Casual Friday

The Oscar goes to…

By In Casual Friday

Câteva gânduri de cinefil amator înaintea Oscarurilor de duminică.

  • Argo şi Lincoln au fost cât de bune puteau să fie două filme despre spionaj şi politica abolirii scalviei. Intrigi bazate pe tensiuni şi negocieri, treabă care presupune răbdare din partea privitorului. Ambele regizate şi executate cu multă măiestrie. Dar parcă de la cel mai bun film al anului aştepţi a wee bit more, cum ar zice Brendan Rodgers.
  • aştepţi o poveste epică, aştepţi să strângi din dinţi, să râzi şi să fii pus pe gânduri în acelaşi timp. Asta face Django Unchained, care te absoarbe şi nu-ţi mai dă drumul timp de aproape trei ore. Un film complet, cel mai bun pe care l-am văzut în ultimul an. Şi da, aş zice că DiCaprio merita să fie pe listă.
  • sper că Daniel Day Lewis să devină primul actor care ia trei Oscaruri pentru rol principal. Omul e considerat excentric pentru că alege să se scufunde în rolurile pe care le ia şi trăieşte alături de familia lui într-un concac din Irlanda. Te face să te întrebi ce trece drept normal la Hollywood dacă să-ţi respecţi meseria şi să ai o viaţa liniştită e ciudat.
  • Beasts of the Southern Wild e tot ce s-a spus că e: un film altfel, magic, o poezie şi o metaforă despre copilărie şi sărăcie. Dar o poveste bună cu cap şi coadă nu e, or eu asta aştept în primul rând de la un film. Genul de film care da bine la festivaluri dar nu chiar atât de bine în sălile de cinema.

  • fetiţa din Beasts e cea mai tânără actriţă nominalizată vreodată pentru rol principal. Poate-s eu prea cinic, dar impresia mea a fost că e mai mult o mutare de PR. Nu zic, a fost simpatică şi dezinvoltă puştoaica, dar cred că mai mult s-a jucat pe ea însăşi decât un rol.
  • primul Dark Knight a avut opt nominalizări, al doilea n-are nici măcar una. Miroase a politică hollywoodiană, nu e chiar atât de mare diferenţa între ele.
  • n-am văzut nici unul dintre documentarele nominalizate dar trebuie să fie ridicol de bune dacă The Imposter nici n-a prins lista. Aceeaşi poveste cu Intouchables la film străin. Reproşul care i se aduce filmului franţuzesc e că a fost făcut să placă, ca o reclamă la cola cu urşi polari. Şi asta nu dă bine la critici, care simt nevoia să deconstruiasca stereotipurile de rasă şi de clasă ca să arate că nu se lasă păcăliţi. Mie mi-a plăcut, dom’le.

N-am apucat încă să văd Silver Linings Playbook, Amour şi Zero Dark Thirty, dar Hatfields & McCoys mi s-a părut decent pentru un film de televiziune.

Ziceți și voi. Ce v-a plăcut, ce nu v-a plăcut, pe cine huiduiți luni dimineață?

Sursa foto: Dave_B_

Despre mătănii şi bunătate

By In Casual Friday

Hotnews scrie că încrederea în Biserica Ortodoxă Română e la cel mai jos nivel de încredere din ultimii ani. Ai crede că asta e o şansă pentru Biserică să reflecte asupra propriilor neajunsuri, să încerce să înţeleagă unde greşeşte. Dar nu, BOR nu e genul de instituţie care să se îndoiască de ea însăşi. Răspunsul oficial e că “rezultatele sunt discutabile” iar “bisericile pline”, echivalentul ecleziastic al ratingului.

Ăsta e exact genul de atitudine autistă care-i îndepărtează pe oameni de biserici. Asta şi exemplele de preoţi mercantili care, chiar dacă nu fac politică sau vând droguri, au grijă să se căpătuiască în feluri mărunte. Oamenii nu mai au încredere în Biserică pentru că nu mai au încredere în popii din viaţa de zi cu zi. Cristian Badiliţă, teolog ortodox trecut la greco-catolici, se întreba încă de acum câţiva ani:

Cei dezamăgiţi sunt vinovaţi? Fireşte că nu. Vinovaţi sunt în primul rând ateii în sutană, care, deşi fac săptămânal o liturghie şi bat sute de mătănii, se comportă ca nişte sălbăticiuni arierate. Cazurile de preoţi normali, frumoşi, adevăraţi oameni ai lui Dumnezeu par fantome de pe altă planetă în mijlocul peisajului talibanic curent.

Judecând după comentariile articolului, preoţii smintiţi îi alungă până şi pe credincioşi prin faptele lor. Preoţii adevăraţi, dimpotrivă, se fac plăcuţi chiar şi înaintea celor care nu cred. Scrie Augustin despre un preot care avea să-l influenţeze profund:

I began to like him, at first indeed not as a teacher of the truth, for I had absolutely no confidence in your Church, but as a human being who was kind to me.

Un om care a fost bun cu mine… Un om care se purta cu ceilalţi la fel cum ar fi vrut să se poarte ceilalţi cu el. Asta e o treabă care nu ţine nici de vremuri, nici de cler şi nici de confesiune. La fel cum nu ţine nici scrisoarea lui Dickens către fiul lui plecat la studii în Australia. Sunt sfaturile de viață ale unuia dintre cei mai mari scriitori pe care i-a dat lumea:

Never take a mean advantage of anyone in any transaction, and never be hard upon people who are in your power. Try to do to others, as you would have them do to you, and do not be discouraged if they fail sometimes. It is much better for you that they should fail in obeying the greatest rule laid down by our Saviour, than that you should.

I put a New Testament among your books, for the very same reasons, and with the very same hopes that made me write an easy account of it for you, when you were a little child; because it is the best book that ever was or will be known in the world, and because it teaches you the best lessons by which any human creature who tries to be truthful and faithful to duty can possibly be guided. As your brothers have gone away, one by one, I have written to each such words as I am now writing to you, and have entreated them all to guide themselves by this book, putting aside the interpretations and inventions of men.

Vine o vreme când te întrebi dacă nu tocmai interpretările şi invenţiile oamenilor deviază atenţia de la miezul învățăturii lui Isus – de a fi bun cu cei din jur.

Sursa foto: anosmia.

Cum te duce capul

By In Casual Friday

Tu ce părere ai, Alex? m-a întrebat profa la unul din primele seminarii din Anglia. Nu discutam despre cine o să ia campionatul sau dacă Gerrard şi Lampard au loc împreună la mijloc. Era un seminar despre hegemonia lui Gramsci, o teorie despre rolul culturii în negocierea relaţiilor de putere dintre clasele sociale.

Nu numai că n-aveam nici o părere, dar nici nu ştiam că trebuie să am o părere. Şi chiar dacă aş fi avut, oare chiar conta ce crede un student despre unul din cei mai influenţi gânditori marxişti din secolul 20?

Am fost luat pe nepregătite, pentru că în 15 ani de şcoală românească nimeni nu mă întrebase ce părere am despre ceva. Dacă ştiu lecţia, dacă mi-am făcut tema, dar nu ce părere am. Din experienţa mea, la şcoală te duceai ca să afli despre părerile altora, nu să îţi dai tu cu părerea.

Mi-a luat câteva săptămâni ca să înţeleg că în Anglia profesorii nu te întreabă ce părere ai ca să afle ce părere ai. Ei o fac ca să te pună să judeci cu capul tău. Să te provoace să gândeşti singur, nu să asimilezi o pastă de idei gata mestescate.

Dintre toate diferenţele, şi sunt destule, între şcoala pe care am făcut-o în România şi cea pe care am făcut-o în Anglia asta e cea mai importantă. Una încurajează gândirea critică, cealaltă o inhibă.

Despre asta vorbeşte Steve Jobs în celebrul discurs ţinut la Stanford:

Your time is limited, so don’t waste it living someone else’s life. Don’t be trapped by dogma – which is living with the results of other people’s thinking.

Problema cu luatul ideilor de bune e că ele nu sunt întotdeauna bune. Şi când cei de la care le-ai luat se fraieresc, te fraiereşti şi tu. Cu lucrurile mărunte, asta nu-i o tragedie. Nu-i bai dacă reinstalezi Windows-ul în fiecare an deşi asta n-ajută la nimic.

Dar cu lucrurile care contează nu-ţi permiţi să te fraiereşti.

Here’s what I mean by building your own subculture…I don’t mean you disregard every rule of your community. I don’t go around naked, for example. I don’t run through red lights. The little things, I can obey. But the big things–how we think, what we value–those you must choose for yourself. You can’t let anyone – or any society – determine those for you. (Morrie Schwartz)

Ce fel de oameni au ieşit din cei care au lăsat comunismul să le spună ce e bine şi ce nu? Ce fel de oameni ies acum din cei care lasă tabloidele să le coloreze viaţa? Din cei care au fost făcuți să creadă că înghesuiala pentru aghiazmă reflectă credinta? Oameni care votează şi trăiesc ca oile.

It’s your life — but only if you make it so. The standards by which you live must be your own standards, your own values, your own convictions in regard to what is right and wrong, what is true and false, what is important and what is trivial. When you adopt the standards and the values of someone else or a community or a pressure group, you surrender your own integrity. You become, to the extent of your surrender, less of a human being. (Eleanor Roosevelt)

Ca să judeci cu capul tău nu trebuie să fii original. Alţii au ajuns la aceleaşi concluzii înaintea ta. Dar acum aderi la o idee sau o comunitate pentru că aşa te-a dus capul. Şi asta face toată diferenţa.

Sursa foto: JD Hancock

Paperwhite

By In Casual Friday

Mi-am luat Kindle de nevoie. Ştiu că sună a humblebrag, dar daţi-mi un minut să vă explic.

De câţiva ani de când scriu despre fotbalul din Anglia, am ajuns să citesc mai mult în engleză decât în româneşte. Când comanzi cărţi din afară, transportul nu-i o avere, dar mi-am dat seama că banii pe care-i dădeam făceau cât zece-doişpe cărţi pe an. Dacă pui problema aşa, hârtia devine un moft mai mare decât Kindle-ul.

Nu mă încumet să fac un review. Sunt câteva execelente, dacă asta căutaţi. Ce pot să fac e să vă spun cum mă împac eu cu Paperwhite după câteva luni de kindălit.

Nu sunt un luddit fermecat de mirosul tiparului, dar nici nu ţin să am ultimele jucării tehnologice. Îmi plac gadgeturile în măsura în care îmi fac viaţa mai simplă. Iar Kindle Paperwhite face asta într-un mod elegant şi discret.

Dacă vă bate gândul să vă luați un Kindle, puteți citi continuarea în guest-postul pe care l-am scris pe blogul lui Cristi Manafu.

Dacă aveți deja unul, sunt curios cum vă împăcați cu el. Stă prăfuit în sertar sau încep să se ducă butoanele de cât l-ați folosit?

Nu Lance Armstrong e eroul

By In Casual Friday

Lance Armstrong a mărturisit aseară ceea ce USADA stabilise în urmă cu câteva luni, şi anume că a pus la punct cea mai sofisticată schemă de dopaj din istoria sportului.

Ai crede că nici un om teafăr la cap nu mai poate să-l admire pe Lance după toate lucrurile care ieşiră la iveală cu mult înaintea acestui interviu. Ai crede greşit. Americanul are în continuare fani care n-au de gând să lase adevărul să stea în calea minciunii frumoase în care cred de atâta timp. Unul din ei e Bogdan Socol:

Pentru mine, Lance rămâne un campion indiferent de toate acuzaţiile care i se aduc de cei care se comportă precum nişte exorcizatori cu un demon. Da, poate s-a dopat şi a fost mai şmecher decât ceilalţi. Dar a făcut asta într-un sport în care majoritatea practicanţilor săi de mare performanţă recurg la substanţe interzise sau, cel puţin, nu sunt curaţi sută la sută.

Paragraful de mai sus e greşit în atâtea feluri că nici nu ştiu de unde să încep. Un loc bun ar fi logica strâmbă care spune că oricum toţi cicliştii se dopează aşa că e în regulă. Discursul de retragere admirabil al Nicolei Cooke, cea mai bună ciclistă din generaţia ei, contrazice vehement mitul neavutului de ales:

I am appalled that so many men bleat on about the fact that the pressures were too great. Too great for what? This is not doing 71 mph on the motorway when the legal limit is 70. This is stealing somebody else’s livelihood. It is theft just as much as putting your hand in a purse or wallet and taking money is theft. Theft has gone on since the dawn of time but because somebody, somewhere else, does it, does not mean it is right for you to do it. There can be no excuse.

Chiar şi aşa, lucrul pe care nu-l înţeleg apologeţii lui Armstrong e că nu dopajul e revoltător. De dopat, e drept s-au dopat şi alţii. Destui. Dar nimeni n-a mers atât de departe că Lance pentru a-şi ascunde urmele. Asta spune şi fostul lui mecanic:

Do I think he cheated? Yep. But my real problem is something that diehard fans seem unable to grasp: the vengeful tactics he uses against people who tell the truth about him, on and off the bike.

Dacă ignori mărturiile celor care au lucrat cu el, toată treaba aduce într-adevăr cu o exorcizare. Te întrebi ce le-a căşunat unora pe texanul bronzat care a învins cancerul şi care n-a fost prins niciodată dopat în timp ce concura. Dar cum poţi să ignori mărturiile?

Mărturia lui Hamilton căruia i-a promis că o să-i facă viaţa un iad, a maseuzei Emma O’Reilly pe care a făcut-o în toate felurile, a lui Betsy Andreu, soţia unui fost coleg de echipă, care a primit un telefon care spunea că cineva o să-i rupă o bâtă de baseball de cap.

Cum ignori alte zeci de mărturii din partea unor oameni ameninţaţi şi hăituiţi de armate de avocaţi pentru că au avut curajul să spună adevărul?

Când se satură de mizeria din tabloide, lumea spune că presa ar trebui să educe. Ca numărător de cornere, m-am întrebat de multe ori cum poţi să educi prin lucrurile pe care le scrii. Şi oricum am întors-o, am ajuns la ce spunea Aristotel, că educaţie înseamnă să-i faci pe oameni să le placă şi să le displacă lucrurile care trebuie.

Nu-l judec pe Lance pentru că nici nu pot să-mi imaginez greutăţile prin care a trecut. Vreau să-l cred când spune că o să-şi petreacă restul vieţii încercând să recâştige încrederea oamenilor cărora le-a dat viaţa peste cap.

Dar ca jurnalist, să scrii că Lance e un erou, când toate lucrurile de mai sus erau binecunoscute… e scandalos.

Alţii sunt eroii în toată povestea asta. Eroi sunt jurnaliştii David Walsh şi Paul Kimmage care n-au dat înapoi când atatita alţii au făcut-o, intimidaţi de procese de calomnie. Eroi sunt soţii Andreu care au pierdut sute de mii de dolari pentru că au spus adevărul. Eroi sunt cicliştii care prind un podium sau două în toată cariera din cauză că nu se dopează.