Liga Campionilor

Barcelonei i-ar fi plăcut să treacă de Inter la fel ca de majoritatea echipelor care vin pe Camp Nou: sin despeinarse, cum zic spaniolii, adică fără să-şi strice frizura. Iată că Inter a ciufulit-o bine de tot.

Mourinho n-avea de gând să încheie conferinţa de presă de marţi fără să toarne un pic de vitriol peste mândria catalană: Inter, puristii fotbalului contemporan erau echipa cu un vis, Barca, discipolii lui Scaraoţchi, echipa cu o obsesie. „Ese portugues, hijo puta es” i-au cântat cules-ii care-l aşteptau la iesire, un refren pe care CR9 l-a auzit des anul asta. Oricum, o paradigmă caraghioasă pentru cine-l cunoaşte pe Massimo Moratti, care avea să-l tragă discret de mâneca pe portughez: „Finala Ligii Campionilor e mai mult decât un vis pentru noi.”

Cu Motta eliminat, Inter trece la 4-5-0

Suprins de 3-4-3-ul ultra-ofensiv pregătit de Pep, Mourinho l-a „accidentat” pe Pandev înlocuindu-l cu Chivu, salvând practic o schimbare pe care ar fi fost nevoit s-o facă foarte devreme. A fost o noapte memorabilă pentru Cristi, care rămâne singurul nostru ambasador în fotbalul mare. După primul sfert de oră, în care raportul paselor era 130 la 10 în favoarea Barçei, toată lumea avea o idee clară despre cum urma să curgă meciul. După ce Busquets a căzut de parcă l-ar fi lovit Joe Frazier, Interul a executat cu şi mai multă determinare planul iniţial: apărare ultra-aglomerată pe două linii, în sistemul 4-5-0. „In dieci si vince meglio!” obişnuia să le strige magul Hererra jucătorilor săi. Patru decenii mai târziu, Inter-ul lui Mourinho nu putea decât să spere că în zece va pierde mai greu.

86% posesie. Si cu asta ce-am făcut?

La fel ca şi cu Chelsea în semifinala de anul trecut, Barça n-a reuşit să desfacă o defensivă asfixiantă. Numerele nu spun toată povestea, vorba americanului, şi meciul de ieri e dovadă chintesenţială. 86.4% a fost posesia Barçei, în timp ce raportul paselor a fost 555 la 67. Cea mai mare parte din meci însă, Barça a tras cu gloanţe de lemn într-un Inter cu o defensivă din kevlar. Italienii au absorbit inteligent în treimea lor de teren o presiune pe care atâtea echipe au găsit-o sufocantă. A fost, trebuie spus, una din cele mai impresionante demonstraţii defensive din istoria fotbalului recent. Dacă atacul e o artă, Inter ne-a adus aminte că la fel e şi apărarea.

Pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas. Pe gazonul scurt şi bine udat al Camp Noului, tiki-taka a părut un scop în sine fără acele penetrări care despică de obicei defensivele oaspeţilor. La fel de static şi absent ca în prima manşă (când statisticile au arătat că a fugit mai puțin decât Valdes!), Ibrahimovic nu şi-a justificat nici ieri prezenţa în teren. Suedezul e un fotbalist extraordinar dar pur şi simplu nu de calităţile lui era nevoie împotriva Interului. Pep n-a înţeles asta nici în tur, şi, mai grav, nici în retur. Planul B, cu Bojan si Jeffren a funcționat mult mai bine decât planul A.

Barça se trezește prea târziu

Cea mai bună echipă din lume de la mijloc în sus a avut nevoie de un fundaş ca să deschidă scorul. Servit la limita off-side-ului de Xavi, Pique i-a făcut o „veronică” ca la coridă lui Cordoba, după care împins balonul cu latul în poarta goală. 93.000 de catalani cântau din nou. Mai sunt 5 minute, hai 10 cu tot cu prelungiri. Suturile pe poartă care mai degrabă lipsiseră, vin acum la foc automat de la Messi şi Xavi. Şi, în minutul 91, Bojan găseşte până la urmă vinclul lui Julio Cesar din mijlocul careului. Camp Noul explodează degeaba. De Bleeckere fluieră henţ la o minge care-i vine în mână lui Yaya Toure dintr-un metru. Eronat, dar ce mai contează, Inter e în finală.

Ţin să dezavuez din start două idei care ştiu că vor fi repetate până la lehamite în presa de azi: neputinţa Barçei şi geniul lui Mourinho. Să le luăm pe rând.

Neputinţa.Nu atât necalificarea cât sterilitatea Barcei din primele 80 de minute, duc la concluzia că Barcelona n-a făcut destule că să se califice. E fals. Să ne înţelegem: Barça a făcut bucăţi echipe naive tactic şi defensiv că Stutttgat sau Arsenal. Cine se aştepta ca Interul să fie disecată cu aceeaşi uşurinţă e naiv la rându-i. Barça a întâlnit regina fotbalului negativ, cinic, urât. Şi ce a făcut? A marcat. O dată. De două ori. Doar că arbitrul a fluierat când trebuia să tacă. Şi ce a mai făcut? A avut două ocazii uriaşe la şutul lui Messi din prima repriză şi devierea cu capul al lui Bojan. Să recapitulăm: în faţa uneia din cele mai ermetice defensive din istoria fotbalului, şi nu zic vorbă mare, Barca a marcat de două ori şi şi-a creat încă două ocazii clare. Vi se pare puţin?

Geniul. O spun din start: Mourinho a pregătit impecabil ambele manşe. A înţeles că nu poate controla mingea împotriva catalanilor, aşa că a controlat spaţiul. Când toată lumea pleda pentru un gardian la Messi sau la Xavi, Mourinho a rămas fidel apărării în zonă. „Nu suntem la baschet să ne apărăm om la om”. Până la urmă, portughezul a înţeles că kriptonita catalanilor e o apărare foarte joasă, aglomerată, cu cele două linii defensive lipite aproape una de alta. Aşa se face că Barça trebuia să treacă mereu de 10 jucători, toţi cu faţa la minge.

Dar vă rog nu credeţi Truman show-ul regizat de presa noastră leneşă. După tur, Andrei Niculescu a avut grijă să ne explice cât de specială a fost tactica portughezului şi cât de bine au funcţionat surprizele pe care i le-a pregătit lui Pep. Mourinho l-a contrazis chiar la conferinţa de presă de marţi: „Toata lumea aștepta o surpriză, dar câteodată surpriza e că nu e nici o surpriză. N-am schimbat absolut nimic. Echipa avea nevoie de un mesaj de încredere.” Astăzi, acelaşi registru encomiastic folosit de Andrei: Mourinho a mizat pe cartea câştigatoare şi e iar în finală. Cum ar fi arătat cronica dacă nu se dădea henţ în prelungiri? Simplu, tăiam Mourinho şi băgam Pep. Avantajele jurnalismului prefabricat.

Mourinho n-a avut un plan revoluţionar, ci unul curat, simplu, machivellic chiar. Să anuleze handicapul de îndemânare printr-o apărare compactă, extrem de compactă. Vă zic o chestie pe care am învăţat-o de la poker: de fiecare dată când faci ceva care îl enervează pe adversar, înseamnă ca faci ceva cum trebuie. Cheia a stat la jucătorii interisti care au executat acest plan cu o precizie şi o determinare sublimă. E uşor să spui că Inter a parcat autobuzul şi pentru mulţi dintre privitori va fi fost un meci anost, de nivelul Ligii I. Dar cei care înţeleg fotbalul vor şti nivelul efortului şi coordonării pe care îl presupune un mecanism defensiv atât de eficient. N-o fi plăcut ochiului, nu pentru asta plăteşte lumea biletul, dar a fost o lecţie de apărare emfatică din partea Interului. Acea paradă a lui Julio Cesar a fost, pentru mine, la fel de frumoasă ca oricare din golurile lui Messi cu Arsenal.

A fost Interul echipă mai bună? Merita să ajungă în finală? Probabil că nu, dar vorba lui Will Munny, personajul lui Clint Eastwood în Unforgiven: deserve’€™s got nothing to do with it.

După cum ne-am obişnuit, s-a scris mult şi prost în presa noastră despre meciul de aseară. Avem jurnalişti care reciclează acelaşi limbaj standardizat pentru că nu sunt echipaţi pentru a decoda fiecare meci în parte. Ei au câteva sertare şi fiecare meci trebuie să între în unul din ele. De fiecare dată când citesc o cronică stereotipă ca asta, îmi aduc aminte de sfatul lui David Randall către jurnalişti:

Pentru a explica ceva altora, trebuie mai întâi să înţelegi tu însuţi, pe deplin, acel lucru. Până nu reuşiţi, nu scrieţi nimic.

Doar două idei despre ce s-a întâmplat aseară:

– Ibrahimovic nu avea ce căuta în teren. Letargia lui a subminat întrega maşinărie de fotbal a Barcei, care e nevoită să joace un alt fel de fotbal cu suedezul în teren. În primul rând, Ibra limitează foarte mult spaţiul în care operează Messi – dacă argentinianul n-a strălucit aseară, e mai dergabă „€œmeritul” lui Ibra decât al lui Mourinho. În al doilea rând, prezenţa lui Ibra în careu îi obligă pe mijlocaşi să joace pase ceva mai lungi, un joc care nu convine întotdeauna catalanilor. În al treilea rând, a lăsat flancul stâng expus, problemă corectată prin introducerea lui Abidal. Dacă Barca ar fi început în această formulă, e greu de crezut că Interul ar mai fi marcat de trei ori.

– Andrei Niculescu crede că anihilarea lui Xavi a fost cheia meciului, dar statisticile UEFA arată că Xavi a dictat ritmul partidei cu aceeaşi autoritate ca de obicei – cu 93 de pase reuşite, Xavi a fost detaşat cel mai bun pasator al meciului. Şi încă un detaliu impresionant: cu excepţia lui Ibrahimovic, care a fost schimbat, orice jucător al Barcei, inclusiv Valdés, a pasat mai mult decât orice jucător al Inter-ului! 521-158 e raportul paselor reuşite în favoarea Barcei.

A curs şi va mai curge multă cerneală după ce s-a întâmplat la mijlocul săptămânii, despre declinul Premier League. Fapt e că Anglia a rămas fără nicio echipă în semifinalele Ligii pentru prima dată din 2003 încoace. O dezmeticire subită pentru un campionat care şi-a trimis câte trei ambasadori în semifinale în ultimele trei sezoane. Cum s-a ajuns aici? E simplu, s-au terminat banii, sau, mă rog, creditele.

Motivul principal pentru această stare de fapt e prăbuşirea lirei. În ultimii doi ani, pe fondul crizei economice, lira sterlină şi-a pierdut 25% din valoare. Practic, pentru cluburile engleze totul a devenit mult mai scump. O dominaţie europeană atât de autoritară a fost posibilă doar aspirând an de an cele mai sclipitoare talente de pe continent. Dintr-o dată, le vine teribil de greu să mai facă asta. Alex Ferguson tocmai a renunţat la David Villa pentru Javier Hernández, un vârf mexican de £8m. Asta după ce anunţase că nu va băga prea adânc mâna în buzunar în vară, deşi e destul de evident că ar fi cazul. E o capitulare sub presiunea creditelor şi a dobânzilor copleşitoare.

Pentru prima dată în era post-Abramovici, Big Four-ul a căutat mai degrabă să vândă decât să cumpere. Aruncând un ochi peste tranzacţiile din vară observăm că Man United i-a pierdut pe Ronaldo şi Tevez, Arsenal pe Adebayor şi Toure, Liverpool pe Xabi Alonso. Chelsea, care ne obişnuise cu chltuieli văratice obscene, a devenit rezonabilă -€“ l-a adus doar pe Zhirkov, o aripă stânga. Cumulând, cvartetul care a dominat Anglia in noughties, a terminat vara cu un profit de £73m.

Cine îşi închipuia că asta n-o să se reflecte în parcursul european e naiv. Cluburile din Anglia s-au comportat în Europa exact cum indicau analizele financiare. Şi nu doar în Europa. Şi în campionat, echipele din Big Four pierd teren faţă de anii precedenţi. De fapt, termenul de Big Four nu prea mai are sens în contextul actual. Liverpool are deja 10 eşecuri în 33 de meciuri, faţă de 2 în tot sezonul trecut. „Cormoranii” alunecă din elită către acel grup de 5-6 echipe care se bat pe ultimul loc de Liga Campionilor. Arsenal şi Chelsea au pierdut deja tot atâtea partide cât în tot sezonul trecut, United -€“ cu trei mai multe.

Dacă ar fi să găsesc un sâmbure pozitiv în toată povestea asta, e că echipele de pe podium sunt acum libere să se concentreze pe titlu şi mă aştept să avem o cursă fascinantă până la capăt.

Meciul cu Bayern încheie o săptămână în care sezonul lui Man U s-a dezintegrat aproape total. Câteva gânduri despre ce s-a întâmplat aseară:

Un meci absolut ciudat, prea ciudat chiar şi pentru clişeul unui „game of two halves”! Man U a început seara ca prinţ şi a terminat-o ca broscoi. Am văzut în prima repriză acelaşi Bayern constipat care a pierdut tur-retur cu Bordeaux. Francezii au ieşit, zie germans, care au deja 4 eşecuri în acest sezon din Ligă, sunt în semifinale. Cum a ajuns Bayern cu o apărare atât de dezordonată până aici, asta nu mai pricep.

Deja-vu. O dublă manşă croită după acelaşi tipar ca Bayern – Fiorentina: gol în prelungiri pe Allianz Arena, gol decisiv Robben în deplasare. Acelaşi Robben despre care Sir Alex spunea anul trecut pe când juca la Real: „Ar fi Robben, singurul care le poate da ritm, dar nu e foarte curajos”. Pentru o aripa „timidă”, Robben a prins un voleu a naibii de curajos, o capodoperă balistică. La fel ca la voleul lui Zidane, în timp ce balonul centrat coborâ, am avut timp să ne imaginăm lovitura perfectă, doar ca s-o vedem executată în secunda următoare. Biomecanica loviturii olandezului merită (şi probabil va fi) studiată la Universitatea din Amsterdam.

„Nici o şansă!”. Asta spunea ieri Ferguson despre posibilitatea recuperării lui Rooney în timp util. Classic Fergie! A fost desigur o strategie de adormire a presei, căci după ce jurnaliştii au plecat de la Carrington, Wazza a jucat într-un 11 la 11 şi s-a antrenat intensiv pe bicicletă. Faptul că SAF a ales să înceapă cu el chiar şi într-un picior, e edificator pentru câtă încredere are în Berbatov, atacantul pe care a platit £30m.

„Faint heart never won fair lady!” e una din expresiile preferate ale lui Fergie. Altfel spus „no guts, no glory”. El a riscat enorm începând cu Rafael, Gibson, Nani şi Rooney şi toţi au avut un rol decisiv în golurile lui United. Pe cât de ştearsă sâmbătă cu veteranii în teren, pe atât de efervescentă a fost Man U în prima repriză fără ei. Iuţeala şi energia de pe benzi aproape că a fost de ajuns. Aproape.

Nani a fost colosal aseară. Şi nu mă gândesc la goluri cât la travaliu. Orice s-ar spune, nu l-am văzut niciodată pe CR7 ameţind pe Old Trafford de la efortul depus. Şi totuşi, United-ul de anul trecut, cu Ronaldo şi Tevez, n-ar fi îngăduit niciodată o asemenea chiflă .

Ţapii ispăşitori.Rafael a arătat aseară că nu e cu mult mai inteligent decât tizul sau din Testoasele Ninja: ambele galbene, acel şut când trebuia să-i paseze lui Rooney, plasamentul la primul gol al nemţilor şi felul în care a ieşit de pe teren. Cred că pentru el hairdry-erul se va transforma în wind-tunnel. Carrick a făcut încă un meci mizerabil, al câtălea oare sezonul ăsta?

Greşelile se plătesc. Man United a ieşit din Ligă pentru ca a greşit mai mult decât Bayern. A greşit Neville când s-a apucat de handbal la Munchen, a greşit Fergie când a vrut să-i umilească pe nemţi la ei acasă cu o schimbare ofensivă, a greşit Rafael ca nu şi-a reprimat instinctele de favelă, a greşit Carrick că n-a stat ca lumea pe picioare.

Două reprezentaţii opuse ale Barçei în sferturi: un cor pe mai multe voci la Londra şi un recital Messi la Barcelona

Arsenal avea cotă 8 în returul cu Barça, o cifră neverosimilă pentru o echipă care se bate la titlu în Premier League. Chiar dacă nici casele de pariuri şi nici jocul din tur nu le dădeau prea multe şanse, fanii tunarilor şi-au adus aminte de victoriile nescontate din trecut: semifinala de Cupa Cupelor cu Juve din 1980, finala aceleiaşi competiţii împotriva Parmei în ’94, sau mai recent, deplasarea pe Bernabeu din 2006.

Cu jumătatea mai bună a echipei în cârje, tunarii şi-au legat speranţele de iuţimea puştiului care aleargă mai bine decât loveşte mingea. Cele 20 de minute de pe Emirates din tur, cântăriseră evident mai greu decât un întreg sezon mediocru. N-a mai contat nici că Walcott nu mai făcuse un meci mare ca titular de câţiva ani buni. Dacă eram la fotbal american majoretele londoneze ar fi cântat: „Theo Walcott, he’€™s our man, if he can’€™t do it, no one can!” Guardiola a marşat la circul mediatic orchestrat de presă engleză, pentru a muta presiunea de la echipa sa pe umerii lui Walcott. Pep l-a măgulit pe mijlocaş remarcându-i viteză uimitoare, dar hai să fim serioşi, cât de îngrijorat poţi să fii în privinţa lui Walcott când îl ai pe Messi în echipă?

Dacă ar fi să împrumutăm termeni simfonici, returul a început domol că un adagio faţă de intensitatea de prestissimo veritabil a turului. Messi putea deschide scorul în două rânduri, dar suturile sale au ocolit de puţin poarta lui Almunia. După un sfert de ceas în care abia atinsese mingea, Arsenal a părut că-şi va călări norocul la fel ca în tur, marcând la prima fază de atac. Diaby a recuperat în cercul de la centru, l-a găsit pe Walcott care ţâşnise de la limita offside-ului, lăsându-l pe puştiul lui Arsenal singur cu Valdés. Dintr-o poziţie în care cei mai mulţi ar fi şutat, Theo a ales să îi paseze lui Bendtner, o decizie chestionabilă, şi ca idee, şi ca execuţie. A ieşit bine până la urmă, mai ales datorită tenacităţii danezului.

Pişcaţi în punctul de onoare, vorba lui Arghezi, catalanii n-aveau de gând să îngăduie încă o anomalie ca cea de pe Emirates. Trecuseră doar două minute când Messi a făcut un un-doi perfect cu Silvestre după care a şutat cu o viteză pentru care putea să-şi piardă permisul – 105 km/h. Peste un sfert de oră Abidal scapă singur pe flancul stâng, centrează slab dar balonul ajunge fortuit la Pedro, spaniolul îi aşază mingea lui Messi care vine din spate finalizează simplu. Tot Messi a ciupit delicios mingea peste Almunia pentru 3-1 şi calificarea era rezolvată încă de la pauză. Trecuseră deja două săptămâni întregi de la ultimul hattrick, nepermis de mult.

Cu lecţia învăţată din tur, Barcelona a anesteziat jocul în partea secundă. După o oră, catalanii aveau aproape de trei ori mai multe pase reuşite decât londonezii (345-132). Doar incontinentul Messi a părut să nu fie informat de strategia Barçei, aşa că a continuat să hârjonească o defensivă care pur şi simplu nu l-a putut ţine în frâu. La golul patru, venit în ultimele minute, am văzut la Messi ceva din geniul ludic al lui Georgie Best, acel nărav de a complica o fază doar pentru că e prea uşor să marchezi singur cu portarul. Unu la unu cu Almunia din poziţie centrală, Messi a intrat în unghi, i-a împletit picioarele lui Vermallen şi i-a dat lui Almunia ceea ce pe maidan se cheamă atât de explicit…€“ craci.

După meciul din tur, am văzut mulţi gooneri criticându-l pe Messi, un bau-bau supralicitat în opinia lor. Nici măcar nu marcase, acest argentinian făcut mare de fundaşii mediocrii din Primera. Absenţa sa de pe lista marcatorilor a fost însă o pistă falsă. Messi, beneficiind de o dexteritate electrizantă, ţine ocupaţi mereu trei-patru adversari. Prin simplă mişcare în teren argentinianul a eliberat spaţii imense pentru colegii săi pe Emirates. Pe Camp Nou, Xavi et co i-au întors serviciul. Or, în forma în care e acum, Messi e de neatins. Poţi să-l tragi de tricou, să-i pui piedică sau să i te sui în spate, dar de oprit nu-l opreşti. Silvestre a încercat şi a semănat cu un amărât care crede că poate să stingă un vulcan cu o stropitoare.

Pe Barça o aşteaptă Inter-ul lui Mourinho în semifinale, o dispută aproape maniheistă între ceea ce brazilienii numesc futebol arte şi futebol de resultados. De care parte va fi Barça ştim dintr-o declaraţie a lui Pep, evanghelistul fotbalului pur:

„Pentru mine, totul are sens, efortul, munca, planificarea, concentrarea si disciplina au sens doar dacă le faci pentru oameni. Maniera în care jucam e mărturia respectului nostru fata de oamenii care plătesc bilete sau plătesc ca să vadă meciurile noastre la tv. E o filozofie a fotbalului, fie ca pierdem sau câștigam. Vrem să vă arătăm fotbalul în care credem noi.”