The best is yet to come

Tot vreau să scriu postarea asta de ceva vreme, şi primul casual friday din an pare potrivit. Ştiţi genul ăla de ştiri narcisiste care încep cu “emisiunea noastră a fost cea mai vizionată pe intervalul orar…”? Mă enervează crunt ştirile alea şi sper că lucrurile de mai jos să nu sune asemănător.

Când am dat drumul la abonament în august, m-am ferit să promit marea cu sarea, pentru că bănuiam că începutul o să fie complicat in more ways than one. Dintr-o dată, aveaţi nevoie de un cont ca să citiţi articolele şi de altul ca să comentaţi.

Iar eu eram ruginit după un an de pauză şi ştiam că e nevoie de câteva luni că toată maşinăria de scris să se greseze. Am încercat să văd ce merge şi ce nu, din punctul de vedere al conţinutului, al designului şi al rutinei de zi cu zi.

Acum lucrurile s-au aşezat şi cred că încep să între într-un anume flow pe care l-am căutat de la început. Am învăţat mai mult în ultima jumătate de an decât în toată facultatea. Am învăţat despre cum să croiesc fraze cât mai clare, despre numărul de rânduri după care un paragraf devine greu de urmărit- patru fwiw. Am dat peste programe care mă ajută să salvez ore întregi pe săptămână.

De fapt, am învăţat suficient ca să ştiu că nu ştiu cât credeam despre scris sau despre fotbal. Dar astea-s lucrurile care îmi plac şi pe care încerc să le fac cât mă pricep de bine. Ce încerc să spun e: the best is yet to come.

Mulţumesc mult de tot că v-aţi abonat şi nu v-aţi dat duşi. Mulţumesc pentru comentarii şi like-urile de pe Facebook. Mulţumesc că îmi faceţi treaba atât de plăcută. Sunt mai recunoscător decât vă daţi seama.

Cheers!

Sursa foto: victor_nuno

Cumpărături (ne)fericite

Am vrut să scriu ceva despre consumerismul care deturnează Crăciunul, despre abundenţa ambalată în neliniște, despre cum ajungem să stăm mai mult la mall decât pe-acasă zilele astea.

Documentându-mă pentru articol, am fost curios să văd ce părere avea C.S. Lewis despre Crăciun, şi când am terminat de citit mi-am dat seama că orice aş fi scris ar fi fost în plus. Dacă vă simţiţi un pic copleşiţi de toate lucrurile care “trebuie” făcute în perioada asta, luaţi-vă un răgaz şi ascultaţi/citiţi scurtul eseu al lui Lewis.

Three things go by the name of Christmas. One is a religious festival. This is important and obligatory for Christians; but as it can be of no interest to anyone else, I shall naturally say no more about it here. The second (it has complex historical connections with the first, but we needn’t go into them) is a popular holiday, an occasion for merry-making and hospitality. If it were my business too have a ‘view’ on this, I should say that I much approve of merry-making. But what I approve of much more is everybody minding his own business. I see no reason why I should volunteer views as to how other people should spend their own money in their own leisure among their own friends. It is highly probable that they want my advice on such matters as little as I want theirs. But the third thing called Christmas is unfortunately everyone’s business.

I mean of course the commercial racket. The interchange of presents was a very small ingredient in the older English festivity. Mr. Pickwick took a cod with him to Dingley Dell; the reformed Scrooge ordered a turkey for his clerk; lovers sent love gifts; toys and fruit were given to children. But the idea that not only all friends but even all acquaintances should give one another presents, or at least send one another cards, is quite modern and has been forced upon us by the shopkeepers. Neither of these circumstances is in itself a reason for condemning it. I condemn it on the following grounds.

1. It gives on the whole much more pain than pleasure. You have only to stay over Christmas with a family who seriously try to ‘keep’ it (in its third, or commercial, aspect) in order to see that the thing is a nightmare. Long before December 25th everyone is worn out — physically worn out by weeks of daily struggle in overcrowded shops, mentally worn out by the effort to remember all the right recipients and to think out suitable gifts for them. They are in no trim for merry-making; much less (if they should want to) to take part in a religious act. They look far more as if there had been a long illness in the house.

2. Most of it is involuntary. The modern rule is that anyone can force you to give him a present by sending you a quite unprovoked present of his own. It is almost a blackmail. Who has not heard the wail of despair, and indeed of resentment, when, at the last moment, just as everyone hoped that the nuisance was over for one more year, the unwanted gift from Mrs. Busy (whom we hardly remember) flops unwelcomed through the letter-box, and back to the dreadful shops one of us has to go?

3. Things are given as presents which no mortal every bought for himself — gaudy and useless gadgets, ‘novelties’ because no one was ever fool enough to make their like before. Have we really no better use for materials and for human skill and time than to spend them on all this rubbish?

4. The nuisance. for after all, during the racket we still have all our ordinary and necessary shopping to do, and the racket trebles the labour of it.

We are told that the whole dreary business must go on because it is good for trade. It is in fact merely one annual symptom of that lunatic condition of our country, and indeed of the world, in which everyone lives by persuading everyone else to buy things. I don’t know the way out. But can it really be my duty to buy and receive masses of junk every winter just to help the shopkeepers? If the worst comes to the worst I’d sooner give them money for nothing and write if off as a charity. For nothing? Why, better for nothing than for a nuisance.

C. S. Lewis, What Christmas means to me… din cartea God in the dock – Essays on theology and ethics.

Sursa foto: Paul Stevenson

Las-o, bă, că merge aşa!

O dată cu mutatul la casă, am avut de-a face în ultimul an cu tot felul de meşteri, de la salahori până la electricieni. Oameni care muncesc zece ore pe zi şi câştigă zece milioane pe lună. Oameni care, în acelaşi timp, fac treabă de mântuială. Ca beneficiar, asta mă lasă cu o tensiune nerezolvată. Vreau ca lucrul pentru care am plătit să fie bine făcut, dar îmi dau seama că e greu să faci lucrurile bine pentru zece milioane pe lună.

Dacă-i întrebi pe angajaţi, o să-ţi spună că şi aşa muncesc prea mult pentru banii pe care-i iau. Dacă-i întrebi pe patroni, o să-ţi spună că nici dacă şi-ar plăti mai bine oamenii nu s-ar schimba mare lucru. Ştiinţa arată că şi unii şi ceilalţi au dreptate în felul lor.

Dan Pink a distilat 50 de ani de cercetare într-o carte despre lucrurile care ne motivează cu adevărat. Dacă aveţi zece minute, cele mai importante idei sunt comprimate în animaţia de mai jos:

Studiile arată că banii sunt un motivator important. Dacă nu plăteşti oamenii suficient, ei nu vor fi motivaţi. E mai greu pentru un faianţar să fie atent la mofturile clientului, când el nu ştie cu ce-o să-şi plătească facturile în iarnă.

Angajaţii au nevoie să câştige destul încât să nu se gândească toată ziua la… how to make ends meet. Asta e condiţia necesară, dar nu şi suficientă. Dincolo de bani, există trei factori principali care determină motivaţia oamenilor la locul de muncă:

Autonomy: The urge to direct our own lives.

Mastery: The desire to get better at something that matters.

Purpose: The yearning to do what we do în the service of something larger than ourselves.

Mă gândesc la muncitorul necalificat din construcţii, la casiera de la Dedeman sau cablistul RDS şi îmi dau seamă că sunt prinşi în structuri care predispun la lehamite. Nimic din jurul lor nu-i motivează să fie mai buni la ceea ce fac, aşa că ajung să facă suficient cât să nu fie daţi afară. Angajatorilor nu le pasă de ei, aşa că nici lor nu le pasă de clienţi. Las-o, bă, că merge aşa!

De când am înţeles lucrurile astea am un pic mai multă compasiune pentru angajaţi pe care altă dată i-aş fi înjurat şi un pic mai multă admiraţie pentru oameni care, deşi sunt blocaţi în slujbe de c***t, îşi iau de undeva motivaţia de a-şi face treaba cu har şi pricepere.

Sursa foto: jurveston

De ce România e ruptă în coate

Doi economiști americani au scos anul asta o carte excelentă bazată pe o teză simplă: succesul unei națiuni depinde de politica extractivă sau inclusivă a celor care o guvernează.

Extractive states are controlled by ruling elites whose objective is to extract as much wealth as they can from the rest of society. Inclusive states give everyone access to economic opportunity; often, greater inclusiveness creates more prosperity, which creates an incentive for ever greater inclusiveness.

România e un stat chintesențial extractiv, în care o elită compusă din securiști, oameni de afaceri și politicieni secătuiește restul societății. Asta e structura pe care funcționează statul român. Dincolo de asta, toate procentele care ne sunt fluturate nu prea mai contează.

Altele sunt lucrurile care contează. Cum ar fi că trei milioane de oameni țin în spate alte 15 milioane. Cum ar fi că statul ia două treimi din cât câștigi. Cum ar fi că aceleași firme câștigă același licitații an după an.

Nici unul din lucrurile astea n-o să se schimbe în viitorul apropiat pentru că, în afară câtorva execeptii, numele de pe buletinele de vot sunt tipărite acolo tocmai pentru că vor mai mulți bani și mai multă putere. Oamenii care ar trebui să dea soluțiile, sunt de fapt problema. Când ajungi să înțelegi asta, nu poate decât să-ți pară rău:

Îmi pare rău că în România în continuare nu se poate forma un partid nou puternic. Că sistemul oligarhiei politice e atât de eficient în­cât sugrumă din fașă orice alternativă. Că toți cei care muncim, scriem și plătim taxe nu ne putem opune cu șanse de izbândă celor care mimează munca, vorbesc și cheltuiesc taxe.

Sursa foto: gueorgui.

Fotbalul e doar o scânteie

Tim Vickery povestește cum un suporter brazilian s-a dus la un meci de Copa Libertadores, la câteva ore după ce tatăl său murise:

I still went to the game. It’s what he would have wanted. My dad was a fervent Fluminense fan. I could imagine him saying “son, it’s too late to do anything for me, but you can go and give the team a hand”.

E o poveste emoționantă pe care Vickery speră să și-o amintească data viitoare când cineva îi spune că fotbalul nu contează. Asta m-a pus pe gânduri. Vickery e un jurnalist remarcabil, dar logica din spatele argumentului pare strâmbă. Doar pentru că unii își închipuie că viața începe și se termină cu fotbalul, asta nu înseamnă că așa se întâmplă. E un sofism.

Tatuajele, bannerele cu “UTD kids wife, în that order”, cenușa suporterilor incinerați vărsată pe gazonul de pe Anfield, toate sunt gesturi de un devotament admirabil în rândul fanaticilor. Cum poate fotbalul să fie trivial când stârnește asemenea pasiuni în oameni?

Dar ajungem de unde am plecat. Doar pentru că unii îl iau mult prea în serios asta nu înseamnă că nu e trivial. Și asta nu se întâmplă doar cu fotbalul. De când mi-am luat câine, mai intru din când în când pe forumuri specializate, și dau de oameni care vorbesc despre ciobănescul lor de parcă ar fi soul-mates. Le-aș răspunde de fiecare data: E DOAR UN CÂINE, dacă aș ști că nu mă ostracizează.

Unii venerează o echipă, alții un câine, o mașină cu mulți cai, sau niște stele Michelin. Oamenii dintr-un trib par fraieri în ochii celorlalți. Cum să dai sute de pounds pe o masă, se întreabă suporterul care dă câteva mii ca să meargă cu echipa în deplasări? Cum să-ți pierzi vremea cu fotbalul, când mereu e ceva de făcut la mașină? Dar asta nu înseamnă că vreunul din lucrurile astea contează cu adevărat în marea schemă a lucrurilor. Doar că, vorba lui Eminescu, crezi cムte-nchini la soare și-ai adorat scânteia.

Ca jurnalist care scrie în fiecare zi despre fotbal, sunt primul care să recunosc că fotbalul e doar o scânteie. Nu spun că nu contează. Fotbalul contează doar în măsura în care reflectă ceva mai important decât cornere și offside-uri.

Cum ar fi prezența de spirit de a veni în ajutorul unui puști sufocat de anxietate. Sau noblețea de a opri o fază pentru a vedea dacă adversarul tău e în regulă. Sau frumusețea unei pase nemaivăzute. Dar dincolo de asta, dacă bate Liverpool sau Chelsea, dacă Torres își revine sau nu, dacă Wenger va cumpăra un portar, toate astea nu prea contează.

That’s one of the greatest things about football. It allows you to experience the full gamut of human emotion- hope, despair, the kind of joy that makes you leap and punch the air and the brand of despair that causes your head to plunge into your hands. But you do so safe in the knowledge that none of it really matters. Not in the real sense of the word. It’s a simulated reality in which one can cocoon oneself. Life with stabilisers on if you will. Nick Hornby had a nice line in Fever Pitch, that if you lose a Cup Final in May, you get the 3rd Round again in January.

Sursa foto: wvs