Arsenal a mizat pe ceea ce-i lipseşte, o apărare metronomică, şi a pierdut.
Detest să văd cum discuţiile în bobote despre arbitraj ne răpesc fotbalul şi ne ascund lucrurile care contează. Dar asta s-a întâmplat ieri. Aşa că daţi-mi voie să fac scurt „procesul etapei” ca să putem să ne vedem de-ale noastre.
Al doilea galben al lui Van Persie a fost o tâlhărie sinistră (trecuse doar o secundă de la fluierul arbitrului când olandezul a lovit mingea), deşi el e singurul vinovat pentru că şi-a pierdut controlul în prima repriză. Dar după mine, golul valid anulat Barcei în tur şi penalty-ul neacrodat din prima repriză ar trebui să fie suficiente pentru a domoli corul care acuză arbitrajul. A se slăbi, vorba lui Caragiale.
În tunel, Wenger i-a spus lui Guardiola să-l felicite pe arbitru nu pe el. Pep i-a răspuns elegant la conferinţa de presă:
„Înțeleg perfect nemulţumirea lui Wenger. Roşul a fost frustrant. Dar dacă vrea să discutăm despre fotbal, e binevenit.”
Să discutăm despre fotbal, zic. Barcelona a făcut o prima repriză crispată şi mai degrabă nereuşită, în care i-a lipsit penetrarea obişnuită, deşi a marcat, a avut o bară, o ocazie clară şi un penalty neacordat.
Pentru toate neajunsurile lor din prima parte, pressingul catalanilor a fost pur şi simplu asfixiant. Nu se terminau reluările fazelor, că mingea deja reinstrase în posesia Barcei (cheers Zonal Marking pentru grafic). Arsenal, în mod normal atât de fluidă şi coerentă, a fost redusă la o echipă care „n-a putut să lege trei pase”. Jonathan Wilson spunea că dubla de anul trecut a fost câştigată de echipa care s-a mişcat mai bine fără minge. Cu atât mai mult e valabil anul asta.
E facil să pui succesul Barcei pe seama talentului de care musteşte echipa, dar nu e nici o îndoială că talentul e dublat de un efort pe măsură. Barça e o echipă de violonişti care muncesc ca nişte mineri.
Forumurile au dat în clocot după călcâiul lui Fabregas, dar ce mă preocupă pe mine sunt secundele care i-au urmat. Iniesta se face că trage, fentează, ciupeşte mingea printre 3 „tunari” şi îl găseşte pe Messi, care jonglează cu delicateţe peste plonjonul lui Almunia şi trimite din voleu în poarta goală. În cinci secunde de geniu, doi băieţi au dezlegat rebusul care fusese timp de o repriza întreagă apărarea lui Arsenal.
Apoi a venit repriza secundă, cu autogolul lui Busquets şi eliminarea lui Van Persie, pe care a stat scris cu litere de-o şchioapă: GAME OVER. Cu un om eliminat la fel de nedrept, ba chiar mai devreme, Interul a strâns din dinţi şi a alergat mai mult anul trecut. Pentru Arsenal 11-la-11 era o sarcină copleşitoare, 10-la-11 de-a dreptul imposibilă.
Statisticile OPTA relevă superioritatea covârşitoare a Barcelonei, care rămâne o pălărie prea mare pentru Arsenal, şi probabil pentru majoritatea echipelor de pe continent: şuturi 20-0, pase reuşite 724-119, posesie 76%-24%, atingeri în careul advers 47-2.
Impresia mea e că Arsenal a pierdut meciul şi calificarea dinainte să intre pe teren, când Wenger şi-a pus echipa să joace împotriva ADN-ului ei. La conferinţa de presă de ieri Wenger a acceptat că e nerezonabil să vii pe Camp Nou ca să ţii de rezultat:
Is it realistic to try to play a 0-0 from the first minute? It would be against our nature.
Tactically, I don’t think it’s defendable. We don’t have a team of 11 defenders who are happy to defend.
Pesemne că s-a răzgândit de pe o zi pe alta, căci Arsenal asta a făcut, a fost nerealistă şi a încercat să apere indefensibilul. Întrebarea pe care Wenger şi-a pus-o fără îndoială în timp ce pregătea meciul a fost: „Crezi că ai vreo şansă să nu iei gol pe Camp Nou?”
Iar răspunsul lui a fost „da”, când orice ageamiu din pub ştia că de fapt e „nu”. Nu cu Barça, nu pe Camp Nou, şi în nici un caz nu era Arsenal echipa care să facă asta. Ultimul meci fără gol primit al tunarilor în deplasare în Liga Campionilor datează din noiembrie 2007, intr-o grupa cu Steaua și Slavia Praga. Or, să crezi că următorul clean-sheet o să vină tocmai cu Barça pe Camp Nou, e nebunie curată.
După primele 20 de minute, când mi-am dat seama că Arsenal a venit să parcheze autobuzul, mi-am dat seama ca e o tactica suicidală. Ca un bătăuş de maidan în faţă unui boxer de categorie grea, Arsenal a băgat bărbia în piept şi a aşteptat lovitura. Problema e că alţii cu bărbii mult mai tari, recte apărări mai solide, au fost trimişi la podea pe Camp Nou.
Rubin Kazan şi mai ales Interul au rezistat anul trecut, dar italienii veneau la adăpostul celor două goluri din tur. Interul era o echipă de soldaţi hârsiți în tranşeele din Serie A, în slujba unui antrenor meticulos până la obsesie, care a venit pe Camp Nou şi a spus: „Luați mingea, eu n-am nevoie de ea!”.
Or, ca să-şi permită să facă asta a fost nevoie de un antrenament lung de doi ani, în care înțelegerea dintre fundaşi, ieşirile la offside şi marcajul la oameni s-au calibrat perfect. Asta face ca demonstratia de fotbal blindat a Interului de anul trecut să fie aproape irepetabilă. Cum si-a închipuit Wenger că o poate imita cu alde Clichy si Koscielny, e greu de înțeles.