Liga Campionilor

După mine, discuţia despre ce s-a întâmplat în semifinalele Ligii Campionilor pleacă de la ce spunea Mourinho la conferinţa de presă dinaintea meciului de ieri. Un adevăr atât de elementar şi de banal încât a trecut neluat în seamă:

The reality is always the reality. A team that doesn’t defend well doesn’t have many chances to win. A team that doesn’t score lots of goals, if it concedes lots of goals, is completely in trouble.

A team without balance is not a team and after that, I can’t say much more than this.

N-o să găsiţi o analiză mai bună a celor două semifinale. Echipele bine echilibrate s-au calificat în finală. Echipele dezechilibrate au rămas acasă.

Dezechilibrul pierzătoarelor

Mourinho se gândea fireşte la Bayern-ul lui Guardiola. Cu Dante şi Boateng fundaşi centrali, cu Rafinha fundaş dreapta în tur, fără protecţia lui Javi Martinez, cu toată linia de apărare jucând atât de sus, Bayern e o echipa dezechilibrată defensiv, vulnerabilă în faţă unei echipe care contra-atacă devastator.

If the opponent is very fast and needs space behind your defence, and you give them that space, you are stupid.

La Chelsea, Mourinho a redus la maxim spaţiul din spatele apărării şi dintre liniile defensive, dar a creat o echipă la fel de dezechilibrată.

Chelsea ratează acest sezon, nu pentru că nu s-a apărat suficient de bine sau pentru că n-a fost eficientă pe conta-atac, ci pentru că n-a reuşit să desfacă apărări compacte ca a lui Basel, West Ham, West Brom, Crystal Palace, Sunderland sau Atletico. Astea sunt echipele care au făcut-o să sufere, echipe care joacă la fel ca Chelsea.

Iata un grafic din analiza lui Carragher si Neville de luni, cu punctele pierdute de Chelsea in 2014 in campionat. E fotbalul lui Mourinho, redus la acelasi numitor comun de Sam Allardyce sau Tony Pulis:

S-a spus despre meciul tur de la Madrid că a fost încă una din lecţiile tactice ale lui Mourinho. Dar să fii ultra-defensiv în faţa unei echipe la rându-i defensive – asta îi vine uşor lui Chelsea.

Provocarea e să desfaci o echipă ca Atletico, nu să n-o laşi pe ea să te desfacă. Or asta e greu de făcut cu şapte jucători defensivi în teren cum a avut Chelsea pe Stamford Bridge, folosind centrări şi out-uri lungi aruncate în careu.

E o strategie ofensivă rudimentară şi limitată. “Chelsea nu e aşezată ca să joace fotbal” a spus Hazard după meci. Iar asta nu e o întâmplare.

Mourinho a moştenit o echipă decentă, care câştigase Liga Campionilor şi Europa League în sezoane consecutive. Tot ce îi lipsea era un atacant bun. Mourinho a cheltuit în vara 110m fără să cumpere un atacant şi a împrumutat cel mai bun atacant din lot.

E o eroare pe care nu mă aştept s-o facă din nou vara asta, şi cu un atacant ca Diego Costa, Chelsea va deveni o echipa mult mai echilibrată.

Posesia de paie

In cealaltă semifinală, fotbalul de posesie a fost mazilit de un fotbal mai vertical şi mai pragmatic, pentru al doilea sezon la rând.

Unii au zis că tiki-taka a fost în sfârşit demascată drept o utopie. Un experiment naiv şi plictisitor care se termină cu posesie sterilă şi vulnerabilitate defensivă.

Heavy Metal and Rock & Roll Football… Swan Lake has retired! Hallelujah!

— Gary Neville (@GNev2) April 29, 2014

United fans- this is our philosophy ! Scrap that tippy tappy crap!! Fast/ furious / aggressive and real! — Gary Neville (@GNev2) April 29, 2014

Barca 0 – 7 Bayern Bayern 0 – 4 Madrid Pattern Developing

— Gary Neville (@GNev2) April 29, 2014

După mine, asta e o linie de gândire oportunistă, care se trage din logica strâmbă a omului de paie.

Straw man fallacy involves criticizing a distorted, exxagerated, or otherwise misrepresented version of an argument, and claiming to have refuted the original argument.

Barcelona de anul trecut şi Bayern-ul de anul asta sunt versiuni de paie ale fotbalului bazat pe posesie. Eşecul lor e eşecul execuţiei, nu al strategiei.

Ca să tragi concluzii despre strategii ai nevoie de două echipe care sa facă dreptate filozofiei de joc pe care o reprezintă. In meciul dintre Real și Bayern n-am avut asta. Realul, o echipă devastatoare de contra-atac, a făcut meciul perfect. Bayern-ul, o echipă de posesie echivocă , a făcut un meci de coșmar.

Tiki-taka adevărată

Când a fost executată cu măiestrie, sub Guardiola la Barcelona, tiki-taka a adus în patru sezoane două Ligi şi alte două semi-finale pierdute la limită. Aceeaşi strategie i-a adus Spaniei două titluri europene şi unul mondial în patru ani.  

Don’t think this really says anything about Guardiola’s approach (or Spain’s). it’s just, sometimes, players aren’t on it as they might be. — Miguel Delaney (@MiguelDelaney) April 29, 2014

Sometimes great teams play badly. It happens. No need to trash successful managers or signal the end of an empire.

— Tony Barrett (@TonyBarretTimes) April 29, 2014

De-a lungul istoriei, nici o altă strategie nu a dominat fotbalul la cel mai înalt nivel cum a făcut-o modelul spaniol bazat pe posesie în perioada 2008-2012. Reputaţia acestui model nu e în joc, pentru că e dovedit că funcţionează.

Ce e în joc e reputația lui Guardiola de antrenor cu adevărat mare. Mandatul său la Barcelona avea mereu să fie neconcludent, ţinând cont de calitatea excepţională a lotului şi faptul că s-a mişcat în zona lui de confort, într-o instituţie şi o cultură în care a fost marinat de mic.

Absence of evidence is not evidence of absence, zic englezii. Dar pentru un loc în panteonul marilor antrenori trebuie să demonstreze că poate să-şi impună ideile într-o cultură diferită, că are ochi la transferuri şi se pricepe să şlefuiască jucători obişnuiţi. 

To use a chess player’s simile, a defeat is not a refutation. To conclude that Guardiola’s ‘opening theory’ is bosh from tonight is madness. — Philippe Auclair (@PhilippeAuclair) April 29, 2014

Still feel the Guardiola model is the best way to play football. But all styles have to adapt. And all teams need to defend set-pieces…

— Paul Hayward (@_PaulHayward) April 30, 2014

Echilibrul finalistelor

Fotbalul trăieşte în tensiunea dintre apărare şi atac, dintre posesie şi contra-atac, dintre abilitatea de a anula spaţiul pe fază defensivă şi cea de a crea spaţiu pe faza ofensivă. Istoria arată că, executat excelent, fotbalul ofensiv subjugă fotbalul defensiv. Dar asta presupune tehnică, inteligenţă, simţ de anticipare, automatisme, viteză, intensitate, iar echipe care să combine aceste calităţi apar o dată la o generaţie.

Când ele se atenuează, cum se întâmplă la Barcelona, sau dispar de-a dreptul, cum s-a întâmplat la Bayern în ultima lună, fotbalul ofensiv devine vulnerabil în fata fotbalului defensiv bine plănuit și executat.

Real si Atletico Madrid sunt finaliste nu pentru că sunt echipe defensive, ci pentru că sunt echipe echilibrate. In sferturi și semifinale, ambele au întâlnit si au eliminat adversari diametral opusi: Realul pe Borussia si Bayern, Atletico pe Barcelona si Chelsea. Undeva intre autobaze și posesie, Real și Atletico au găsit echilibrul care le-a permis să învingă ambele abordări.

photo credit: Pollobarba via photopin cc

Cum judecăm evoluţia Stelei în Liga Campionilor? Se simte ca o dezamăgire, dar n-o să auziţi asta din tabăra Stelei. Mecanismul stelist de apărare e să întrebe câte meciuri a pierdut Dinamo în Liga Campionilor, ceea ce nu e doar bad banter, dar şi un mod de a rata întreaga discuţie. Aşa că întreb, cum măsurăm evoluţia Stelei în Liga Campionilor?

Primul pas e să vedem ce se aştepta de la Steaua, ţinând cont de adversarii din grupă. Tragerea la sorţi a fost primită cu optimism de stelişti. Se vorbea despre revanşa cu Chelsea, despre Shalke şi Basel că echipe abordabile, despre primăvara Ligii Campionilor. Asta face locul doi un rezultat remarcabil, locul trei unul decent, iar locul patru un eşec.

Dacă acceptăm că astea erau aşteptările, Steaua a eşuat lamentabil. Nu numai că nu s-a calificat în Liga Campionilor şi nici în Europa League, dar a prelungit acel record rușinos de meciuri fără victorie.

Privind statisticile tuturor echipelor care au jucat în Ligă în acest sezon, Steaua e mai degrabă la coada clasamentului. Plzen, Marseille, sau Celtic au un profil asemănător dar în grupe mult mai puternice. Practic, singura echipă mai slabă decât Steaua în această ediţie a fost Anderlecht. Singura echipă care a dat mai puţine goluri a fost Real Sociedad.

Haideţi să facem o scurtă analiză a statisticilor Stelei în grupă. Raportul total al şuturilor îi este defavorabil, 64-93, adică un TSR de 41%, cu care în mod normal se retrogradează în campionat. Însă problema mai mare e ce s-a întâmplat cu aceste şuturi. Steaua a avut nevoie de mai mult de zece şuturi ca să marcheze, în timp ce adversarii au avut nevoie de mai puţin de trei şuturi ca să dea gol Stelei. Asta reflectă, pe lângă un oarecare ghinion, calitatea proastă a şanselor pe care şi le-a creat trupa lui Reghecampf.

În rest, Steaua a avut o posesie de 42% şi o acurateţe a paselor de 78%, ambele scăzute. Deşi nu-s cele mai relevante statistici, ţineţi cont că primele trei echipe la ambele categorii sunt Bayern, Barcelona şi PSG, probabil cele mai bune echipe din Europa în acest sezon.

Statisticile reflectă nu doar inferioritatea Stelei – pentru asta e de ajuns clasamentul – ci şi jocul sterp, fără imaginaţie. Steaua a făcut şase meciuri cenuşii, fără scânteie, fără nici o amintire pentru suporteri. Până și Urziceniul are amintirea golului lui Onofras. Clujul pe a lui Luis Alberto.

Până la urmă despre asta e vorba. Dacă tot e să ratăm calificări de vreme ce dăm inevitabil peste adversari mai buni, măcar să rămânem cu ceva. Altceva decât satisfacţia că nu ne-am făcut de râs, vorba comentatorilor de aseară. Basel, de bine, de rău, a bătut-o de două ori pe Chelsea. Aceeaşi Basel care acum două sezoane o lăsa acasă pe Man United.

Steaua iese din Liga Campionilor, o echipa mică printre echipe mari, şi se întoarce în Liga 1, unde rămâne o echipă mare printre echipe mici.

Statistici furnizate de Opta via Whoscored. Sursa foto: edwin.11

• nimeni nu se îndoia înaintea acestei finale că Bayern e echipa mai bună. Bavarezii terminaseră la 25 de puncte în faţă în campionat, bătuseră Borussia în Supercupă şi în Cupă, şi se calificaseră în finală fără să primească gol de la Barcelona şi Juventus. Finala era a lui Bayern de pierdut, cum spun englezii. Ca Borussia să bată, era nevoie ca Bayern să nu-şi arate calitatea.

• şi pentru 25 de minute, nu şi-a arătat-o. Borussia a presat intens, a oprit-o pe Bayern să lege mai mult de câteva pase în jumătatea adversă şi să se apropie de poartă. După 25 de minute raportul şuturilor era 4-0 însă Neuer avusese o singură minge grea de scos, cea a lui Blaszczykowski. Celelalte trei suturi au venit pe centrul porţii. Neuer a mai ieşit inspirat la o fază la care Lewandowski scăpase singur dintr-un unghi dificil, dar aceea a fost ultima ocazie clară a Borussiei. Era minutul 35.

• prima impresie contează şi multă lume a rămas cu impresia că a fost un meci echilibrat doar pentru că Borussia a început atât de bine. N-a fost. După 90 de minute Bayern a fost mai bună la toate capitolele care contează: suturi pe poartă, ocazii clare, pase reuşite în treimea adversă. Borussia a pierdut meciul apărându-se prea sus şi prea îngust.

• după jumătate de oră comentatorii Sky-ului, Gary Neville şi Martin Tyler, se întrebau dacă nu cumva Borussia o să regrete faptul că n-a convertit această perioadă de dominare într-un gol. Simţeau că Bayern n-are cum să rămână atât de pasivă prea mult timp. În următorul sfert de oră, Bayern şi-a creat patru şanse clare de gol, trei dintre ele ratate de Robben, care a exploatat gaura dintre Hummels şi Schmelzer. Să-i dai lui Robben atâta spațiu e o crima defensivă din partea Borussiei:

• olandezul s-a revanşat în minutul 60 când l-a ademenit pe Weidenfeller să iasă din poartă şi i-a pus mingea pe tava lui Mandzukic. Borussia a egalat în urmă erorii lui Dante, dar deja pressingul oamenilor lui Klopp începea să scadă în intensitate, ceea i-a făcut mult mai uşoară viaţa lui Bayern din minutul 60 încolo.

• jocul s-a mutat tot mai mult în jumătatea Borussiei, în timp ce Bayern a început să găsească tot mai uşor spaţii în spatele fundaşilor. Când meciul părea că se îndreaptă spre prelungiri, Robben culege o minge din picioarele lui Ribery şi din trei atingeri rezolva finală. Aproape că m-am bucurat pentru Robben, care nu ştiu dacă ar fi scăpat de demonii încă unei ratări decisive şi a unei finale pierdute.

• două lucuri pe care nu le-am remarcat decât după ce am revăzut meciul: faza primului gol pleacă de la acel stop-degajare din voleu al lui Neuer care scoate din joc jumătate din jucătorii Borussiei. Una dintre cele mai mari şanse de gol ale lui Bayern, cea a lui Muller scăpat singur în zona centrală, pleacă de la o minge degajată de Ribery din propriul careu de la şase metri. Unul dintre motivele pentru care Bayern e mult mai greu de bătut decât în sezoanele trecute e salahoreala lui Robben şi Ribery în flancuri.

• ca un privitor rar de Bundesliga, m-a surprins Mats Hummels, despre care auzisem multe lucruri bune. Neamţul are un simţ groaznic de poziţionare, fiind ori prea sus, ori în contratimp, dar mereu departe de zona de pericol la mai toate fazele importante ale Bayernului.

• până la urmă logica a bătut romantismul. Borussia e o echipă care pierde un jucător de bază în fiecare vară, în timp ce Bayern îşi permite să cumpere unul, sau chiar doi. Negustoreşte vorbind, prezenţa Borussiei în finala Ligii Campionilor e uimitoare. Borussia are un buget la jumătate faţa de Bayern şi plăteşte salarii mai mici decât Aston Villa.

Sursa foto: www.mirror.co.uk

N-am apucat să văd prea multe meciuri de Bundesliga sezonul ăsta, dar de o săptămână încerc să mă pun la curent de la oameni care mănâncă Bundesliga pe pâine. În mare, băieţii ăştia zic că:

• absenţa lui Gotze va conta mult dar nu decisiv, şi că locul lui va fi luat de Grosskreutz, nu de Gundogan. Aduceţi-vă aminte că nimeni nu-i dădea o şansă lui United în ’99 fără Keano şi Scholes.

• că primul gol contează enorm. Dacă-l dă Bayern, game over. Dacă-l da Borussia, avem un meci mult mai interesant.

• că Hummels nerecuperat 100% şi Piszczek urmând să fie operat la şold în vară fac şi mai vulnerabilă defensiva Borussiei. Care defensivă nu arată prea bine cu Schmelzer pus să-l oprească pe Robben.

• că Bayern are o bancă de rezerve mult mai tare şi asta s-ar putea să facă diferenţa dacă se ajunge la prelungiri. Keep an eye on Shaquiri!

https://twitter.com/BVB_Ultra/status/337906314451746816
Capul spune Bayern, inima Borussia. Toate datele o dau favorită pe Bayern. Listă lor de meciuri e neverosimilă: de la mijlocul lui decembrie încoace au pierdut o dată cu Arsenal, într-un meci care aproape că nu conta, şi au făcut săptămâna trecută egal cu Borussia, jucând cu rezervele. În rest au bătut tot.

Bayern ar cam trebui să bată, dar la fel trebuiau s-o bată pe Chlesea anul trecut, nu? Ca un clişeu de neutru ce sunt, eu ţin cu Borussia diseară, exact din motivul menţionat de Klopp la finalul interviului din Guardian:

We are a club, not a company, but it depends on which kind of story the neutral fan wants to hear. If he respects the story of Bayern, and how much they have won since the 1970s, he can support them. But if he wants the new story, the special story, it must be Dortmund. I think, in this moment in the football world, you have to be on our side.

Sursa foto: www.dailymail.co.uk

Ce-mi place la echipa asta a Bayernului e că ar fi avut toate motivele să se dea bătuţi. Acum, când fotbalul german e în sărbătoare, e uşor de uitat cât au suferit până să ajungă aici. Lest we forget:

• Schweisteiger şi Lahm pierdeau în 2008 finala Campionatului European în faţa Spaniei

• Schweinsteiger şi Ribery erau pe teren în acel 4-0 de pe Camp Nou din 2009

• Schweinsteiger, Lahm, Toni Kroos şi Mueller pierdeau în 2010 finala Ligii Campionilor

• Neuer, Schweinsteiger şi Lahm pierdeau semifinala Campionatului Mondial din 2010 în faţa Spaniei

• Robben pierdea finala aceluiaşi Campionat Mondial ratând cea mai clară ocazie a meciului cu Spania

• Schweinsteiger, Lahm, Robben, Mueller şi Gomez pierdeau agonizant finala Ligii Campionilor pe teren propriu. Schweinsteiger rata ultimul penalty al nemţilor. În campionat şi în cupă, Bayern termina în spatele Borussiei.

• Neuer, Schweinsteiger, Lahm, Kroos, Mueller şi Gomez pierdeau în 2012 semifinala Campionatului European în faţa Italiei.

Băieţii ăştia ar fi trebuit să cadă într-o depresie colectivă, nu să devină cea mai puternică echipă din Europa. E o dârzenie mentală aici care trece de stereotipiile fotbalului ca joc de 90 de minute câştigat întotdeauna de nemţi. De cinci ani încoace a fost pe dos, însă Schweinsteiger şi ai lui au ştiut să nu se dea bătuţi deşi au tot fost bătuţi. Şi acum a venit vremea lor.

You may encounter many defeats, but you must not be defeated. In fact, it may be necessary to encounter the defeats, so you can know who you are, what you can rise from, how you can still come out of it. (Maya Angelou)

Sursa foto: William Brawley