Ce (nu) citesc

Vinerea trecută, doi dintre anglofili, Ionuț Rada și Cristi Rădulescu m-au rugat să pun câteva recomandări de presă sportivă și nu numai. Fără să mă dau de exemplu, e un privilegiu pentru mine să pot să vă recomand vocile și site-urile pe care le urmăresc.

Scăpați de drojdie

Mi-a luat mulți ani de belit ochii la monitor ca să pricep că the stream of data starts to go from meaningful to useless after the top 5%. Restul de 95% din online e nefolositor sau de-a dreptul toxic. Dacă un site nu mă informează, nu mă învață sau nu mă distrează, atunci îmi pierde vremea.

Jumătate din bătălie e să scapi de drojdie, să te ferești de site-urile pe care intri din inerție, dar nu te ajută în nici un fel. Poate pare extrem, dar eu includ aici orice site de ziar românesc. Da, asta înseamnă că din când în când mai ratez un articol bun de-al lui Radu Cosașu, dar mă și ferește de invazia de știri negative care te fac să te simți că lumea asta e un loc mizerabil.

Ce citesc de la noi

Hotnews-ul e o alternativă decentă, dar departe de a fi perfectă. E un ghiveci neîngrijit în care politică se amestecă cu discuții despre apendicită sau știri obscure despre profitul făcut pe trimestrul trei de nu știu ce firmă de asigurări. Altfel spus, multă drojdie, compensată însă de analizele lui Dan Tăpălagă și reportajele lui Vlad Mixich.

În rest, dacă vreau să citesc despre lucrurile care contează, Dilema Veche mi-e de ajuns. Înainte îl aveam și pe Mihnea Măruță, furat între timp de Adevărul, unde sper să facă o treabă la fel de bună ca la Cotidianul. Are un munte de urcat.

Pentru un pamflet bun mă duc la Adrian Georgescu, iar dacă vreo echipă din Anglia dă peste Inter, mă duc să văd ce zice Ionuț.

Ce citesc din afară

Cele mai bune articole pe care le citesc în fiecare săptămână ajung la revista presei din dreapta paginii. Dacă ați mai dat câte un click, recomandările de mai jos n-o să vă mire.

Guardian Football – cei mai bună echipă de jurnaliști de fotbal de limbă engleză

Martin Samuel – după mine, cel mai talentat jurnalist sportiv din Anglia.

Brian Phillips – jurnalism sportiv în buna tradiție americană.

Zonal Marking – analize tactice de calitate

Mai sunt câțiva jurnaliști pe care-i am într-o listă de Twitter ca să țin pasul cu toate locurile în care publică: Jonathan Wilson, Gab Marcotti, Andy Brassell sau James Horncastle.

Recomandări non-fotbalistice

Făcând ceea ce fac, 90% din ce citesc online e legat de fotbal. Până la urmă, fotbalul e ceea ce avem în comun, altfel n-ați fi aici. Dincolo de fotbal, fiecare avem pasiunile și hobbyurile noastre. De asta recomandările de mai jos sunt generale, genul de lucruri pe care le puteți aprecia indiferent că vă place pescuitul sau schiul.

Un site pe care intru aproape zilnic e Lifehacker. Dacă aveți un job de birou, sfaturile de pe Lifehacker o să vă salveze mult timp pierdut, nu doar în fața tastaturii.

Cum n-am prea mult timp ca să citesc articole non-fotbalistice, am nevoie de un best-of updatat constant. Secțiunea de Top Reads de pe Readability face excelent treaba asta.

Când mă satur de articole serioase sau am 15 minute de umplut, intru de pe telefon pe Flipboard, o aplicație foarte mișto care adună la un loc cele mai interesante articole despre un anume subiect, gen fotografie, călătorii sau istorie medievală.

Acum că am dat tot din casă, aștept recomandările voastre de presă sportivă online sau orice altceva vă mai ține lipiți de monitor.

Sursa foto: David Joyce

Complimente bucătarului

N-am intrat niciodată într-un restaurant Michelin, de fapt nu cred c-am dat vreodată mai mult de 25 de euro pe o masă. Dar e ceva care mă fascinează la lumea asta a restaurantelor adevărate.

Cred că mi se trage de la cartea lui Bourdain, pe care am dat câteva lire într-un Oxfam. Fiind un pic cam gurmand, mi-au plăcut poveștile despre scoici și trufe, despre viața neromanțată într-o bucătărie din care ies cinci sute de feluri pe seară. Am înțeles ce înseamnă să lucrezi 16 ore pe zi și să ai mâinile călite de tăieturi și ulei încins.

Perfection is lots of little things done well. (Fernand Point)

De la Bourdain am ajuns la Marco Pierre White, englezul care la 33 de ani avea trei stele Michelin și la 36 le-a dat înapoi. Omul se săturase să fie evaluat de critici care știau mai puține decât el despre gastronomie. Dar drumul de la spălător de vase până la cel mai bun bucătar din Anglia e unul extrem:

To achieve and retain three stars is extreme, and that is why I was extreme. I could not say, “Come on boys, let’s try to get it right.” That just wouln’t have worked. You have to deliver the message that they must never take a shortcut. And if you are not extreme then people will take shortcuts because they don’t fear you.

De la Pierre White am ajuns la Raymond Blanc, alt bucătar de excepție, care și-a început cariera fiind chelner într-o braserie obișnuită. Blanc fusese educat să încerce să-și facă treabă cât mai bine, oricât de mundană ar fi:

It was about giving the customer a special moment, doing my best for the guest, regardless of the fact that the environment was cheap. If I was going to do something I wanted to do it well. (…) Customers were appreciative that their average food was brought to them with attention and thoughtfulness. They admired the effort and attempt at elegance.

Unde vreau să ajung? Deși vin din lumi diferite oamenii ăștia au în comun o etică a muncii teribilă, care urăște compromisul și prețuiește lucrul bine făcut. Mai mult decât talentul, asta i-a făcut cei mai buni în meseria lor. O exigență și o atenție obsesivă la detalii care celor mai mulți dintre noi ne e străină.

Dar asta n-am înțeles-o decât după ce am văzut cum se face cel mai bun sushi din lume. O capodoperă de documentar și de restaurant:

Sursa foto: Laissez Fare

Cine răspunde?

Ce-ați răspunde dacă v-ar întreba un neamț de ce nu merg lucrurile în România? E greu, nu? Poți să dai vina pe comunism, dar și înainte eram rupți în coate. Poți să dai vina pe politicieni, dar oamenii care-i votează sunt la fel ca ei.

Dacă ar fi să dau vina pe un singur lucru, eu aș spune că multe țin de răspundere, de accountability. Cu cât e mai greu să fii tras la răspundere, cu atât e mai ușor să fii bandit sau mediocru.

Și asta se vede peste tot în jur. Doctorii au liber să ciopârțească oameni cât timp s-au dat două condamnări de malpraxis în 20 de ani. Taromul, Romtelecomul, TVR-ul, toate și-au tratat clienții cu dispreț ani la rândul pentru că nimeni nu putea să le tragă la răspundere.

Funcționarii de la stat își permit să te ignore cât timp plângerea pe care o faci ajunge la coșul de gunoi. La Orange sau la Amazon, persoana de la celălalt capăt al firului e obligată să te ajute într-un mod cât mai politicos și plăcut, pentru că feedbackul negativ o poate costa slujba.

Nicăieri lipsă de răspundere nu se vede mai clar că în Parlament. Unde în altă parte poți să vii 1% din timp la servici? Unde mai poți să fii prins că ai furat și să-ți păstrezi slujba? Sorin Ovidiu Vântu a spus-o cel mai bine în celebrul interviu:

Dar pentru asta există organisme ale statului, Poliţie, Parchet, Justiţie. Dacă statul este incapabil să-şi protejeze resursele, este problema statului, nu a omului de afaceri. Omul de afaceri încearcă. Este treaba statului să-l prindă şi să-l lege.

Mafiile sunt exact opusul statului prin felul în care angajații sunt trași la răspundere. Dacă furi de la cine nu trebuie, game over. Dacă ratezi din prima, nu mai ai și a doua încercare. O organizație în care greșelile se plătesc, va fi mereu mai eficientă decât una în care ele sunt tolerate.

Sursa foto: j a n o !.

Despre lume, artă și neamul românesc

E clar că omul a fost un profet, genul de profet cu care ți-ar fi plăcut să stai la un grătar și o bere. Câteodată te întrebi ce ar fi zis de Becali sau de ziarele pe care le avem acum, când mai dai o pagină și afli răspunsul:

Știu bine cât îi trebuie acestei lumi hrana zilnică pentru potolirea veșnicei ei lăcomii de cancanuri și scandaluri. Știu cât e de-ncântată să afle că și cei de sus sunt tot atât de mici că și cei de jos. Dar asta suntem noi chemați să-i dăm ei? spectacolul micimilor noastre? dovezi că putem fi și noi că oricine, josnici?

Mulți cuminți trec pe drum și, dacă nu sunt și puternici, din câți îi cunosc, d-abia unii le scot căciula; dar după un nebun, fără să-l cunoască nimeni, se strânge și se ia toată lumea.

Ca să treci drept cel mai curat, n-ai decât să ponegrești cu ori fără drept pe alții; ca să te crează lumea om cinstit și de treabă, n-ai decât să ocărăști și să osândești în vileag purtarea altora, chiar dacă dânșii au o bună purtare și mai ales în cazul acesta. Dacă vrei să înșeli lumea, a zis un filozof, înșal-o gros, că subțire nu ți se prinde.

Și oleacă de necaz și spaimă degeaba nu strică din când în când: e ca un praf de piper peste o mâncare prea dulce – deschide pofta omului pentru bunătățile vieții…

Auzi dumneata! Să n-afle străinii de micile noastre mizerii! Dar asta, domnilor, nu e judecată de bărbat; e curată țachismă muierească; asta mi-aduce aminte de cocheta veștedă: ar vrea mititica să facă și pe denstistu-i cunoscut s-o crează că are toți dinții naturali.

I. L. Caragiale – Despre lume, artă și neamul românesc.

Facerea de bine

E normal. E normal să nu lași bacșiș că oricum n-ai să mai vii pe-acolo. E normal să te înjuri cu vecinul de la cinci pentru locul de parcare. E normal să le iei bani la autostopiști.

Toate astea-s normale într-o țara smintită de comunism. Vorba lui Andrei Pleșu, în România de azi bunătatea e o marfă rară. Tocmai de asta e frumos când vezi pe cineva anormal.

Nu spun să ne apucăm toți de voluntariate, dar câte o faptă bună din când în când e la îndemâna oricui. Da, alea la care americanii le zic random acts of kindness, un gest altruist și dezinteresat față de un necunoscut.

The really important kind of freedom involves attention, and awareness, and discipline, and effort, and being able truly to care about other people and to sacrifice for them, over and over, in myriad petty little unsexy ways, every day. David Foster Wallace

Spuneam mai demult că a fost nevoie să treacă un an de la întoarcerea din Londra până am “pățit” o faptă bună. Dar o dată ce s-a spart gheața, ele au tot venit. Ultima data când am luat niște cărbuni de la Selgros, casierul mi-a dat și câteva pungi de plastic, în caz că are găuri învelișul de hârtie.

Vara asta, eram cu câinele la plimbare prin parc când l-a pălit setea. Cu mâinile făcut căuș, mă chinuiam să-i dau să bea de la o cișmea, când un gunoier a venit și mi-a dat un pahar folosit de cafea.

Mai plăcut decât să le primești, e să le faci tu altora, pentru că îi derutează. Când o doamnă care n-avea mărunt a vrut să-mi plătească căruciorul cu care ieșeam din supermarket, aproape s-a supărat când n-am luat banii. Era ceva anormal.

Don’t ever forget that you’re a citizen of this world, and there are things you can do to lift the human spirit, things that are easy, things that are free, things that you can do every day. Civility, respect, kindness, character. You’re too good for schadenfreude, you’re too good for gossip and snark, you’re too good for intolerance — and since you’re walking into the middle of a presidential election, it’s worth mentioning that you’re too good to think people who disagree with you are your enemy. Aaron Sorkin

Steinhardt avea dreptate: sistemul politic sau economic nu-s la fel de importante ca relațiile de bunăvoință dintre oameni. Micile gesturi de bunăvoință țin legat aluatul din care e făcută societatea.

Ziceți și voi, cine v-a lăsat ultima dată să vă băgați în față la coadă? Ale cui sacoșe le-ați cărat două etaje până în fața ușii?

Sursa foto: mckaysavage.