Nici o masă fără pește

Până acum câțiva ani, când încă aveam impresia că timpul stă-n loc, mâncam tot ce prindeam: ciorbe de burtă, tochituri, Big Mac-uri când ieșeam din club. Asta a continuat la Londra unde cina era de obicei un Twix și cel mai apropiat lucru de o masă adevărată era lasagna semipreparată de la ASDA.

Apoi, din întâmplare, am citit undeva că șapte din zece oameni din lumea occidentală mor de boli care ar fi putut fi prevenite. Asta, pentru mine a fost un game-changer. Pur și simplu n-am mai putut să trăiesc la fel având bucata asta de informație.

Nu m-am dat pe broccoli peste noapte, dar am căutat să înțeleg ce aș putea să fac că să nu fiu printre aia șapte. Ce am descoperit e că, deși ziarele și vracii nutriționiști vor să complice lucrurile, regulile de bază sunt simple. Atât de simple încât par perimate pe lângă chestii la modă ca antioxidanții și detoxifierea.

Iată câteva lucruri pe care le-am învățat și după care încerc să trăiesc:

  • vegetarienii sunt în general mai sănătoși decât carnivorii, dar cei care mănâncă carne doar de două-trei ori pe săptămână sunt la fel de sănătoși ca vegetarienii.
  • carne înseamnă pui, curcan sau pește. Carnea roșie e problema. Încă mănânc mici și șnițele, dar doar de câteva ori pe lună.
  • produsele pe care străbunicii noștri nu le-ar recunoaște drept mâncare sunt de evitat: chipsuri, iaurturi de fructe, cereale de ciocolată și alte alea.
  • durează câteva minute până informația ajunge de la stomac la creier. Dacă mănânci până te simți sătul, vei fi mâncat probabil prea mult.
  • mă mir de fiecare dată când văd la supermaket coșuri care dau pe afară de mâncare ieftină. E mai bine să cumperi mai puțin, dar să cheltui mai mult pe ce cumperi.
  • încerc să mă feresc de pâine albă, mezeluri și sucuri carbogazoase.

Dacă industrializarea tot mai intensă nu era de ajuns, pe noi nu ne ajută nici cultura gastronomică tradițională, bazată pe mâncăruri grele, prăjeli și carne de porc. Tocmai de asta e nevoie de un pic de efort, de not going with the flow. Dacă mănânci ca restul lumii, o sa ai aceleași probleme ca restul lumii.

Sursa foto: Flickr, Mrs. Magic.

Comercial

Ok, începutul articolului o să sune cam tabloid, dar nu vă speriați. Am citit recent că Adele s-a luat de Madonna, Rihanna și Lady Gaga:

They don’t look how they do in magazines or videos. I have seen them up close. They don’t even look like that. Exploiting yourself sexually is not a good look. I don’t find it encouraging. To sell more records I don’t even need to do that. I just stand there and sing.

Mi-a plăcut treaba asta pentru că toată cultura pop a devenit mitică, în sensul că o acceptăm fără s-o punem la îndoială. Și deodată vine cineva și întreabă: dacă faci muzică adevărată de ce ai nevoie să cânți în chiloți ca s-o vinzi? Pentru că asta se cere, nu?

“Asta se cere” pleacă de premiza că astea-s compromisurile care trebuie făcute dacă e să ai succes. Și până la urmă despre asta-i vorba, nu? Cum faci să te cunoască cât mai multă lume…

Aproape tot ce citești despre Lady Gaga înainte să fie cunoscută arată cât de obsedată era gagica să fie celebră.

Or, dacă asta e ținta, the end-all-be-all, să fii cât mai faimos, atunci muzica e doar mijlocul către un scop. Alături de toate celelalte detalii șocante-într-un-fel-extrem-de-calculat care compun o paiață care să vândă bine.

Scott Avett, de la Avett Brothers, simplifică lucrurile până la măduva lor:

In all types of art there is a choice. Create what you feel because you believe in it, or create what you think will be “successful.” The difference between the two is this: with the latter, that which will be “successful” can only “succeed” for a temporary moment with you and your physical state. But that which is created in sincerity, that which reveals part of your soul without control and plan, will outlive all of us and be generated between men for years to come. Though the work may not succeed in number of viewers, it still bears a life.

Asta e tot ce trebuie spus. Ori cânți pentru că asta simți, ori pentru că vrei să ai “succes”. Tot ce intră în a două categorie, de la manele, la tot playlistul Kiss FM, la Lady Gaga, e gunoi. Împachetat mai bine sau mai prost, dar gunoi.

Jumătatea plină

Nimic nu pare să meargă cum trebuie în țara asta. Politicienii-s bandiți care se porcăiesc toată ziua, autostrăzi n-avem, în spitale se moare cu zile dacă nu cunoști pe nimeni. Litania lucrurilor care nu merg e, în sine, un început de depresie.

Și totuși, dracul nu e chiar atât de negru. Prins în rutina vieții de zi cu zi, tinzi să le treci cu vederea, dar avem și lucruri decente în jurul nostru. Și nu strică din când în când, să ne numărăm binecuvântările, vorba englezului.

  • siguranța – contrar mașinii de creat panică a știrilor tv, România urbană, cel puțin, mi se pare o țara destul de sigură. Pot să merg oriunde în Iași la două dimineață fără să-mi fac griji că o să fiu tâlhărit. Ceea ce e mai mult decât se poate spune despre sudul Londrei, spre exemplu.
  • femeile – printr-un soi de lege cosmică a compensației, țările amărâte tind să aibă femei frumoase și Roamânia nu face excepție. Nici aici Anglia nu stă mai bine, but hey, can’t have it all.
  • țuica – făcută cum trebuie, e mai bună decât multe single-malt-uri.
  • uniculuturalismul – România încă e o țara din care se pleacă mult mai mult decât se vine. N-o luați drept xenofobie, dar pe unde-am fost am avut senzația că nu poți să înghesui prea multe nații, culturi și obiceiuri, fără să ai niște frecușuri sociale care până la urmă dau în clocot.
  • Internetul – suntem în primele zece țări din lume la viteza de Internet după ce ani buni am fost primii din Europa. Nu strică nici faptul că vezi cam tot fotbalul care contează cu câțiva lei, și HD pe deasupra.

O să spuneți că nu-i de ajuns, că tot suntem cu câteva decenii în urma vestului Europei. Așa o fi, dar gândiți-va că mai tot restul planetei ar da orice ca să trăiască la fel ca noi. Și așa înapoiați cum suntem, tot o ducem mai bine decât am dus-o vreodată în istoria noastră.

Mult e dulce și frumoasă

Dacă e un obiect la care n-am fost perfect mediocru în școală, ăla e engleza. N-am luat olimpiade și nici zece pe linie, dar ceva în capul meu a decodat limba asta nu numai cu ușurință dar și cu plăcere.

Pe măsură ce am înțeles cum funcționează și româna și engleza, mi-am dat seama cât de propagandistică e treaba cu dulce și frumoasă. Româna nu e nici una nici alta, și nu mi-a luat mult să-mi dau seama că cei care credeau asta n-aveau termen de comparație.

Româna e o limbă ilogică, sucită, cu mai multe excepții decât reguli. Enagleza, dimpotrivă, e complexă dar inteligibilă, ca harta metroului londonez.

Da, dom’le, dar tot degeaba dacă n-au echivalent pentru dor și doină. Dacă te gândești că engleză are vreo jumătate de milion de cuvinte și româna doar 120 de mii, e clar că e mult mai simplu să găsești exemple în sens invers. Câteva care-mi vin în minte: compelling – convingător amestecat cu elocvent, knee-jerk – cu sensul de previzibil-automat, sau wholesome – un fel de salutar, nu doar fizic ci și etic.

Apoi mai sunt cuvintele care sună în acord cu lucrul pe care-l reprezintă: pecadilloes cu sensul de mici defecte, grace cu sensul de finețe sau har. Ei îi zic snow, noi zăpada, ei leaf, noi frunză. Exemple mundane și empirice, dar care dau un ton plăcut limbii.

Ce-mi place cel mai mult însă la engleză sunt expresiile. E o joacă aici pe care nu știu dacă o ai în alte limbi.

După ce ești pus la locul tău, englezii te poftesc să servești humble pie, dacă cineva vrea să devieze atenția de la lucrurile care contează se cheamă că a aruncat un red herring, dar dacă știe ce spune atunci he knows his onions. Dacă n-ai ce face decât să taci și să înduri, atunci bite the bullet, și dacă nu-ți place căldura ieși din bucătărie. Sau preferata lui COYS: Close, but not cigar.

Mama expresiilor peste care am dat până acum e din Boardwalk Empire, când Jimmy îi spune lui Harrow, lunetistul-aghiotant cu jumătate de față mutilată în război, că va avea șansa să-și facă o familie și toate cele. Simțind că-l îmbată cu apă rece, Harrow îi zice: If wishes were horses, beggars would ride.

Ce am făcut în postarea asta, s-ar chema preaching to the choir, pentru că dacă sunteți aici probabil știți deja că engleză e o limbă mișto. Dar nu strică să ne amintim că limba pe care-o vorbim chiar e dulce și frumoasă, doar că nu e româna.

Sursa foto: Flickr, kevinzim.

Cinci aplicații decente

Dacă tot ne-am luat cu gadgetăreala miercuri, zic că n-ar strica un casual friday tehnologic. Vreau să vă recomand cinci aplicații care-mi fac viața din fața ecranului mai ușoară, și aș fi curios să aflu ponturile voastre.

Un scurt disclaimer. Am avut de când mă știu o tastatură în casă, începând cu cea care era legată de walkmanul pe care se încărcau jocurile. Când crești o dată cu calculatoarele și Internetul, ele tind să-ți cam placă, în timp ce tu devii tot mai confortabil în preajma lor. Problema e că devii atât de confortabil încât le iei de bune.

Or, tehnologia e un târg faustian, vorba lui Neil Postman: îți dă ceva și îți ia ceva. Dacă e limpede pentru toată lumea ce-ți dă, ce-ți ia e un pic mai subtil și mai parșiv. Și dacă n-o controlezi, ajunge să te controleze ea pe tine:

I owe my livelihood to technology and I love the raw capability it offers us as a tool, but I fear it a bit more than most people do. It’s a tool, but it’s not quite a hammer, because a hammer doesn’t seduce you into sitting around lonely in your underwear for 6 hours at a stretch clicking on youtube videos and refreshing Twitter. I fear technology because I fear that bad feeling I get after a three day XBox binge I go through every year around the holidays. I fear technology not because I think it’s evil, but because it’s too easy to start clicking and never stop, even if the stream of data starts to go from meaningful to useless after the top 5%.

Cu asta în minte, încerc să filtrez cât mai mult aplicațiile pe care le folosesc și timpul pe care li-l dau. Iată cele care mă ajută cel mai mult:

Google Chrome. Știu că nu e o aplicație per-se, dar mă împăcam atât de bine cu Firefox-ul încât nu-i vedem rostul. După al 19-lea crash în câteva zile, am trecut în Chrome bandwagon. Fără să fiu un expert, mi se pare că e mai stabil și că are extensii mai mișto. Make of it what you will.

Feedly. Un fel de interfață pentru Google Reader. Dacă îl folosiți, ceea ce vă recomand, Feeedly înlocuiește aspectul rudimentar cu unul mai lustruit și mai plăcut. Eu îl am ca pagină de pornire.

Readability. Dacă dați peste un articol lung la servici și vreți să-l puneți la păstrare pentru mai târziu, asta face Readability. E curat și minimalist. Dacă citiți mult pe net, ar trebui să vă fie de folos.

LastPass – generează și ține minte parole random care-s mult mai greu de spart. Eu nu-mi știu parola de la absolut nici un cont. O știu pe doar pe cea de la LastPass și e de ajuns. Dacă va chinuie parolele, încercați-l.

Stats Zone. Mama lor în materie de grafice și statistici pentru Premier League și Champions League. Dacă vă arde să aflați în timp real de câte ori a pierdut mingea Balotelli, Stats Zone face exact asta. Din păcate e doar pentru iPhone; eu o folosesc de pe telefonul lui taică-meu. Costă două lire jumate.

Cam astea-s pâinea și cuțitul la mine. Ziceți, ce mi-a scăpat?

Sursa foto: Flickr, Hanan Cohen.