reuşeşte să scoată din joc un cross relativ simplu, apoi primeşte mingea printre picioare şi le permite albilor să revină în meci la doar 16 secunde după pauză. Jumătate de stadion ratează golul, ocupată cu covrigii, cârnaţii sau cozile la toalete.

Neutrii se bucură, anticipând o repriză mai disputată, şi nu mai sunt sigur că stadionul e roşu pentru că susţine Liverpool sau doar asta e echipamentul de casă al neutrilor elveţieni.

Începe să îmi fie puţin frig, deşi sunt 15 grade.

Kolo face un tackling pentru care primeşte aplauze în picioare si probabil o prelungire a contractului, dar se pare că terenul elveţienilor e defect: a rămas înclinat spre poarta din stânga, la fel că în prima repriză. Aşa că acum e rândul Sevillei să profite de acest avantaj, susţinuţi de albii din stânga mea care cântă din ce în ce mai tare.

Plouă mărunt, gazonul rezistă. Atmosferă de Premier League, dar paradoxal, roşii nu se simt deloc confortabil. Golul ne demoralizează, construcţia suferă şi părem vulnerabili pe contraatacurile albilor. Migs salvează o minge de 2-1 şi mă gândesc că cea mai bună şansă pe care o avem acum sunt prelungirile şi penaltiul decisiv al lui Joe Allen. Dar nu-mi termin gândul că se face 2-1, după o faza în care e rândul lui Lovren să fie nutmegged. E clar, se lasă frigul în Basel…

Intră Origi. E trimis imediat să se apere la o lovitură liberă din care spaniolii sunt din nou aproape să marcheze.

Toată lumea aşteaptă ceva de la Coutinho. Dar ceva creativ, nu devierea nefericită care duce la golul 3. Toată lumea vede offside, inclusiv arbitrul de margine care ridică fanionul, dar golul rămâne valabil.

Protestele roşilor nu schimbă nimic, doar îi fac pe spanioli să mai sărbătorească o dată golul, în locul special amenajat pentru sărbătorit goluri: la doi paşi de mine. Din fericire ne desparte un etaj… Încep să regret că am avut un loc atât de ‘bun’.

Urmează câteva schimbări ale lui Klopp care aduc cu asaltul lui Hagi din barajul cu Slovenia: totul pe atac.

Mai sunt 10 minute; încă mai cred că se poate, mai ales că Mesia Allen e acum pe teren, gata să execute penaltiul decisiv. E nevoie doar de o scânteie să pornească iureşul de final, ca golul lui Coutinho din meciul contra BVB. De data asta Coutinho trage însă peste poartă; se pare că scânteia n-o să mai vină…

Mai sunt 5 minute şi neutrii încep uşor-uşor să plece.

Albii de pe gazon au grijă ca pe final să nu se mai joace nimic. Peluza LFC începe să cânte YNWA, dar sunt prea aproape de suporterii spanioli ca să aud bine.

Final

Se aude fluierul final, şi organizatorii pun imediat ‘Viva la vida’. Va trece ceva timp până o să pot asculta din nou, deşi îmi place Coldplay încă de pe vremea când Gerrard nu purta încă banderola de căpitan al LFC…

Jucătorul cu porecla de drog primeşte titlul de Man of the Match pentru cele două goluri marcate.

Spaniolii vin din nou să sărbătorească lângă suporteri, la colţul terenului. E clar, cei de la poarta opusă n-au văzut absolut nimic de aproape, ar trebui să ceară o parte din bani înapoi. De la Viagogo.

Părăsesc aşadar locul şi mă îndrept spre peluza LFC. Roşii sunt întinşi pe gazon; pentru unii dintre ei a fost ultimul meci pentru Liverpool. Se ridică, unul câte unul, şi sunt aplaudaţi.

IMG_3495

Ştiu că or să vină lângă noi, dar deocamdată urmează festivitatea de premiere. Nu sunt sigur că vreau să văd Sevilla ridicând pentru a 5-a oară trofeul, aşa că mă îndrept încet spre ieşire. Câţiva bişniţari care-şi spun ‘colecţionari’ cer biletele de meci pentru le vinde apoi pe ebay pentru 10 Euro.

Merg pe jos spre hotel prin ploaia măruntă. Alături de mine, alţi câţiva suporteri roşii schimbă păreri despre meci. Oraşul miroase în continuare bine.

Epilog la rece

Unii văd în finală o reflexie a întregului sezon al lui Liverpool:

If one game could personify Liverpool’s 15/16 season, it has to be the Europa League final. In that game we saw the best of Liverpool and their high intensity, composed and passionate style of play. We also saw the un-organised, shapeless and leaderless side of Jurgen Klopp’s squad.

http://www.anfieldhq.com/michael-bristow-season-review-201516/

Eu am văzut mai degrabă o partida echilibrată, cu diferenţe mici de valoare între cele două echipe, în care norocul a jucat un rol determinant în stabilirea câştigătoarei. Au fost 4 decizii la limită judecate de arbitrii în favoarea Sevillei: două penaltiuri neacordate în prima repriză (incorect), golul anulat lui Lovren şi golul de 3-1 (ambele corect).

Dacă măcar una din cele 4 decizii era în favoarea Liverpool, meciul s-ar fi jucat altfel. Apoi cele două faze de dinainte şi după pauză: în prima nu reuşim să înscriem pentru că avem prea mulţi atacanţi în careu, în următoarea primim gol de la singurul atacant periculos din careul nostru:

lfc-vs-sev-chance

Sistemul actual de arbitraj trebuie schimbat, cu cât mai repede cu atât mai bine. Goal-line technology există deja în Premier League, şi ar trebui preluată cât mai repede şi de UEFA în cupele europene. Cei doi arbitri suplimentari au acelaşi rol decorativ că fanioanele de la colţurile terenurilor; nu am văzut până acum un meci în care să aibă vreo contribuţie.

Şi în fine, sistemul de challenges + review video ar trebui preluat din tenis, respectiv rugby. 2 challenge-uri pe repriză (sau 3 pe meci) pentru fiecare echipa şi LFC ar fi primit 2 penaltiuri absolut meritate în finală.

Una peste altă un final de sezon care lasă un gust amar, dar văd părţile pozitive: avem un antrenor extraordinar şi un sezon 2017 în care ne concentrăm doar pe Premier League. Cu câteva transferuri cheie în vară viitorul arată bine.

Comparatie: un meci de Bundesliga cu unul de PL (1)

Prea tarziul meu debut la vizionarea pe viu a unui meci în Bundesliga (Borussia Mönchengladbach – FC Ingolstadt 04) s-a produs în acest sfârșit de săptămâna. Telul meu este să fac o comparație cu Premier League – unde voi viziona (sper) Tottenham-West Ham peste două săptămani. E cel mai mic eșantion posibil, dar nu mă voi lasă descurajat în a trage niște concuzii subiective și particulare (dacă tot nu pot generaliza). Ar fost poate mai bine ca ordinea să fie inversată, dar așa s-a nimerit.
în Germania am fost la Dortmund pentru trei zile. Aș fi preferat un meci la acolo, dar nu am putut face rost de bilet în avans – Borussia Dortmund juca cu rivalii locali de la Schalke 04 și practic era imposibil de făcut rost de bilete. In schimb bilete pentru Gladbach s-au putut procura foarte ușor cu o lună înainte de meci (am preferat acest meci in dauna unuia la Leverkusen bazat pe sfatul primit pe Anglofil și nu am regretat). Am intrat pe pagina de internet a clubului și, fără să fie nevoie să mă înregistrez sau să devin membru, am putut cumpăra rapid un bilet in zona mea preferată – tribună, pe linia careului de 16m (poate un pic cam sus pe rândul 3 în inelul superior).
Am postat separat o galerie de fotografii incluzând călătoria și meciul. Calitatea lasă de dorit, mai ales cele făcute din autobuz, dar vă pot da o idee despre locurile prin care am trecut și stadion.
Cu un plan detaliat și două aplicații de transport pe telefonul mobil plec la 12.30 din hotel din Dortmund la gară să prin un tren de 12.46. Biletul de tren îl luasem cu o zi înainte. în gară văd deja suporteri în culorile lui Gladbach care făceau aceeași călătorie. Mă voi intersecta în cursul zilei și cu suporteri Koln sau Leverkusen care mergeau să-și vadă favoriții din orașe relative îndepărtate. Regiunea Rhin-Ruhr este una din cele mai mari aglomerări urbane ale Germaniei, orașele cu echipe in Bundesliga sunt foarte apropiate și transportul foarte bun. Iar berea bună ajută la deplasări în Germania.

Stau liniștit, convins că nimic nu se poate întâmpla. Si dintr-o data surpriză: rumoare între călători și unii încep să plece. Anunțul fiind făcut doar în germană nu pricep mare lucru (vocabularul meu are cam 200 de cuvinte, majoritatea legate de fotbal de pe vremea când urmăream asiduu rezumatele pe Sat1 la emisiunea Ran – dacă asta nu vă spune nimic va dați seamă ca a trecut ceva vreme). Ochesc un tânăr de încredere și aflu că trenul s-a anulat, după ce inițial era dat că având întârziere de 30 de minute. Sunt neîncrezător – în Germania nu se poate întâmpla așa ceva! Spre mirarea mea în cele trei zile petrecute acolo am mai dat de întârzieri de trenuri și am fost clătinat în convingerile mele despre transportul feroviar german. Dar omul meu de încredere mă ajută – putem lua un tren de viteză ICE fără să plătim supliment – anunț făcut imediat după cel cu anularea. Sunt tot neîncrezător, dar mă conformez pentru că și el ia același tren și mă hotărăsc să îl am în câmpul meu vizual dacă vine nașul ca să am pe cine da vina dacă îmi cere biletul suplimentar. Nașul e foarte relaxat, nici nu verifică, ajung cu bine la Dusseldorf unde prind legătură inițială desi si trenul ICE avea intărziere. O plăcere să vezi pe mobil în aplicațiile de transport itinerariile actualizate live și datele despre peroane (doar o data din 20 peronul nu a corespuns).
In Mönchengladbach aveam planul să o tai pe jos – Google zice 1 oră și 10 minute eu zic că pot 45 de minute. Dar văd că mulțimea se îndreaptă spre stația de autobuz unde clubul pune la dispoziție transport gratuit la stadion în flux continuu și îmi zic să încerc, poate ajung mai devreme. Deși e o mulțime serioasa și mai sunt 75 de minute, lumea nu se înghesuie și călătoresc lejer. Nu am o poziție prea bună la geam și fotografiile din autobuz au dublaj. Cam 75% au o bere în mână, dar nu văd pe nimeni beat. Majoritatea depun frumos sticlele goale când se dau jos, dar mai rămân si pe jos în autobuz. Totuși datorită traficului și străduțelor inguste fac tot 45 de minute. Găsesc amuzantă parcarea de biciclete și ma mir ce multa lume vine la stadion cu bicicleta. Aș fi vrut să fac o tură de stadion în exterior, dar renunț vazand cozile mari la intrare. Lumea e ordonată, nu se înghesuie și întru în 12 minute. Arunc o privire pe la chioșcuri și iată-mă la locul meu cu 15 minute inainte de start. Am planificat corect si asta ma relaxează.

Stadionul e frumos, atmosfera plăcută și se va popula destul de repede în cele 15 minute rămase, deși pare destul de gol acum. La intrarea echipelor în teren mă conectez la atmosferă, deși nu am fular să-l rotesc deasupra capului cum fac majoritatea când se intonează imnul clubului. Mă trezesc chiar cântând imnul, deși nu știu cuvintele. Nimeresc cam un cuvânt din 7 și mai bag și cuvinte din alte limbi (nota: data viitoare sa  salvez pe telefon versurile). Mă simt integrat.
Pe scurt despre meci: Borussia venea după 6 victorii în Bundesliga și un egal marți în în Champions League cu Juventus, care i-a scos din cursa pentru calificare în optimi. In acel meci au avut superioritate numerică 37 de minute, dar nu au putut-o valorifica. Efectele dezamăgirii s-au resimitit, echipa intrând greu în joc, legând prea puține pase și fiind dominată în prima repriza. De partea cealaltă, Ingolstad, o nou promovată, un fel de Watford german, s-a închis bine, a presat și a stat mai mult în terenul advers. Meciul a avut ritm, a fost plăcut, au fost ocazii, deși s-a terminat cu un scor alb. Mi-a lipsit golul, mai ales că în repriza a două Borussia a jucat mai bine și tare mi-ar fi plăcut să aud explozia la gol a celor 50 de mii de suporteri locali. Finalul a avut dramatism, după eliminarea căpitanului echipei Granit Xhaka în finalul meciului, gazdele au avut cele mai mari două ocazii ale partidei. Oftatul tribunelor a fost pe măsură ocaziilor și făcut cât un gol.

Câteva observații:

  • Pe o rază de 10m în jurul locului unde stăteam am văzut 3 familii care au venit la meci cu fete de 8-10 ani. E ceva optimist și plăcut să vezi că scăndarile tribunei fac părinții să se simtă confortabili să vina la meci cu copii
  • Cozile, la mâncare cel puțin, erau foarte eficiente. Am reușit să ajung în 5 minute să cumpăr în pauză și să nu pierd nici un minut din meci.
  • Pe ecranele de afișaj orice gol de pe alt stadion era anunțat cu un nechezat de cal (mascotă locală). Plus o grafică de 3-5 secunde cu un Tooooor după care era anunțat golul. Mă întreb dacă te poți obișnui după un timp să urmărești și faza și ecranul că să nu pierzi ceva din meciul la care ești. Pentru mine a fost greu.
  • Cartonașele galbene erau anunțate cu o reclamă desen animat care părea o reclamă la o firmă de salubritate. Dar mai ales de un sunet strident că atunci când creta scârțâie pe tablă. Si au fost destule galbene în meci
  • Spectatorii mi s-au părut cunoscători, răbdători și pasionați. Nu s-au auzit fluierături deși echipa nu înscria. Doar câteva fluierături normale la simulări ale oaspeților.
  • Nefiind implicat, au fost amuzante reacțiile tribunei la golurile din meciurile echipelor cu care Borussia se află în luptă directă în clasament. Mai ales că erau favorabile echipei gazdă, care nu a putut profita. Si e greu de descris reacția la cele patru goluri ale lui Bayern: un fel de oftat amar, combinat cu exasperare și cu ciudă.
  • Trei fumători aflati la o distanță de doua locuri in dreapta mea m-au cam afumat. Sper ca in curând sa se interzică fumatul in tribune (oamenii trăgeau serios).
  • In repriza a doua, nocturna si zborul norilor mă fac de cateva ori să uit de meci si sa admir privelistea de pe cer.

După meci totul decurge snur: autobuz, tren si la 7.30 sunt in hotel. O după masă si o deplasare normală pentru un suporter local, bănuiesc.

Revin cu concluzii după meciul de la Londra.

 

Cronica lui Coys la meciul de rugby Romania-Canada 17-15

Că și preambul la cronică, am citit deunăzi în mult hulitul GSP un articol semnat Radu Cosasu, Stralucirea unui eseu, și mi-am adus aminte exact marele ‘of’ al tatălui meu – Dumnezeu să-l ierte – cel care m-a introdus de mic în acest sport. Parcă aud și acum comentariile de după meciuri cu vecinii de scaun sau de televizor: ‘Am învins, dar nu știm să jucăm domnule, nu știm altceva decât rolling mol (sic), tușă și șut, ați văzut ce frumos joacă francezii la mână, noi de ce nu încercam măcar? Cât o să meargă cu acest stil?’ Oarecum straniu pe vremea aia să nu știu ce înseamnă un 11m (fotbalul l-am descoperit ulterior), dar să știu ce e un rolling mol (sic) și o grămadă.
Au trecut anii de atunci și după 30 și ceva de ani o să văd din nou un meci al României pe viu, Canada la RWC2015. S-a potrivit bine, e cred prima mea săptămâna completă ‘on the bench’ în 16 ani de consultanță, altfel ar fi fost greu de conceput să petrec o zi de marți în Leicester. Recunosc că mi-a cam tremurat mâna dimineață citind mailul de servici așteptând să găsesc fatidicul mesaj care să mă anunțe că încep un alt proiect, dar n-a fost să fie. Așa că am putut să savurez un mic dejun de rugbist pe fond sonor de Ibiza Sonica, un scurt drum la gym și la 1 trecute fix eram în metroul spre St Pancras. Gara e relativ goală, nu e ca și cum s-ar înfrunta All Blacks și Wallabies. Realizez că e prima oară când calc în St Pancras după vreo 12 ani, unul din multele proiecte de regenerare reușite din Londra, altfel arată acum față de începutul anilor 2000 când puneam piciorul prima oară în zonă într-unul din cluburile dispărute de mult, The Cross, un club de altfel senzațional, dar un fel de insulă într-o mare pestriță de beggars, homeless, drug addicts și pimps. King’s Cross-St Pancras-ul de astăzi e ‘home of Eurostar’ iar kebab shop-urile și chippies-urile de pe vremuri au fost înlocuite cu upscale coffee shops and bars.
Ajung la Leicester după o oră și deja mi se face un somn de nedescris, parcă aș fi la serviciu. Rezist tentației unei alte cafele și mă grăbesc spre stadion cu o poftă mare de o bere. Drumul e foarte ușor, la fiecare intersecție sau trecere de pietoni e plin de voluntari RWC care te îndrumă. Plus că e deja un grup consistent care are același traseu. Citisem pe forumul planetaovala.ro înainte de meci dorința cuiva care spera să plouă la oră meciului să pună în dificultate jocul la mână al canadienilor – ploaia frate cu românul cam la orice sport, nu? Din păcate nici un semn de ploaie, e un soare strălucitor. Domină tricourile roșii – se vede că nici canadienii nu sunt un rugby nation, 90% au tricouri care pot fi purtate la orice eveniment sportiv, sau chiar Montreal Canadiens, Canada Lacrosse Team sau marele sacrilegiu, observ o pereche el purtând un tricou indefinit pe care scrie Canada și ea un tricou Arsenal? Yuk…Incerc să-mi închipui un australian care merge la rugby union cu un tricou Rabbitohs sau cu șapca de cricket. Puține tricouri galbene și am primul șoc, marea majoritate a celor ce au ca accesoriu un steag tricolor sunt localnici, în bună tradiție britanică susținători ai underdogs. Cumpăr și eu un steguleț al României împreună cu o pereche mai în vârstă care poartă mândrii culorile echipei locale Tigers, una dintre cele mai de success din Anglia. Stadionul e chiar aici – oare? Alarmă falsă, e stadionul de rugby al Tigers-ilor, mergem în continuare trecând pe lângă universitatea locală De Beaufort, una din cele mai apreciate din UK. Si iată și stadionul de fotbal, home of Leicester City, genuine PL contenders cum ar zice un coleg forumist. Multe postere DHL pe care le văzusem și la TV cu ‘Try’, caut una cu ‘Scrum’ însă nu găsesc, mi se pare mai potrivită stilului nostru de joc. Văd la un moment dat una cu ‘I love ruck’ – that’s the spirit, nu mai pierd timp în afară și găsesc repede intrarea – am chef de o bere. Inăuntru dezastru – văd doar Heineken. Deja mă împac cu ideea că îmi voi luă o cup of tea, însă ajuns la casă remarc și John Smith’s deci sunt sorted, cu paharul în mână mă îndrept spre tribună, la rugby merge să intri cu berea spre deosebire de fotbal unde ar fi carnagiu.
Stadionul e micuț, mi se pare chiar mai mic decât WHL (bifat prima referire la Spurs pentru Tudor). Remarc că pe jumătatea unde se încălzesc ai noștri e înnorat în vreme ce pe jumătatea de încălzire canadiană e soare puternic, predestinat. Au apărut și suporterii stejarilor, mai vocali decât canadienii și dotați cu tricouri de rugby (mea culpa, îmi imaginasem că o să văd nelipsitele treninguri Bergenbier, fanii români de rugby au însă mult mai multă clasă decât omologii lor suporteri ai naționalei de fotbal). Pe ecranul mare apare un pundit care seamănă de la distanță cu Robbie Savage, wtf? Ințeleg că e expert în toate, dar nici chiar așa, dacă tot căutau ceva local de ce nu the Walkers legend? Misterul se lămurește însă, și răsuflu ușurat, e o fostă legendă a Tigers-ilor care a jucat 200 de meciuri pentru ei, numele nu l-am reținut. Se fac prezentările și opinia generală e că arțarii sunt favoriți. Oare? Incălzirea echipelor e oarecum ciudată pentru unul de nu își face veacul pe la rugby, am pentru prima oară senzația pe care o are probabil un ‘fan’ asiatic sau nord-american la warm-upul de dinaintea unui meci de fotbal. Abia spre sfârșit canadienii încep un warm up bazat pe înaintarea la mâna, în partea cealaltă noi antrenăm grămada. Apoi ‘rosii’ încep exersatul placajelor utilizând niște chestii de cauciuc, îmi vine involuntar în minte imaginea pe care mi-a instaurat-o un coleg neo-zeelandez care mi-a zis că aia ai lor se antrenau pe vremea amatorismului în anii 80-90 tackle-uind copaci. Realizez că nu cunosc nici un jucător pe teren așa că voi face referire la ei cu numerele de pe tricou.
Echipele ies pe teren și se cântă imnurile. Cel canadian neintonat de nimeni din jurul meu în ciudă aglomerației de tricouri Montreal Canadiens și Canada Lacrosse. Al nostru, mai lung cu o strofă ca întotdeauna, de ce nu scurtăm repetiția aia absolut inutilă la care lumea mormăie întrucât nimeni nu mai știe versurile la a doua strofă e peste puterea mea de înțelegere. Incepe meciul extrem de bine pentru noi, dăm de pământ cu grămada lor ceea ce îi smulge o exclamație de admirație vecinului de scaun, purtător de tricou All Blacks (asta nu spune multe totuși, e ca tricourile cu Brazilia sau Barcelona la fotbal). Insă e doar un foc de paie, canadienii domină cu nonșalanță și ne întind pe toată lungimea terenului, ba încă cel cu numărul 14 de la ei trece ca prin brânză prin defensivă noastră chiar pe centru. Ratează o lovitură de pedeapsă exact din față mea, mi se păruse foarte aproape, însă obțin una în poziție central și fac 3-0. Noi jucăm lamentabil, numărul 12 e groaznic cu loviturile lui de picior, ce e asta? Galben? Nuuuu…Ma uit pe reluare, nu înțeleg și odată cu mine nici vecinul de scaun care pare mult mai în the know. Un galben too soft pentru al nostru și speranțele într-un rezultat bun nu mai sunt așa puternice că la început. Dar stejarii mă contrazic suntem la distanță minima de terenul lor de țintă în inferioritate numerică însă nu dăm drumul la minge de jos și pierdem oportunitatea, acest ‘not releasing the ball’ eternă meteahnă a echipelor din tier2. Rezistăm cu un om mai puțin însă nu mai ținem multă vreme piept atacurilor canadiene, e clar un contrast mare de stiluri. Pe treisferturi there is no contest, suntem inexistenți. Eseul vine invariabil și suporterii Montreal Canadiens și cei ai echipei de Lacrosse canadiene exultă. Transformeurul lor însă nu e prea în formă și scăpam doar cu 0-8. Ultimul minut ne prinde în posesie însă numărul 10 de la noi șutează în tușă, într-un mod ironic prinde una de excepție care îi smulge un zâmbet vecinului de scaun wtf was that? Reluările pe ecranul mare par să-l arate și pe Lynn Howells râzând cu poftă, cum naiba să trimiți mingea în tușă când ești în prelungiri și ataci? Asta face echipa în apărare în prelungiri că să intre la cabine, nu cea în atac.
E pauză și încă sper, e totuși doar un eseu transformat și un penalty. Insă a două repriza începe de coșmar, numărul 14 al lor străbate vreo 20-30 metri fără a fi placat, e ridicol. Mă enervez cumplit la reluare, eseu frumos, dar l-am făcut arate Lomu.
Scorul e 15-0 și cred că e cam gata. Insă începem să atacăm, stângaci cu o grămadă de knock-on-uri și inainteuri, ne zbatem și începem să îi împingem în jocul nostru strămoșesc de grămadă. Si la una din grămezile alea venim cu un rolling maul peste ei care ridică localnicii și vecinul neo-zeelandez în picioare ‘ Good work România!’ Lumea mai apreciază și un good old kidney pie se pare și nu numai un tapas al fresco. Un puști în spatele meu însoțit de tatăl sau devine și el vocal ‘Romania are very much into this, come on Romania!’  iar tatăl aprobă că e o repriză mult mai bună ca prima. Prindem curaj și devenim chiar disperați pe blocaje, Gal blocheza o degajare greșită al numărului 10 de la ei și ne ridicăm toți în picioare văzând eseu însă arbitrul fluieră, knock on. Nu îmi e clar dar pe reluare pare destul de nenorocoasă faza. Presăm, canadienii sunt supuși prima oară meciul asta la presiune și cedează, obținem o tușă la vreo 10 metri de terenul lor, asta e eseu, trebuie să fie. Mă uit la ceas, minutul 69, excellent timing. Criminal însă executat, scurt astfel încât canadienii ne scot cu maulul în tușă și neozeelandezul de lângă mine e disperat, nu-i vine să creadă ca a văzut așa ceva, nu bați tușă scurt dacă vrei să te duci cu ei cu tot în eseu, îl arunci lung să nu te poate răsuci, îmi explică încă intrigat de cum am irosit o altă oportunitate. Si totuși jocul are un singur sens, cât de multe greșeli de începător am comite devine clar că vom înscrie, o succesiune de infracțiuni canadiene, un sin-binn și binemeritatul eseu. Cu emoții mari, cred că au fost câteva minute de incertitudine. Că un fapt divers la TV apare că și cum lumea de pe stadion are acces la comentariul arbitrilor, de fapt nu e chiar așa. Habar n-ai din tribună ce vorbesc ei ceea ce face anxietatea și mai mare. Reluările curg, nu observ nimic neregulamentar, nu înțeleg ce vrea arbitrul să verifice, e eseu cât se poate de clar și totuși îmi scăpa ceva? Nu, într-un final confirmă, 15-12 urmat de o transformare dintr-o poziție unde canadienii rataseră în prima repriza. 15-14 și puștiul din spate e în delir. Ca și mine, ce ușor e la rugby – nu e că la fotbal unde poți avea ghinion, aici e negru pe alb canadienii sunt groggy și îmi e clar că vom înscrie măcar din penalty, dacă nu alt eseu. Nu trece un minut cred și grămadă, clar vom încerca să obținem penalty din asta și asta și facem însă mi se pare distanță cam mare totuși. Pe reluări Lynn exulta, probabil știe ceva. Vlaicu se pregătește, canadienii găsesc puterea  fluiere. Mingea se se ridică in aer, coboara agonizant si cred ca trece printre – da! Arbitrii confirmă și stadionul e acoperit de Romania! Romania! Numărul 14 de la ei incearcă un ultim atac, dar iese in tușa (hihi), iar noi dominam categoric finalul fară nici un fel de emoții. Gata! Am invins dramatic, wow! Oare de ce n-am jucat si in prima repriză la fel?
Mă grăbesc să prind câteva cadre cu stejarii, bravo băieți! Insă părăsind stadionul mă surprind în postura tatălui meu, întrebându-mă unde vom ajunge cu acest joc greoi și lipsit de cea mai mică strălucire. In Japonia sper, însă serios vorbind ar trebui să schimbăm ceva. Nu până la meciul cu Italia că nu e timp, însă nu putem miza la nesfârșit pe naivitatea, oboseala și lipsa forței înaintării echipelor adverse.
Drumul înapoi spre gară e mult mai anevoios întrucât sunt 27.000 de oameni ce merg cam în aceeași direcție, însă cel mai mare comeback din istoria Cupei Mondiale îți dă altă dispoziție. Trec pe lângă un alt localnic ce își sună mama să-i comunice că a fost un ‘amazing game’ ca Romania a învins întorcând de la 15-0 și că o să o sune din nou când e în tren întrucât e incert că ajunge rapid fiind nevoit să răzbată printr-o mulțime de oameni. Si că și la little brother crede că i-a plăcut meciul. Ceea ce îmi întărește concluzia că la rugby suntem mai simpatici decât în alte domenii pentru englezul de rând.