CL: RB Leipzig – Porto 3-2 sau cum o repriză de 0-0 mi-a plăcut mai mult decât una de 3-2

Preambul: RB Leipzig cea mai urâta echipa din Bundesliga

Sa rezum pe scurt de ce s-a ajuns ca RB Leipzig sa fie cea mai disprețuită echipă din Germania. Concernul Red Bull, care controla deja două echipe în New York si Salzburg, s-a hotărât să facă același lucru în 2009 și în Germania. A  ales Leipzig, și pentru că s-a lovit de refuzul celor 2 echipe de tradiție din oras (Lokomotiv și Chemie care sunt in liga 5 si 6 respectiv), a ales o a treia cu mai puțină tradiție dinstr-un sat la 13km de Leipzig (și mai puțini susținători mai greu de controlat). Buba a fost că sistemul din Bundesliga cere ca peste 50% din control să fie in mâna membrilor si numele nu poate fi unul comercial. Chestii rezolvate cam la limită cu un număr minuscul de membrii (17, toți angajați ai Red Bull) si un nume RasenBallsport, care are aceleasi inițiale ca Red Bull. Totul urmat de investiții in jucatori tineri si talentați din zona în general dar foarte puțini formați la club. Măcar nu au cumpărat jucători cunoscuți pe bani mulți. Au urmat 4 promăvari în 7 ani si locul 2 în ediția trecută a Bundesligii, combinate cu disprețul fanilor tradiționali si dese proteste în restul Germaniei.

De ce la Leipizg

Pentru că vroiam sa văd un meci de CL. Aș fi mers sa îi văd pe Spurs dacă jucau pe Wembley (o voi face la primăvară, la un meci de campionat probabil cândva in aprilie). La Madrid biletele erau foart scumpe, transportul la fel și în august când trebuiau făcute aranjamentele nu speram într-un rezultat bun pentru Spurs. Așa am ajuns la Leipzig, unde transportul a fost ieftin si biletul ușor de cumpărat direct de pe pagina clubului în prima zi când s-au pus in vânzare la liber după perioada când putea fi cumpărate doar de abonați.

Meciul

RB Leipzig joacă geggenpressing. Asta înseamnă ca totul e în viteză, devieri și pressing mai ales. Dar asta poate duce deseori la dese greșeli și un ritm mai sacadat. Dezamăgitor a fost jocul lui Porto. Prea defensiv, puține iesiri din apărare, multe greșeli în defensivă. Aveam senzația că vor incasa 5-6 goluri, chiar dacă ar fi marcat și ei câteva pe baza unei oarecari fragilități defensive a gazdelor. Și prea multe goluri din greșeli. Ambele marcate de Porto au fost clasic englezești, aruncare de la margine sau corner urmat de recentrare cu capul. Minge respinsă în față de portarul lui Porto. Un-doi între un fundaș al oaspeților si un atacant al gazdelor. Totul urmat de o repriză a doua cu un joc mult mai așezat, cu faze lucrate, cu apărări mai bine calibrate si mai precise. RB a ratat trei ocazii bune, Porto a jucat mai elaborat si au plimbat mingea mai elegant chiar dacă mai puțin periculos. Mie mi-a plăcut mai mult repriza a doua și fără goluri pentru că s-au văzut ajustările făcute de antrenori la pauză.

De reținut

Am mai invățat ceva nou, despre care nu citisem deși ma informasem destul de exhaustiv. Într-un stadion mai vechi trebuie evitate locurile in primele 5 randuri pe inelul superior. Asta dacă locurile la balustradă sunt rezervate pentru handicapați. Te fac sa te ridici deseori sa vezi dacă acțiunea e partea terenului de care ești mai aproape. Am rezolvat cam prin minutul 30 mutându-mă mai sus. A fost ușor că eram singur si un loc izolat disponibil se putea găsi, dar doua nu prea. Stadionul a fost plin, mai puțin zona rezervată oaspeților.

A meritat?

Una peste alta zic ca da. Atmosfera a fost bună. Peluzele gazdelor au scandat si cântat deseori. Cei din Porto s-au străduit și ei deși erau doar vreo 3 mii. La un moment dat, prin minutul 70 tot stadionul a fost în picioare scandând si cântând. Nu am aflat de ce, dar am participat cu plăcere. Pune joc de calitate în teren si spectatori vor veni. Cât despre aspectul prea comercial (alt reproș la tradiționaliștilor), eu unul n-am văzut nimic în plus fațe de alte două stadioane germane pe care am fost (Stuttgart si Monchengladbach). Depinde și cu ce compari – eu veneam după un meci in NFL văzut acum două săptămâni.

Ca de obicei am încărcat un us set de fotografii și costul întregii deplasări în tabul Leipzig.

 

 

 

5 motive pentru care Liverpool speră la un sezon mai bun decât precedentul

În urmă cu aproape 2 ani, Jurgen Klopp prelua Liverpool de la Brendan Rodgers. Găsea o echipa de mijlocul clasamentului, fără lider, vedete sau un stil de joc propriu. În locul lui Suarez şi Sterling veniseră Balotelli şi Benteke; Gerard plecase, iar suporterii găseau cu greu motive de a fi optimişti.
În acest moment, Liverpool este pe primele poziţii în Premier League, joacă în grupele CL, are 2-3 jucători excepţionali şi un stil de joc ofensiv. Echipa şi lotul sunt indiscutabil mai bune decât acum 2 ani, câţiva tineri promiţători vin din urmă, iar antrenorul şi conducerea lucrează în tandem pentru a readuce trofee pe Anfield. Toate acestea sunt motive pentru care suporterii sunt optimişti şi se aşteaptă la un sezon mai bun decât anteriorul.

Să le luăm pe rând.

1. Echipa de bază

Primul unsprezece este indiscutabil mai valoros decât cel din sezonul trecut. Câţiva jucători au crescut în mod vizibil (Can, Firmino, Mignolet), alţii au prins încredere (Lovren, Moreno) în timp ce tineri precum Trent sau Gomez dovedesc că sunt gata să preia ştafeta. În plus, Salah se dovedeşte a fi un transfer excelent, iar Mane, Henderson şi Matip confirmă evoluţiile bune din sezonul anterior. O echipa deja solidă, în care Coutinho şi Lallana nu au apucat încă să joace.

2. Lotul de jucători

Liverpool nu a pierdut niciun jucător important. L-a lăsat să plece pe Lucas (aflat pe final de carieră) şi a împrumutat câţiva jucători de perspectiva (cel mai important fiind Origi) pentru a avea posibilitatea să joace. Cel mai important, a reuşit să îl păstreze pe Coutinho, ceea ce părea greu de crezut la mijlocul lui August.
Transferurile realizate de Klopp în ultimii 2 ani sunt acum fie titulari indiscutabili (Matip, Mane, Salah), fie rezerve care pot intra oricând în primul 11 (Wijnaldum, Karius, Robertson). Câţiva jucători tineri vin din spate şi dovedesc că nu e absolut necesar să cumperi jucători de valoare de la alte echipe (mai multe în secţiunea următoare).
Media de vârstă a lotului (şi a echipei care a câştigat ultimul meci contra lui Arsenal) este 25 de ani. Vârstă aproape ideală pentru performanţă, în condiţiile în care doar 2 jucători sunt trecuţi de 30 de ani (Milner şi Klavan – ambii squad players).
Un aspect la fel de important este acela că lotul care termina sezonul trecut pe locul 4 are acum un an în plus de experienţă. Bineînţeles că asta nu oferă nicio garanţie relativă la performantele ulterioare, dar creşterea constantă a unor jucători de bază este greu de ignorat.
În fine, programul încărcat din Ianuarie nu va mai fi perturbat de African Cup of Nations. O veste bună pentru Mane şi Salah, iar din 2018 şi pentru Keita.

3. Tinerii

Cei mai tineri 5 jucători din lotul lui Liverpool sunt: Woodburn (17 ani), Trent (18), Solanke (19), Gomez (20), Grujic (21).
Woodburn a debutat sezonul trecut şi a devenit cel mai tânăr marcator din istoria clubului; revine din pauza internaţională cu gol decisiv şi assist pentru naţionala Ţării Galilor (se pare că i se pregăteşte un banner pe Anfield: ‘Some People Just Want To Sit Back and Watch The Woodburn’ 🙂 ). Trent a devenit deja titular pe banda dreaptă şi în condiţiile accidentării lui Clyne va rămâne acolo cel puţin prima jumătate a sezonului. Solanke a fost adus în urmă cu doar câteva luni de la Chelsea, dar a câştigat deja Cupa Mondială cu naţionala U20 a Angliei şi a impresionat în amicale, impunându-se în pecking order în faţa lui Origi. Gomez este deja la al treilea sezon la Liverpool şi faptul că poate juca atât pe flancuri cât şi în apărare îi asigura un loc în echipa. În fine, Grujic are în faţă un sezon important după precedentul marcat de accidentări.
Punând lucrurile în perspectiva, cei mai tineri 5 jucători ai lui Chelsea sunt: Musonda (20), Christensen (21), Kenedy (21), Bakayoko (23), Baba (23). Solanke (19) a fost vândut la Liverpool, iar Loftus-Cheek (21) e împrumutat la Palace. E adevărat că cele două echipe din Manchester stau ceva mai bine: Rashford (19), Martial (21), Jesus (20) şi Sane (21).
În concluzie, clubul investeşte timp şi răbdare în tineri, iar rezultatele încep să apară.

4. Jurgen Klopp

Carismaticul antrenor german pare să fie alegerea perfectă pentru Liverpool. Cu o filozofie bazată pe atac, Klopp construieşte cu răbdare o echipa capabilă să joace un fotbal cursiv şi rapid, bazat pe disciplină şi pressing. Are capacitatea de a transforma jucători, atât prin optimizarea poziţiei lor în teren (Firmino, Coutinho), cât şi prin reprofilarea lor (Can – din apărător în mijlocaş, Milner – din mijlocaş în fundaş stânga). Mulţi se aşteaptă la o creştere similară pentru noul venit Ox, ceea ce ar ridica semne de întrebare legate de capacitatea nefolosită a altor jucători de la Arsenal.
Aşa cum s-a văzut în perioada de transferuri, Klopp are capacitatea de a atrage jucători. Keita şi Van Dijk au făcut tot ce au putut pentru a facilita transferul la Liverpool, iar Ox a mers chiar mai departe, refuzând contracte cu 50% mai mari de la Arsenal şi Chelsea pentru a lucra cu Klopp.
Klopp dă încredere jucătorilor care fac greşeli dacă vede în ei un potenţial. Karius, Moreno şi Lovren au trecut prin perioade dificile sezonul trecut, dar au fost toţi 3 titulari în ultimul meci de Premier League. În schimb, germanul cere disciplină şi profesionalism. Aşa cum Sakho a aflat pe propria piele, nimeni nu este mai presus de deciziile antrenorului.
Jucătorii aduşi de Klopp se remarcă prin capacitate de efort, viteză şi disciplină. De altfel, Klopp este foarte selectiv când vine vorba de jucători noi. Mulţi suporteri (inclusiv eu) nu au înţeles lipsa unui plan B pentru Van Dijk. Răspunsul este simplu: Klopp vede ceva în apărătorul olandez, şi pare dispus să aştepte cel puţin jumătate de sezon până îl va aduce. Între timp, lucrează cu ce are.
Promovarea tinerilor la echipa mare, lucrul la imbunatarilea ritmului (pace) şi a solidităţii (physicality) echipei reprezintă alte progrese făcute în era Klopp.

https://twitter.com/Dean96_/status/900460004460900352

5. Conducerea

Fenway Sports Group a preluat Liverpool în 2010, pentru £300m – o suma care pare ridicol de mică în contextul sumelor de transfer actuale. De atunci pare să gestioneze în clubul în mod coerent şi sustenabil: a reconstruit noul stand, lucrează la transformarea completă a centrului de copii şi juniori (Kirkby Academy) şi lucrează în tandem cu conducerea tehnică. În ciuda celor care susţin altceva, ultima perioada de transferuri poate fi considerată un succes: a reuşit să păstreze unul dintre jucătorii cheie (Coutinho) şi a cumpărat aproape tot ce a vizat antrenorul:
– Salah este un exemplu al filosofiei lui Klopp de a cumpăra exact ce are nevoie
– Ox a câştigat admiraţia tuturor suporterilor prin decizia de a refuza oferte mai mari de la Arsenal şi Chelsea, iar faptul că a ignorat o oferta concretă de la Chelsea a fost o lovitură de imagine pentru Liverpool. În plus, a arătat că fluxul de jucători poate fi şi dinspre Londra spre Liverpool
– Keita reprezintă încă o afacere bună, în condiţiile în care Leipzig a adoptat aceeaşi atitudine ca si Liverpool în cazul Coutinho. Diferenţa este că în cazul lui Keita exista o clauză de reziliere. LFC a plătit un surplus peste aceasta (între 5 şi 10 milioane de lire), şi în felul asta a evitat o licitaţie care ar fi atins sume astronomice în 2018.
– Coutinho – tocmai a fost prezentat de Klopp ca o nouă achiziţie 🙂
În ciuda criticilor legate de transferul lui Van Dijk, situaţia este mai delicată decât pare. În cazul unei oferte oficiale către Southampton, Liverpool ar fi riscat o interdicţie a transferurilor din cauza unui precedent cu un junior de la Stoke. Aşa că decizia logică a fost de a mai aştepta cel puţin până în Ianuarie, în condiţiile în care jucătorul îşi doreşte să vină la Liverpool.

Aşteptări

Motivele de mai sus dau speranţe pentru un sezon mai bun decât cel anterior. Aşadar, în Premier League mă aştept la 75-80 de puncte şi la unul din locurile 3-4. În Champions League, o aşteptare realistă ar fi sferturile de finală, caz în care cupele interne nu vor mai reprezenta o prioritate.

PS – Încă puteţi trage concluziile înainte de meciul contra City 🙂


Imagine: goal.com

Pe scurt de pe Anfield la returul contra Hoffenheim

Mergeam la genul de meci din care nu ai prea multe de câștigat, ci doar enorm de pierdut dacă nu treci mai departe. Așa că atmosferă înainte de meci nu era deloc de vacanță. Locul meu este la primul etaj al noului Main stand, lângă suporterii germani. Are avantajul ca oferă terenul de joc asa cum ne-au obisnuit transmisiunile TV: cu Kop-ul în dreapta.  You’ll Never Walk Alone cântat de tot stadionul are ceva magic și nu se compară cu nimic din ce am experimentat până acum pe un stadion de fotbal. Ți se face părul măciucă și în timp ce cânți prin marea de fulare întinse îți dai seamă că te ții în brațe cu vecinii de scaun.

Primele 30 de minute ilustreaza fotbalul ofensiv imaginat de Klopp: 3 goluri în succesiune rapidă și ceea ce din tribuna pare încă vreo duzină de ocazii imense. ‘This is football’ – izbucnește Klopp după golul 3 – semn că sezonul asta Liverpool joacă fotbalul pe care-l vrea germanul. Nu îmi aduc aminte să fi văzut live un gol mai frumos decât cel de 3-0 al lui Can. Așa cum s-a văzut și la primul gol din meciul din prima etapă contra lui Watford, echipa dă dovadă de mai multă fluiditate decât anul trecut. La succesiunea rapidă de pase participă jumătate din echipă (Moreno, Wijnaldum, Mane, Firmino și Can) și suporterii sunt entuziasmați: vecinul de scaun ma îmbrățișeaza euforic și e clar pentru toată lumea că meciul e jucat si calificarea e asigurată. La pauză, un fan se întrebă mucalit dacă Coutinho ar avea loc în echipă actuală.

Repriza secunda curge mai lent, si am timp să observ mai bine sistemul 4-3-3 al lui Klopp. Am ocazia să îl văd de aproape pe Trent Alexander-Arnold, care pare să își fi câștigat locul de titular înaintea lui Clyne. E înlocuit pe final de Gomez, care nu pare la fel de comfortabil pe flanc. Salah care pare că joacă de 3 sezoane la Liverpool: vine des în sprijinul apărării și explodează periodic spre poarta adversă. Meciul se încheie și nu știu dacă omul meciului este Firmino sau Mane: Firmino a fost peste tot și a contribuit la toate cele 4 goluri, iar Mane a terorizat pur și simplu apărarea adversă tot meciul.

Un singur aspect negativ mi-a atras atenția: acel sentiment de ‘moaning’ omni-prezent în social media se simte într-o mică măsură și pe stadion: unii comentează când văd că Moreno e titular, înjură printre dinți când Lovren greșește la golul de 3-1 și devin nervoși când Mignolet nu prinde din prima o centrare înaltă cu 15 minute înainte de final. Un pic de neînțeles o asemenea atitudine și o să revin la asta într-un comentariu separat.

Ce urmează: calificarea în Champions League crește așteptările suporterilor pentru noi transferuri în ultima săptămâna. Este clar pentru toată lumea că ar mai fi nevoie de un apărător și de un înlocuitor pentru Coutinho. Cel mai probabil însă nu se va întâmpla nimic: Klopp a repetat că este mulțumit cu actualul lot și orice transfer înainte de 31 august ar avea un aer de ‘panic buy’. Grupa ușoară în care va juca Liverpool aduce de asemenea așteptări pentru fazele superioare ale Champions League.

Cronica finalei Ligii Campionilor: Real – Atletico

*Cronică scrisă de Dorin Moise.

Milano

‘Ce meci e?’ întreabă stewardesa la ieşirea din avionul care tocmai a aterizat la Milano, văzând câţiva suporteri în tricouri colorate.
‘Real Madrid v Atletico’ îi răspunde cineva.

E sâmbătă la prânz şi oraşul nu pare încă pregătit pentru finală. Temperaturile estivale (aproape 30 de grade) şi faptul că se joacă după ce marile campionate s-au încheiat deja dau finalei un aer de Intertoto.

Senzaţia se menţine doar până când ajung în Stazione Centrale din Milano. Acolo e una dintre zonele alocate suporterilor lui Atletico, şi în curând mă văd între câteva sute bune de tricouri dungate, care caută umbră, beau bere şi cântă.

atleti fans st centrale

Centrul turistic e la fel de animat, dar de dată asta cu suporteri din ambele tabere, interesaţi mai degrabă de shopping decât de fotbal.

Mă îndrept spre stadion şi atmosfera de finală începe să se simtă. Merg câteva staţii cu metroul alături de suporteri care cântă şi din când în când dansează sărind şi bătând cu mâinile în tavanul vagoanelor. Localnicii privesc cu un aer amuzat; cel mai probabil sunt obişnuiţi. Merg apoi pe jos – de la piaţa San Siro până la stadion. Un ultim kilometru parcurs cu greu împreună cu marea de suporteri spanioli. Stadionul începe să se vadă. Soarele apune în spatele lui şi îl face să arate şi mai impunător:

san siro sunset

Accesul în stadion durează mai mult decât mă aşteptăm: după un filtru de securitate şi încă două pentru verificat biletul, urmează 8 etaje de scări parcurse cu greu printre suporteri care caută cu privirea un lift inexistent.

san siro outside panorama

Am bilet în standul suporterilor lui Atletico, undeva la colţul terenului, aproape de tribuna a doua. Din unghiul în care mă aflu am o excelentă vedere de ansamblu a stadionului, dar distanţa până la teren e destul de mare. Bilet de categoria a doua; nu vreau să ştiu cum ar fi arătat unul de categoria a patra cu vizibilitate redusă.

pano

Lângă mine câţiva suporteri îmbrăcaţi în alb trec aproape neobservaţi în marea de dungaţi.

atleti fans before the kickoff

Echipele termină încălzirea şi terenul e acoperit cu un covor albastru pe care începe ceremonia de deschidere. 72.000 de spectatori aşteaptă începutul finalei. UEFA pare că s-a inspirat din Super Bowl-ul american şi avem muzică live acompaniată de un mini-spectacol de artificii. Alicia Keys cânta câteva melodii înainte că echipele să între pe teren. This girl is on fire…

girl on fire

Imnul Champions League e intonat live de Andrea Bocelli, dar din cauza etajului şi a sonorizării nu aud mare lucru. Toată festivitatea intarzaie debutul partidei cu vreo 5 minute, dar suntem în Italia, nu se grăbeşte nimeni. Suporterii lui Real acoperă peluza cu mesajul ‘Hasta el final, vamos Real!‘. Cei ai lui Atletico au un alt text – ‘Tus valores nos hacen creer‘ – pe care îl văd doar pe ecranul stadionului.

hasta el final vamos real

Meciul

Real începe mai bine şi are două lovituri libere din afara careului. Bale trimite un cross excelent la prima iar la a doua prelungeşte cu capul până la Sergio Ramos care devine primul apărător care înscrie în două finale de CL. Acum trebuie să îşi găsească loc să-şi tatueze şi 14:25 după 92:48. Albii vin să se bucure la colţul terenului; dar distanţa e destul de mare ca să văd bine. Se pare că a fost offside, dar cum în fotbal nu avem (încă) challenge, golul rămâne valabil.

real celebrating

Până la pauză nu se mai întâmplă nimic notabil: Real absoarbe cu uşurinţă presiunea lui Atletico şi nu mai există ocazii periculoase la nicio poartă.

Imediat după pauză Torres obţine un penalty în faţa lui Pepe. Toată lumea scoate telefonul şi vreo câţiva Terrabiţi de spaţiu se umplu într-un minut pe zecile de mii de telefoane care filmează din toate unghiurile. Griezmann îndoaie însă transversală spre bucuria celor câtorva suporteri ai lui Real care exultă periculos de aproape de marea de dungaţi. Pentru reluare majoritatea apelează la telefon; filmările de acolo sunt mai clare decât cele de pe ecranele stadionului:

Atletico e pusă pentru prima dată în situaţia să atace, şi o face destul de bine. Ocaziile se înmulţesc la poarta Realului. E cea mai apropiată de mine, dar tot simt nevoia unui binoclu.

Lineker sumarizează în 3 tweeturi ce se întâmplă în continuare:

lineker

Carrasco devine în acelaşi timp primul belgian care marchează într-o finală de CL şi primul jucător care îşi sărută prietena în timpul finalei. Brusc, soţiile şi prietenele nevoite să privească meciul devin interesate de povestea celor doi.

Se intră în prelungiri unde Realul este mai insistent. Atletico pare să se mulţumească cu şansa penaltiurilor, iar pe final jucătorii de-abia se mai mişcă pe teren. Medicii, maseurii, brancardierii şi Simeone acoperă împreună o distanţă mai mare decât cei 20 de jucători care aduc cu un grup de pensionari care mai degrabă ar avea chef de şah decât de fotbal. Într-un final vine fluierul izbăvitor şi jucătorii se scurg pe gazon în aşteptarea maseurilor.

Statistici

Fotbalul modern se bazează din ce în mai mult pe date statistice şi metrici. În cazul loviturilor de departajare, studiile arată următoarele:

1. Echipa care execută primul penalty are şanse mai mari să câştige

2. Presiunea creşte constant, de aceea este importantă ordinea executanţilor (cel mai bun ultimul)

3. Jucătorii mai tineri au şanse mai mari de reuşită

4. Al patrulea penalty are şansele cele mai mari să fie ratat (link 1, 2, 3)

Aşadar, echipa care cunoaşte şi exploatează toate aceste lucruri este în avantaj, iar în cazul finalei această echipa a fost Real. Decizia celor de la Atletico să cedeze primul penalty celor de la Real este inexplicabilă, cu atât mai mult cu cât au pierdut şi poarta la care se execută. Cei de la The Guardian au sesizat acelaşi lucru:

A coin is tossed, a decision made: Atlético choose to take the second penalty, which pleases the Real players who know statistics suggest that suits them. So they go first; they also chose an end, their end.
Sid Lowe – The Guardian

Real a câştigat loviturile de departajare pentru că:

– a primit cadou de la Atletico executarea primului penalty,

– cei 5 jucători au fost aleşi în ordinea experienţei (cu Lucas Vazquez primul şi Ronaldo ultimul)

– în medie vârsta jucătorilor a fost mai mică (27.5 ani vs 27.8 ani la primii 4 executanţi, 28.2 vs 28.6 dacă îi includem şi pe Ronaldo + Torres care nu a mai apucat să mai tragă).

În plus, statistica s-a respectat şi singurul penalty ratat a fost al patrulea, de către Atletico. Ronaldo a devenit erou după 120 de minute în care nu a jucat nimic:

Epilog

Real a câştigat a 11-a finală într-un mod oarecum neaşteptat. Impresia a fost că toate celelalte echipe au fost puse într-o groapă cu lei, în timp ce Real a înfruntat câţiva căţei care nu prea aveau chef să se afle acolo. Şahtior, Malmo, Roma şi Wolfsburg nu au reprezentat adversari redutabili, iar în duelurile cu City şi Atletico au jucat atât cât a trebuit, ajutaţi şi de puţin noroc. Până la urmă însă sunt finalişti şi nimic altceva nu mai contează, dar nu pot să nu mă întreb cum ar fi aratat un meci al lui Real contra lui Juventus, Bayern sau Barcelona.

După finala pierdută în 2014 la Lisabona, căpitanul celor de la Atletico le-a spus coechipierilor că se vor întoarce într-o nouă finală. Au trecut doar 2 ani până când acest lucru s-a întâmplat; dar nu ştiu cât timp va mai trece până următoarea finală. Pentru asta ar avea nevoie să descopere rapid un nou atacant de talia lui Aguero, Forlan, Falcao, Costa sau Griezmann; să îşi păstreze jucătorii cheie şi antrenorul, şi să gestioneze cu succes schimbarea de generaţii, în condiţiile în care 6 jucători importanţi sunt trecuţi de 30 de ani (Juanfran 31, Godin 30, Felipe Luis 31, Gabi 33, Fernandez 30, Torres 32).

Dar dacă Atletico va juca o nouă finală, vor fi condamnaţi să o câştige. Suporterii alb-roşii nu merită încă o finală pierdută.

cry