Manchester United pierde pe mana lui Ferguson

Doar un gând despre meciul de ieri. Minutul 70. Ai 1-0 în deplasare, dar adversarul simte miros de sânge şi vine peste tine. Ce faci? Scoţi un mijlocaş care excelează in pressing şi bagi un atacant cu glezna fină? This can’€™t be right. Foarte ciudată mutarea lui Fergie! E clar că a simţit că e loc de încă un gol, dar fapt e că şi-a lăsat echipă să se apere cu un om mai puţin. Dacă e cineva care merită hairdryer-ul, e Bătrânul Nas Roşu însuşi.

Indrazneala lui Mourinho o duce pe Inter in sferturi

Mourinho a demonstrat aseară de ce rămâne special. Insa nu Ancelotti e responsabil că Chelsea n-a reuşit să desfacă rebusul gândit de portughez

Spuneţi ce vreţi despre Mourinho, dar el este, înainte de toate, un antrenor care are coaie. Ca să joci un 4-2-1-3 ultra-ofensiv pe Stamford Bridge, când vii să protejezi un avantaj fragil, îţi trebuie o pereche bene pendentes. Vizionând de 7 ori caseta meciului din tur, după cum singur a recunoscut, Mourinho a înţeles că Chelsea va sta în teren la fel ca la Milano. Dar la Milano, Inter a cam fost călărită. Aşa că portughezul a adaptat sistemul de joc, astfel încât nici un jucător al lui Chelsea, în afară de fundaşii centrali, să nu aibă timp să creeze. A gândit un sistem care să îi ţină ocupaţi tot meciul. De asta a şi ieşit un meci urât, practic fără nici un şut serios pe poartă în prima oră.

Dacă Mourinho a fost genial, Ancelotti trebuie că a fost penibil. Ar fi o concluzie falacioasă. Nu vă pripiţi să credeţi clişeul lecţiei de tactică, pe care îl anticipez în presa de azi. Cu greu i se poate reproşa ceva lui Ancelotti din ce s-a întâmplat aseară cu Chelsea. El a început cu un 4-3-3 asemănător celui care a funcţionat perfect la Milano. Nimic de zis. În acest gen de întâlniri decisive, italianului îi place să vadă o primă repriză curată, fără gol primit, după care să încerce o formulă mai ofensivă în partea secundă. După pauză, Anelka a urcat lângă Drogba, într-o poziţie care îi convine mai mult, iar mijlocul lui Chelsea a luat formă rombului clasic, cu riscul de a le lăsa spaţii mai mari lui Zanetti şi Maicon. Când toată lumea aştepta ca Chelsea să încline terenul în căutarea golului, londonezii s-au moleşit inexplicabil.

Dacă în repriza secundă, Ballack, Lampard sau Anelka au fost la fel de anonimi şi impotenţi ca în prima parte, Ancelotti nu poartă (aproape) nici o vină. Insa acolo unde se termină tactica, începe creativitatea. In timp ce Ancelotti a fost dezamăgit de deprimanta lipsă de imaginaţie a mijlocaşilor săi, Mourinho a beneficiat de sclipirea lui Sneijder. Într-un joc atât de închis şi fragmentat, o scânteie de inspiraţie e de ajuns. Opinia generală în presa occidentală e că, dacă olandezul juca la Chelsea, londonezii defilau către sferturi. O subminare a celorlalţi 10 interisti, care totuşi au executat sublim planul lui Mourinho.

Problema lui Chelsea e că îmbătrâneşte urât. Aş zice că seamănă cu Muhammad Ali pe final de carieră. Da, forţa brută e tot acolo, dar fără fler şi imaginaţie, pare să nu mai fie de ajuns. Chelsea nu mai ştie să zboare ca un fluture şi să înţepe ca o albină, aşa cum o învăţase portughezul.

Cand fotbalul e prea frumos

Stelele s-au aliniat aseară pentru Arsenal într-o evoluţie care epitomizează acel etos al fotbalului pur pe care Wenger se încăpăţânează să-l păstreze şi să-l inspire echipei

Arsenal şi-a suforcat adversarul din start, de parcă ar fi avut nevoie de opt-nouă goluri ca să întoarcă rezultatul din tur. După cum s-a jucat, golul aproape că a venit târziu, în minutul 8, când Arshavin, dintre toţi jucătorii, a câştigat un duel la cap, a pivotat şi a plecat după o minge trimisă pe culoar de Nasri; rusul a fost făcut sandviş între portar şi fundaş, mingea ricoşând la Bendtner care a împins-o în poartă cu şpiţul. Golul doi a fost croit după acelaşi scenariu: Arshavin umileşte trei fundaşi portughezi în partea stânga, centrează pe jos pentru Bendtner care reia cu latul în poarta goală. Arsenal a continuat să-şi facă jocul de Playstation până la pauză, producând probabil cea mai bună repriză a sezonului. Cu toate astea rămânea doar 2-0 şi lusitanii nu aveau nevoie decât de un singur gol.

Primul sfert de oră de după pauză a fost probabil singură perioadă în care Arsenal a părut vulnerabilă, dându-le şansa portughezilor să între înapoi în meci. Le-a lipsit pragmatismul şi Arsenal a tranşat calificarea marcând de două ori în trei minute. Nasri a primit o minge în flancul drept, şi, dintr-o poziţie în care 99 de jucători din 100 ar fi centrat, el a dansat hipnotic împletindu-le picioarele celor trei fundaşi din faţă sa; asta l-a lăsat singur cu Helton într-un unghi ridicol de închis. Avea nevoie de un şut perfect printr-o fantă cât o uşă întredeschisă. I-a ieşit un gol care unora le-a amintit de Archie Gammil şi altora de Maradona. Câteva minute mai târziu, mingea ricoşează la Arshavin după un corner al lui Porto, rusul avansează cu mingea la picior mai repede decât o face un fotbalist obişnuit fără, şi îi pasează lui Eboue care sprintase 80 de metri pentru această pasă. Două goluri care parcă strigă: this is what football is all about!

Acelaşi Eboue (ce a făcut Wenger din acest acest fundaş dreapta!) e faultat în careu în ultimele minute de joc iar penalty-ul e transformat de Bendtner care reuşeşte primul hattrick din carieră. Un hattrick care nu putea veni într-un moment mai bun, după evoluţia mizerabilă cu Burnley, când danezul a ratat tot ce se putea.

Una peste alta, o prestaţie încântătoare care l-a făcut pe Wenger să declare că o vrea pe Chelsea sau Man U în sferturi, pentru a-şi lua revanşa. Poate niţel cam curajoasă această afirmaţie ţinând cont că Arsenal nu le-a luat nici măcar un punct în campionat. Fără îndoială că Porto e una din echipele puternice ale continentului, dar felul în care şi-a aşezat Jesualdo Ferreira echipă pe Emirates i-a convenit de minune lui Wenger. Lusitanul a jucat un 4-1-2-2-1, cu aripi foarte avansate, care a favorizat un joc deschis. Or, când nu există o superioritate numerică într-o zonă a terenului, echipa mai tehnică e avantajată. De asta a şi funcţionat atât de bine pe Emirates sistemul cu cinci mijlocaşi gândit de Sir Alex Ferguson.

Cu atât mai impresionantă această demonstraţie de fotbal seducător, cu cât „tunarilor” le-au lipsit trei jucători esenţiali: Gallas, Fabregas, şi Van Persie. Mijlocul însă începe să funcţioneze la parametrii gândiţi de Wenger, după o iarnă în care Nasri et co. păreau să se calce pe picioare. De atunci a revenit Bendtner, care fără să fie un jucător sclipitor, e un targetman clasic, care le da voie mijlocaşilor de creaţie, şi în special lui Arshavin sa facă ce ştiu mai bine. Când e în formă, ca aseară, rusul e irezistibil. Şi totuşi, chiar dacă a construit trei dintre goluri, Wenger e fără îndoială preocupat de indiferenţa cu care rusul tratează unele faze, de uşurinţa cu care pierde mingea în unele momente.

Jose Mourinho si Carlo Ancelotti

Nu s-a pierdut prea multă dragoste, vorba englezului, între Jose Mourinho şi Carlo Ancelotti. Optimile Ligii Campionilor n-ar fi putut opune două firi mai antagonice, un sangvinic beligerant din Setubal şi un flegmatic afabil din Reggiolo.

Sezonul trecut a funcţionat ca o uvertură pentru dubla din Ligă. Mourinho a continuat acel joc al aluziilor veninoase pe care îl exersase în Anglia, anunţându-i pe italieni că nu e unul din acei antrenori cărora patronii le dictează echipa. În Ancelotti însă, a găsit un adversar care preferă să ridice din sprânceană şi să soarbă cu indiferenţă din macchiato. Asta nu înseamnă că italianul n-a punctat când a fost cazul.

La scurt timp după venirea să la Milano, în Italia circula un banc care spunea că diferenţa între Mourinho şi Dumnezeu e că Dumnezeu nu se crede Jose Mourinho. Portughezeul a plusat afirmând că „nici măcar Isus n-a fost iubit de toată lumea”. Ancelotti, pe atunci la Milan, l-a taxat prompt: „Dacă el e Isus, atunci eu sigur nu sunt unul din apostoli”.

La începutul săptămânii, Mourinho a avut grijă să-şi clameze rolul avut în istoria clubului londonez.

„Chelsea de astăzi e o consecinţă a ceea ce am construit eu. N-au uitat ce am făcut pentru club şi cum am făcut istorie.”

Dacă te gândeşti că 7 (Cech, Carvalho, Belleti, Malouda, Ballack, Essien, Drogba) din titularii lui Ancelotti de diseară sunt aduşi de portughez, e greu să îl contrazici. Teoretic, Mourinho cunoaşte mecanismul lui Chelsea destul de intim.

E însă o monedă cu două feţe, cealaltă fiind dezvăluită de Petr Cech -€“ tocmai pentru că jucătorii lui Chelsea ştiu felul în care Mourinho încearcă să-şi destabilizeze adversarii prin manevre psihologice, tocmai asta face din Chelsea echipă cea mai bine pregătită să nu le bage în seamă.

Dacă aroganţa şi stilul direct al lui Mourinho au dat bine într-un campionat saturat de declaraţii complezente precum cel din Anglia, nu acelaşi lucru s-a întâmplat în Italia. Cum spunea un jurnalist de la Corriere della Serra, „€œel rămâne un ciudat, de fapt un extraterestru, care nu reuşeşte să se adapteze”.

Într-un an şi jumătate „Mou” şi-a câştigat dispreţul celorlalţi antrenori, al presei şi, după gestul cu cătuşele, dispreţul federaţiei italiene de fotbal. Iată de ce Ancelotti n-a bravat când a spus că „toată Italia va ţine cu Chelsea diseară”.