Casual Friday

Tim Vickery povestește cum un suporter brazilian s-a dus la un meci de Copa Libertadores, la câteva ore după ce tatăl său murise:

I still went to the game. It’s what he would have wanted. My dad was a fervent Fluminense fan. I could imagine him saying “son, it’s too late to do anything for me, but you can go and give the team a hand”.

E o poveste emoționantă pe care Vickery speră să și-o amintească data viitoare când cineva îi spune că fotbalul nu contează. Asta m-a pus pe gânduri. Vickery e un jurnalist remarcabil, dar logica din spatele argumentului pare strâmbă. Doar pentru că unii își închipuie că viața începe și se termină cu fotbalul, asta nu înseamnă că așa se întâmplă. E un sofism.

Tatuajele, bannerele cu “UTD kids wife, în that order”, cenușa suporterilor incinerați vărsată pe gazonul de pe Anfield, toate sunt gesturi de un devotament admirabil în rândul fanaticilor. Cum poate fotbalul să fie trivial când stârnește asemenea pasiuni în oameni?

Dar ajungem de unde am plecat. Doar pentru că unii îl iau mult prea în serios asta nu înseamnă că nu e trivial. Și asta nu se întâmplă doar cu fotbalul. De când mi-am luat câine, mai intru din când în când pe forumuri specializate, și dau de oameni care vorbesc despre ciobănescul lor de parcă ar fi soul-mates. Le-aș răspunde de fiecare data: E DOAR UN CÂINE, dacă aș ști că nu mă ostracizează.

Unii venerează o echipă, alții un câine, o mașină cu mulți cai, sau niște stele Michelin. Oamenii dintr-un trib par fraieri în ochii celorlalți. Cum să dai sute de pounds pe o masă, se întreabă suporterul care dă câteva mii ca să meargă cu echipa în deplasări? Cum să-ți pierzi vremea cu fotbalul, când mereu e ceva de făcut la mașină? Dar asta nu înseamnă că vreunul din lucrurile astea contează cu adevărat în marea schemă a lucrurilor. Doar că, vorba lui Eminescu, crezi cムte-nchini la soare și-ai adorat scânteia.

Ca jurnalist care scrie în fiecare zi despre fotbal, sunt primul care să recunosc că fotbalul e doar o scânteie. Nu spun că nu contează. Fotbalul contează doar în măsura în care reflectă ceva mai important decât cornere și offside-uri.

Cum ar fi prezența de spirit de a veni în ajutorul unui puști sufocat de anxietate. Sau noblețea de a opri o fază pentru a vedea dacă adversarul tău e în regulă. Sau frumusețea unei pase nemaivăzute. Dar dincolo de asta, dacă bate Liverpool sau Chelsea, dacă Torres își revine sau nu, dacă Wenger va cumpăra un portar, toate astea nu prea contează.

That’s one of the greatest things about football. It allows you to experience the full gamut of human emotion- hope, despair, the kind of joy that makes you leap and punch the air and the brand of despair that causes your head to plunge into your hands. But you do so safe in the knowledge that none of it really matters. Not in the real sense of the word. It’s a simulated reality in which one can cocoon oneself. Life with stabilisers on if you will. Nick Hornby had a nice line in Fever Pitch, that if you lose a Cup Final in May, you get the 3rd Round again in January.

Sursa foto: wvs

Vinerea trecută, doi dintre anglofili, Ionuț Rada și Cristi Rădulescu m-au rugat să pun câteva recomandări de presă sportivă și nu numai. Fără să mă dau de exemplu, e un privilegiu pentru mine să pot să vă recomand vocile și site-urile pe care le urmăresc.

Scăpați de drojdie

Mi-a luat mulți ani de belit ochii la monitor ca să pricep că the stream of data starts to go from meaningful to useless after the top 5%. Restul de 95% din online e nefolositor sau de-a dreptul toxic. Dacă un site nu mă informează, nu mă învață sau nu mă distrează, atunci îmi pierde vremea.

Jumătate din bătălie e să scapi de drojdie, să te ferești de site-urile pe care intri din inerție, dar nu te ajută în nici un fel. Poate pare extrem, dar eu includ aici orice site de ziar românesc. Da, asta înseamnă că din când în când mai ratez un articol bun de-al lui Radu Cosașu, dar mă și ferește de invazia de știri negative care te fac să te simți că lumea asta e un loc mizerabil.

Ce citesc de la noi

Hotnews-ul e o alternativă decentă, dar departe de a fi perfectă. E un ghiveci neîngrijit în care politică se amestecă cu discuții despre apendicită sau știri obscure despre profitul făcut pe trimestrul trei de nu știu ce firmă de asigurări. Altfel spus, multă drojdie, compensată însă de analizele lui Dan Tăpălagă și reportajele lui Vlad Mixich.

În rest, dacă vreau să citesc despre lucrurile care contează, Dilema Veche mi-e de ajuns. Înainte îl aveam și pe Mihnea Măruță, furat între timp de Adevărul, unde sper să facă o treabă la fel de bună ca la Cotidianul. Are un munte de urcat.

Pentru un pamflet bun mă duc la Adrian Georgescu, iar dacă vreo echipă din Anglia dă peste Inter, mă duc să văd ce zice Ionuț.

Ce citesc din afară

Cele mai bune articole pe care le citesc în fiecare săptămână ajung la revista presei din dreapta paginii. Dacă ați mai dat câte un click, recomandările de mai jos n-o să vă mire.

Guardian Football – cei mai bună echipă de jurnaliști de fotbal de limbă engleză

Martin Samuel – după mine, cel mai talentat jurnalist sportiv din Anglia.

Brian Phillips – jurnalism sportiv în buna tradiție americană.

Zonal Marking – analize tactice de calitate

Mai sunt câțiva jurnaliști pe care-i am într-o listă de Twitter ca să țin pasul cu toate locurile în care publică: Jonathan Wilson, Gab Marcotti, Andy Brassell sau James Horncastle.

Recomandări non-fotbalistice

Făcând ceea ce fac, 90% din ce citesc online e legat de fotbal. Până la urmă, fotbalul e ceea ce avem în comun, altfel n-ați fi aici. Dincolo de fotbal, fiecare avem pasiunile și hobbyurile noastre. De asta recomandările de mai jos sunt generale, genul de lucruri pe care le puteți aprecia indiferent că vă place pescuitul sau schiul.

Un site pe care intru aproape zilnic e Lifehacker. Dacă aveți un job de birou, sfaturile de pe Lifehacker o să vă salveze mult timp pierdut, nu doar în fața tastaturii.

Cum n-am prea mult timp ca să citesc articole non-fotbalistice, am nevoie de un best-of updatat constant. Secțiunea de Top Reads de pe Readability face excelent treaba asta.

Când mă satur de articole serioase sau am 15 minute de umplut, intru de pe telefon pe Flipboard, o aplicație foarte mișto care adună la un loc cele mai interesante articole despre un anume subiect, gen fotografie, călătorii sau istorie medievală.

Acum că am dat tot din casă, aștept recomandările voastre de presă sportivă online sau orice altceva vă mai ține lipiți de monitor.

Sursa foto: David Joyce

N-am intrat niciodată într-un restaurant Michelin, de fapt nu cred c-am dat vreodată mai mult de 25 de euro pe o masă. Dar e ceva care mă fascinează la lumea asta a restaurantelor adevărate.

Cred că mi se trage de la cartea lui Bourdain, pe care am dat câteva lire într-un Oxfam. Fiind un pic cam gurmand, mi-au plăcut poveștile despre scoici și trufe, despre viața neromanțată într-o bucătărie din care ies cinci sute de feluri pe seară. Am înțeles ce înseamnă să lucrezi 16 ore pe zi și să ai mâinile călite de tăieturi și ulei încins.

Perfection is lots of little things done well. (Fernand Point)

De la Bourdain am ajuns la Marco Pierre White, englezul care la 33 de ani avea trei stele Michelin și la 36 le-a dat înapoi. Omul se săturase să fie evaluat de critici care știau mai puține decât el despre gastronomie. Dar drumul de la spălător de vase până la cel mai bun bucătar din Anglia e unul extrem:

To achieve and retain three stars is extreme, and that is why I was extreme. I could not say, “Come on boys, let’s try to get it right.” That just wouln’t have worked. You have to deliver the message that they must never take a shortcut. And if you are not extreme then people will take shortcuts because they don’t fear you.

De la Pierre White am ajuns la Raymond Blanc, alt bucătar de excepție, care și-a început cariera fiind chelner într-o braserie obișnuită. Blanc fusese educat să încerce să-și facă treabă cât mai bine, oricât de mundană ar fi:

It was about giving the customer a special moment, doing my best for the guest, regardless of the fact that the environment was cheap. If I was going to do something I wanted to do it well. (…) Customers were appreciative that their average food was brought to them with attention and thoughtfulness. They admired the effort and attempt at elegance.

Unde vreau să ajung? Deși vin din lumi diferite oamenii ăștia au în comun o etică a muncii teribilă, care urăște compromisul și prețuiește lucrul bine făcut. Mai mult decât talentul, asta i-a făcut cei mai buni în meseria lor. O exigență și o atenție obsesivă la detalii care celor mai mulți dintre noi ne e străină.

Dar asta n-am înțeles-o decât după ce am văzut cum se face cel mai bun sushi din lume. O capodoperă de documentar și de restaurant:

Sursa foto: Laissez Fare

Ce-ați răspunde dacă v-ar întreba un neamț de ce nu merg lucrurile în România? E greu, nu? Poți să dai vina pe comunism, dar și înainte eram rupți în coate. Poți să dai vina pe politicieni, dar oamenii care-i votează sunt la fel ca ei.

Dacă ar fi să dau vina pe un singur lucru, eu aș spune că multe țin de răspundere, de accountability. Cu cât e mai greu să fii tras la răspundere, cu atât e mai ușor să fii bandit sau mediocru.

Și asta se vede peste tot în jur. Doctorii au liber să ciopârțească oameni cât timp s-au dat două condamnări de malpraxis în 20 de ani. Taromul, Romtelecomul, TVR-ul, toate și-au tratat clienții cu dispreț ani la rândul pentru că nimeni nu putea să le tragă la răspundere.

Funcționarii de la stat își permit să te ignore cât timp plângerea pe care o faci ajunge la coșul de gunoi. La Orange sau la Amazon, persoana de la celălalt capăt al firului e obligată să te ajute într-un mod cât mai politicos și plăcut, pentru că feedbackul negativ o poate costa slujba.

Nicăieri lipsă de răspundere nu se vede mai clar că în Parlament. Unde în altă parte poți să vii 1% din timp la servici? Unde mai poți să fii prins că ai furat și să-ți păstrezi slujba? Sorin Ovidiu Vântu a spus-o cel mai bine în celebrul interviu:

Dar pentru asta există organisme ale statului, Poliţie, Parchet, Justiţie. Dacă statul este incapabil să-şi protejeze resursele, este problema statului, nu a omului de afaceri. Omul de afaceri încearcă. Este treaba statului să-l prindă şi să-l lege.

Mafiile sunt exact opusul statului prin felul în care angajații sunt trași la răspundere. Dacă furi de la cine nu trebuie, game over. Dacă ratezi din prima, nu mai ai și a doua încercare. O organizație în care greșelile se plătesc, va fi mereu mai eficientă decât una în care ele sunt tolerate.

Sursa foto: j a n o !.

E clar că omul a fost un profet, genul de profet cu care ți-ar fi plăcut să stai la un grătar și o bere. Câteodată te întrebi ce ar fi zis de Becali sau de ziarele pe care le avem acum, când mai dai o pagină și afli răspunsul:

Știu bine cât îi trebuie acestei lumi hrana zilnică pentru potolirea veșnicei ei lăcomii de cancanuri și scandaluri. Știu cât e de-ncântată să afle că și cei de sus sunt tot atât de mici că și cei de jos. Dar asta suntem noi chemați să-i dăm ei? spectacolul micimilor noastre? dovezi că putem fi și noi că oricine, josnici?

Mulți cuminți trec pe drum și, dacă nu sunt și puternici, din câți îi cunosc, d-abia unii le scot căciula; dar după un nebun, fără să-l cunoască nimeni, se strânge și se ia toată lumea.

Ca să treci drept cel mai curat, n-ai decât să ponegrești cu ori fără drept pe alții; ca să te crează lumea om cinstit și de treabă, n-ai decât să ocărăști și să osândești în vileag purtarea altora, chiar dacă dânșii au o bună purtare și mai ales în cazul acesta. Dacă vrei să înșeli lumea, a zis un filozof, înșal-o gros, că subțire nu ți se prinde.

Și oleacă de necaz și spaimă degeaba nu strică din când în când: e ca un praf de piper peste o mâncare prea dulce – deschide pofta omului pentru bunătățile vieții…

Auzi dumneata! Să n-afle străinii de micile noastre mizerii! Dar asta, domnilor, nu e judecată de bărbat; e curată țachismă muierească; asta mi-aduce aminte de cocheta veștedă: ar vrea mititica să facă și pe denstistu-i cunoscut s-o crează că are toți dinții naturali.

I. L. Caragiale – Despre lume, artă și neamul românesc.