Casual Friday

Dacă tot ne-am luat cu gadgetăreala miercuri, zic că n-ar strica un casual friday tehnologic. Vreau să vă recomand cinci aplicații care-mi fac viața din fața ecranului mai ușoară, și aș fi curios să aflu ponturile voastre.

Un scurt disclaimer. Am avut de când mă știu o tastatură în casă, începând cu cea care era legată de walkmanul pe care se încărcau jocurile. Când crești o dată cu calculatoarele și Internetul, ele tind să-ți cam placă, în timp ce tu devii tot mai confortabil în preajma lor. Problema e că devii atât de confortabil încât le iei de bune.

Or, tehnologia e un târg faustian, vorba lui Neil Postman: îți dă ceva și îți ia ceva. Dacă e limpede pentru toată lumea ce-ți dă, ce-ți ia e un pic mai subtil și mai parșiv. Și dacă n-o controlezi, ajunge să te controleze ea pe tine:

I owe my livelihood to technology and I love the raw capability it offers us as a tool, but I fear it a bit more than most people do. It’s a tool, but it’s not quite a hammer, because a hammer doesn’t seduce you into sitting around lonely in your underwear for 6 hours at a stretch clicking on youtube videos and refreshing Twitter. I fear technology because I fear that bad feeling I get after a three day XBox binge I go through every year around the holidays. I fear technology not because I think it’s evil, but because it’s too easy to start clicking and never stop, even if the stream of data starts to go from meaningful to useless after the top 5%.

Cu asta în minte, încerc să filtrez cât mai mult aplicațiile pe care le folosesc și timpul pe care li-l dau. Iată cele care mă ajută cel mai mult:

Google Chrome. Știu că nu e o aplicație per-se, dar mă împăcam atât de bine cu Firefox-ul încât nu-i vedem rostul. După al 19-lea crash în câteva zile, am trecut în Chrome bandwagon. Fără să fiu un expert, mi se pare că e mai stabil și că are extensii mai mișto. Make of it what you will.

Feedly. Un fel de interfață pentru Google Reader. Dacă îl folosiți, ceea ce vă recomand, Feeedly înlocuiește aspectul rudimentar cu unul mai lustruit și mai plăcut. Eu îl am ca pagină de pornire.

Readability. Dacă dați peste un articol lung la servici și vreți să-l puneți la păstrare pentru mai târziu, asta face Readability. E curat și minimalist. Dacă citiți mult pe net, ar trebui să vă fie de folos.

LastPass – generează și ține minte parole random care-s mult mai greu de spart. Eu nu-mi știu parola de la absolut nici un cont. O știu pe doar pe cea de la LastPass și e de ajuns. Dacă va chinuie parolele, încercați-l.

Stats Zone. Mama lor în materie de grafice și statistici pentru Premier League și Champions League. Dacă vă arde să aflați în timp real de câte ori a pierdut mingea Balotelli, Stats Zone face exact asta. Din păcate e doar pentru iPhone; eu o folosesc de pe telefonul lui taică-meu. Costă două lire jumate.

Cam astea-s pâinea și cuțitul la mine. Ziceți, ce mi-a scăpat?

Sursa foto: Flickr, Hanan Cohen.

Unul din rolurile presei e să le povestească oamenilor lumea din jurul lor. Să decupeze din noianul de lucruri care se întâmplă în fiecare zi doar pe cele care contează. În manuale, se cheamă că stabilește agenda publică. Face legătura între the world outside and the pictures in our heads.

Or, presa noastră nu prea mai face treaba asta. E prea ocupată cu circul. Circul politic, circul monden, circul din fotbal. Nu știe să facă lucrurile importante interesante, așa că le face pe cele interesante importante.

Ponta îl acuză pe Băsescu, Gigi spune de Chiricheș că face enșpe milioane de euro, tinerii s-au distrat azi-noapte în cluburile de pe litoral. Cu fiecare știre de tipul ăsta, adevărul e ocolit, iar noi toți devenim un pic mai imbecili. Nu spun că lucrurile de mai sus nu se întâmplă, ci că ele, de fapt, nu prea contează.

Ca să nu ziceți că-s lupul moralist, iată câteva lucruri care se întâmplă în jurul nostru și care contează.

Păcănelele. Criza a împânzit cartierele muncitorești de cazinouri-bodegi. Nu trece o săptămână fără sa citești despre cineva care și-a pierdut leafa la pacanele și s-a aruncat în fața trenului.

Și stau și mă întreb: cum de sunt încă legale? Ce comisioane își ia comisia aia de deputați de nu le interzice? Mi-a plăcut și mie să joc o carte, dar păcănelele sunt hoție legalizată. Setezi din soft procentul pe care vrei să-l returneze. Da, oamenii care joacă la ele n-au prea multă minte, dar asta nu înseamnă că nu trebuie protejați.

Videochaturile. Highest growing emerging business. Niciodată n-a fost mai ușor pentru puștoaice să devină panarame operatoare IT și pentru interlopi să facă avere peste noapte. Ce se alege de fetele astea care la 18 ani câștigă mai bine decât părinții lor la un loc?

Alcoolul contrafăcut – la țară în Moldova halba de bere sau suta de tărie nu costă mai mult de-un leu. Oamenii beau cât îi ține ficatul. Trăiesc din ajutoare sociale care se duc pe alcool. E România aia pe care o vezi doar la știrile de la ora cinci. Asta face alcoolul iefitn turnat peste barbaria oamenilor.

Exemple tot sunt, și e de ajuns să ieși în stradă ca să le vezi. Întrebarea e aceeași: cum de sunt toate astea legale/îngăduite când e clar că strică vieți pe scară largă?

Răspunsul e împrumutat din The Wire: pentru că România nu are nevoie de oamenii ăștia. Sunt un fel de leproși sociali pe care e mai simplu să-i abandonezi decât să-i ajuți.

Sursa foto: Flickr, Jeff Croft.

După modelul american, vinerile pe noul anglofil.ro or să fie ceva mai casual. Acum când fotbalul se joacă de sâmbătă până joi, pare singura zi în care pot să înghesui o postare non-fotbalistică. Așa că dacă vreți să citiți despre un film bun sau cum se face dorada la grătar, vinerea e ziua.

Without further ado, luna asta am făcut un an de când m-am mutat la casă. Cred că v-am mai spus că am crescut într-un cartier decent, blocuri rusești de trei etaje construite în anii ’50, cu vecini pictori, dirijori și nomenclaturiști. Viață liniștită, mai mult verde decât beton, cam cât de idilic se putea pentru un cartier de blocuri din burta unui oraș est-european.

De-a lungul anilor 2000 cartierul a început să se schimbe. Chiriașii au luat locul proprietarilor, parcul dintre blocuri a devenit parcare, treptat instalându-se o indiferență față de tot ce era dincolo de pragul ușii. Excepție fac maidanezii, de care unora li se face atâta milă cât să le dea de mâncare, dar nu suficientă cât să-i ia în casă.

Până să ajung în Anglia, n-am înregistrat toate astea. Îmi plăcea viața la bloc și nu-mi imaginam de ce ar vrea cineva să stea la casă. Apoi am ajuns la Londra, am văzut că majoritatea blocurilor sunt locuințe sociale date de council, am văzut oameni care făceau o oră cu trenul până la servici doar pentru privilegiul de a locui în afara Londrei.

Când m-am întors acasă, unde dementul de la trei arunca cu cartofi în noi și chema poliția pentru că făceam gălăgie, epifania a fost completă. Poate viața la casă nu era chiar cel mai rău lucru din lume.

Azi, după un an de stat la casă, îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi pentru colțul ăsta de lume. Nu-mi place să dau sfaturi, dar dacă o să aveți vreodată de ales, casa bate blocul every single time.