Cine a avut adversari mai dificili: Real sau Barca?

 Mulțumiri lui Martin, Radu și Torpyla pentru sugestii 

analysis 8F QF

Concluzie

În opinia mea, analizând tabelul, nici una din cele două tabere nu poate afirma fără echivoc că a avut adversari mai dificili decât cealaltă în cei 10 ani analizați. Mă bazez pe scorul egal 5-5 și utilizarea unor coeficienți calculați cu un oarecare grad de subiectivitate. Cititorii vor trage propriile concluzii.

Metodologie

Am folosit datele din UEFA European Cup Coefficients Database, coloanele Matches is Team Coefficients.  La fiecare an pentru meciuri am folosit coeficienții echipelor din anul precedent (de exemplu pentru meciurile din 2015-2016 am folosit coeficienții echipelor din 2014-2015).  Procentajele au fost obținute împărțind coeficientul fiecărei echipe cu coeficientul echipei de pe locul 1. Un procent mai ridicat semnifică un adversar mai dificil. În tabel rândul subliniat cu galben a fost obținut scăzând din procentul Barcei cel al lui Real. Ultima coloană conține media celor zece ani.

Probleme

Analiza are destule neajunsuri de care sunt conștient. Coeficienții sunt destul de arbitar calculați, dar alții mai buni nu avem. O privire în anumiți ani în coloana Team Coefficients va stârni zâmbete văzând unde sunt clasate anumite echipe. Am convenit că folosirea mediei pentru comparații are destule dezavantaje. Am folosit procente pentru a putea compara și ani în care metodologia de calcul a coeficienților s-a schimbat. În timp ce lucram m-am întrebat dacă nu ar fi fost mai bine să fac o medie a coeficienților între anul anterior și cel curent. Am pus în Dropbox fișierele Excel pentru cei interesați dacă vor să încerce altă abordare. Sunt deschis la alte sugestii de îmbunătățire a analizei.

Juventus – Barcelona 1-3

Am simțit nevoia să mai văd o dată finala, care s-a derulat prea repede printre halbele de bere de aseară. Câteva gânduri, la rece:

  • Juventus e flatată de faptul că a avut șansa să egaleze în minutul 55. Barcelona putea să se ducă în 2-0 încă din primul sfert de oră, până la capătul primei reprize sau oricum în începutul celei de-a doua. Că n-a făcut-o e neverosimil, dar până la golul lui Juventus, Barcelona a avut șase ocazii clare. Juve nu avusese nici una până să marcheze.

shots53

  • Vidal a intrat în meci ca un taur care a văzut rosu și a fost aproape să-l vadă la propriu. După cinci faulturi în primele 20 de minute a fost nevoit să-și reprime agresivitatea și asta cred că a costat-o pe Juventus.
  • dacă împărțim meciul în șase reprize de un sfert de oră, Juventus pierde categoric cinci din ele, și o câștigă pe cea dintre golul lui Morata și golul lui Suarez. Acele 10-12 minute au fost singurele când altceva decât o victorie clara a Barcelonei a părut plauzibilă. Timeline-ul whoscored reflectă destul de bine asta:

Europe-UEFA-Champions-League-2014-2015-Juventus-Barcelona

  • nu mă uit la Serie A, dar impresia mea e că Barcelona e călită de competitivitatea campionatului într-un fel în care Juve nu e. Barcelona are în Real, Atletico, Valencia și Sevilla adversari de clasa lui Juventus, dar nici o echipa din Italia nu putea s-o pregătească pe Juve pentru intensitatea pressingului și viteza paselor de aseară. După gol, Barcelona a jucat zece minute de fotbal violent de ofensiv în care ar fi trebuit sa rezolve meciul.

  • se vorbește mult despre linia Messi-Suarez-Neymar, e firesc, dar aș spune că mișcările din spatele lor au contat mai mult în evoluția echipei în acest sezon. Barcelona avea nevoie mai mare de cineva ca Rakitic decât de cineva ca Suarez. Anul trecut, Atletico elimina o Barcelona care-l avea în poartă pe Pinto, în apărare pe Bartra, alături de blazații Pique și Dani Alves, pe Fabregas așezat cu 20 de metri mai sus decât trebuia. Transferurile inteligente și etica impusă de Luis Enrique au reglat problemele defensive care o făceau vulnerabilă pe Barcelona.
  • apropo de asta, chiar și în cele mai bune sezoane ale lui Guardiola, Barcelona suferea la cornere și contra-atacuri. Că Barcelona a devenit cea care-i face pe alții să sufere la aceste faze, asta e o mărturie a muncii lui Luis Enrique și a staffului său. Barcelona nu e echipa perfectă, dar e completă și asta e de ajuns.
  • mi-aduc aminte de ce spunea Jock Stein înaintea finalei Cupei Campionilor cu Inter din 1967 și mă gândesc că Barcelona de aseară s-a apropiat de idealul antrenorului scoțian:

We feel we have a duty to play the game our way, and our way is to attack. Win or lose, we want to make the game worth remembering. Just to be involved in an occasion like this is a tremendous honour and we think it puts an obligation on us. We can be as hard and professional as anybody, but I mean it when I say that we don’t just want to win this cup. We want to win it playing good football, to make neutrals glad we’ve done it, glad to remember how we did it.

Nu (mai) e de ajuns

Nu e de ajuns. Nu e de ajuns să fii Liverpool. Nu e de ajuns magia unei nopţi de Champions League pe Anfield. Pe 8 decembrie 2004 Gerrard înfăptuia minunea şi califica cormoranii în optimile Champions League pentru ca apoi să câştige competiţia după încă o minune în finală. Aseară nu a fost niciun miracol. A fost doar realitatea dură care i-a lovit în faţă: zece ani mai tarziu, miracolele nu se mai întâmplă. Timpul nu mai are răbdare cu Liverpool.

În şase meciuri din grupele UCL, Liverpool are o singură victorie, cu Ludogorets, obţinută în prelungiri printr-un gol din penalty marcat de Gerrard. Aseară tot Stevie a tras echipa după el. Faptul că Liverpool depinde atât de mult de un jucător care are 34 de ani şi care nu mai poate duce la nivel înalt două meciuri consecutive spune multe. Prea multe. Nu aşa se ajunge la succes. Gerrard e sufletul echipei, e căpitanul, se confundă cu acest club şi a fost decisiv de nenumărate ori până acum. În schimb, Gerrad nu este viitorul lui Liverpool. Oamenii de acolo trebuie să înţeleagă asta şi să îi găsească un înlocuitor.

Dacă îl scoatem pe Gerrard din ecuaţie, aseară singurul om care a mai mişcat cât de cât a fost cel care a împlinit acum câteva zile 20 de ani. Lumea aşteaptă salvarea de la un puşti care joacă pentru prima dată în viaţa lui în Champions League. E extrem de talentat şi are acea dorinţă de care e nevoie, dar nu ai cum să ai aşteptări atât de mari. În rest, Rogers a ales să joace cu patru mijlocaşi centrali: Gerrard, Allen, Henderson şi Lucas. O atitudine destul de precaută având în vedere că scopul lui Liverpool era să înscrie. Mi s-ar fi părut o alegere mai logică Lallana şi Coutinho, jucători care au capacitatea de a desface o apărare. Defensiva a fost un haos cu care deja fanii Liverpool sunt obişnuiţi: la golul de 1-0 Johnson a pierdut mingea şi apoi elveţienii au pasat lejer la marginea careului pentru ca Fabian Frei să înscrie apoi.

În repriza a doua, Rodgers l-a introdus pe Markovic în locul lui Lambert. Sârbul a intrat bine în meci, a avut ritm şi părea o îmbunătăţire faţă de ce văzusem până atunci. Dar apoi a urmat acel gest absolut stupid pentru care a luat roşu. Evident, elveţianul exagerează şi e patetic în caderea sa, dar ce e şocant e că pe reluări se vede cum Markovic se uită două ori în spate şi îl vede pe adversar că e chiar acolo. Cu toate astea, alege să îi dea cu mâna peste faţă. Pentru asta, e un roşu meritat.

Sunt vremuri grele pentru Rodgers dar poate şi le-a făcut şi singur aşa. Nu ştie nimeni cât e el vinovat pentru plecarea lui Suarez, dar putem presupune că el a stabilit ce jucători ar trebui aduşi. Cu toate astea, doar doi jucători noi a avut Liverpool aseară pe teren: Lambert, care a fost schimbat la pauză şi Lovren. În rest Emre Can, Moreno, Lallana sau Markovic au fost pe bancă. Poate că având exemplul Tottenham la îndemână care, la fel ca Liverpool, a vândut cel mai bun jucător şi l-au înlocuit cu mai mulţi oameni, Rodgers ar fi putut să nu facă aceeaşi greşeală.

Echipa lui Liverpool de anul acesta nu face decât să confirme că sezonul trecut a fost doar un „accident” produs de un uruguayan. În ce situaţie îl pune asta pe Rodgers rămâne de văzut.

Despre echilibru în fotbal

După mine, discuţia despre ce s-a întâmplat în semifinalele Ligii Campionilor pleacă de la ce spunea Mourinho la conferinţa de presă dinaintea meciului de ieri. Un adevăr atât de elementar şi de banal încât a trecut neluat în seamă:

The reality is always the reality. A team that doesn’t defend well doesn’t have many chances to win. A team that doesn’t score lots of goals, if it concedes lots of goals, is completely in trouble.

A team without balance is not a team and after that, I can’t say much more than this.

N-o să găsiţi o analiză mai bună a celor două semifinale. Echipele bine echilibrate s-au calificat în finală. Echipele dezechilibrate au rămas acasă.

Dezechilibrul pierzătoarelor

Mourinho se gândea fireşte la Bayern-ul lui Guardiola. Cu Dante şi Boateng fundaşi centrali, cu Rafinha fundaş dreapta în tur, fără protecţia lui Javi Martinez, cu toată linia de apărare jucând atât de sus, Bayern e o echipa dezechilibrată defensiv, vulnerabilă în faţă unei echipe care contra-atacă devastator.

If the opponent is very fast and needs space behind your defence, and you give them that space, you are stupid.

La Chelsea, Mourinho a redus la maxim spaţiul din spatele apărării şi dintre liniile defensive, dar a creat o echipă la fel de dezechilibrată.

Chelsea ratează acest sezon, nu pentru că nu s-a apărat suficient de bine sau pentru că n-a fost eficientă pe conta-atac, ci pentru că n-a reuşit să desfacă apărări compacte ca a lui Basel, West Ham, West Brom, Crystal Palace, Sunderland sau Atletico. Astea sunt echipele care au făcut-o să sufere, echipe care joacă la fel ca Chelsea.

Iata un grafic din analiza lui Carragher si Neville de luni, cu punctele pierdute de Chelsea in 2014 in campionat. E fotbalul lui Mourinho, redus la acelasi numitor comun de Sam Allardyce sau Tony Pulis:

chelseamsp1

S-a spus despre meciul tur de la Madrid că a fost încă una din lecţiile tactice ale lui Mourinho. Dar să fii ultra-defensiv în faţa unei echipe la rându-i defensive – asta îi vine uşor lui Chelsea.

Provocarea e să desfaci o echipă ca Atletico, nu să n-o laşi pe ea să te desfacă. Or asta e greu de făcut cu şapte jucători defensivi în teren cum a avut Chelsea pe Stamford Bridge, folosind centrări şi out-uri lungi aruncate în careu.

E o strategie ofensivă rudimentară şi limitată. “Chelsea nu e aşezată ca să joace fotbal” a spus Hazard după meci. Iar asta nu e o întâmplare.

Mourinho a moştenit o echipă decentă, care câştigase Liga Campionilor şi Europa League în sezoane consecutive. Tot ce îi lipsea era un atacant bun. Mourinho a cheltuit în vara 110m fără să cumpere un atacant şi a împrumutat cel mai bun atacant din lot.

E o eroare pe care nu mă aştept s-o facă din nou vara asta, şi cu un atacant ca Diego Costa, Chelsea va deveni o echipa mult mai echilibrată.

Posesia de paie

In cealaltă semifinală, fotbalul de posesie a fost mazilit de un fotbal mai vertical şi mai pragmatic, pentru al doilea sezon la rând.

Unii au zis că tiki-taka a fost în sfârşit demascată drept o utopie. Un experiment naiv şi plictisitor care se termină cu posesie sterilă şi vulnerabilitate defensivă.

După mine, asta e o linie de gândire oportunistă, care se trage din logica strâmbă a omului de paie.

Straw man fallacy involves criticizing a distorted, exxagerated, or otherwise misrepresented version of an argument, and claiming to have refuted the original argument.

Barcelona de anul trecut şi Bayern-ul de anul asta sunt versiuni de paie ale fotbalului bazat pe posesie. Eşecul lor e eşecul execuţiei, nu al strategiei.

Ca să tragi concluzii despre strategii ai nevoie de două echipe care sa facă dreptate filozofiei de joc pe care o reprezintă. In meciul dintre Real și Bayern n-am avut asta. Realul, o echipă devastatoare de contra-atac, a făcut meciul perfect. Bayern-ul, o echipă de posesie echivocă , a făcut un meci de coșmar.

Tiki-taka adevărată

Când a fost executată cu măiestrie, sub Guardiola la Barcelona, tiki-taka a adus în patru sezoane două Ligi şi alte două semi-finale pierdute la limită. Aceeaşi strategie i-a adus Spaniei două titluri europene şi unul mondial în patru ani.  

De-a lungul istoriei, nici o altă strategie nu a dominat fotbalul la cel mai înalt nivel cum a făcut-o modelul spaniol bazat pe posesie în perioada 2008-2012. Reputaţia acestui model nu e în joc, pentru că e dovedit că funcţionează.

Ce e în joc e reputația lui Guardiola de antrenor cu adevărat mare. Mandatul său la Barcelona avea mereu să fie neconcludent, ţinând cont de calitatea excepţională a lotului şi faptul că s-a mişcat în zona lui de confort, într-o instituţie şi o cultură în care a fost marinat de mic.

Absence of evidence is not evidence of absence, zic englezii. Dar pentru un loc în panteonul marilor antrenori trebuie să demonstreze că poate să-şi impună ideile într-o cultură diferită, că are ochi la transferuri şi se pricepe să şlefuiască jucători obişnuiţi. 

Echilibrul finalistelor

Fotbalul trăieşte în tensiunea dintre apărare şi atac, dintre posesie şi contra-atac, dintre abilitatea de a anula spaţiul pe fază defensivă şi cea de a crea spaţiu pe faza ofensivă. Istoria arată că, executat excelent, fotbalul ofensiv subjugă fotbalul defensiv. Dar asta presupune tehnică, inteligenţă, simţ de anticipare, automatisme, viteză, intensitate, iar echipe care să combine aceste calităţi apar o dată la o generaţie.

Când ele se atenuează, cum se întâmplă la Barcelona, sau dispar de-a dreptul, cum s-a întâmplat la Bayern în ultima lună, fotbalul ofensiv devine vulnerabil în fata fotbalului defensiv bine plănuit și executat.

Real si Atletico Madrid sunt finaliste nu pentru că sunt echipe defensive, ci pentru că sunt echipe echilibrate. In sferturi și semifinale, ambele au întâlnit si au eliminat adversari diametral opusi: Realul pe Borussia si Bayern, Atletico pe Barcelona si Chelsea. Undeva intre autobaze și posesie, Real și Atletico au găsit echilibrul care le-a permis să învingă ambele abordări.

photo credit: Pollobarba via photopin cc

Steaua în Liga Campionilor

Cum judecăm evoluţia Stelei în Liga Campionilor? Se simte ca o dezamăgire, dar n-o să auziţi asta din tabăra Stelei. Mecanismul stelist de apărare e să întrebe câte meciuri a pierdut Dinamo în Liga Campionilor, ceea ce nu e doar bad banter, dar şi un mod de a rata întreaga discuţie. Aşa că întreb, cum măsurăm evoluţia Stelei în Liga Campionilor?

Primul pas e să vedem ce se aştepta de la Steaua, ţinând cont de adversarii din grupă. Tragerea la sorţi a fost primită cu optimism de stelişti. Se vorbea despre revanşa cu Chelsea, despre Shalke şi Basel că echipe abordabile, despre primăvara Ligii Campionilor. Asta face locul doi un rezultat remarcabil, locul trei unul decent, iar locul patru un eşec.

Dacă acceptăm că astea erau aşteptările, Steaua a eşuat lamentabil. Nu numai că nu s-a calificat în Liga Campionilor şi nici în Europa League, dar a prelungit acel record rușinos de meciuri fără victorie.

Privind statisticile tuturor echipelor care au jucat în Ligă în acest sezon, Steaua e mai degrabă la coada clasamentului. Plzen, Marseille, sau Celtic au un profil asemănător dar în grupe mult mai puternice. Practic, singura echipă mai slabă decât Steaua în această ediţie a fost Anderlecht. Singura echipă care a dat mai puţine goluri a fost Real Sociedad.

Haideţi să facem o scurtă analiză a statisticilor Stelei în grupă. Raportul total al şuturilor îi este defavorabil, 64-93, adică un TSR de 41%, cu care în mod normal se retrogradează în campionat. Însă problema mai mare e ce s-a întâmplat cu aceste şuturi. Steaua a avut nevoie de mai mult de zece şuturi ca să marcheze, în timp ce adversarii au avut nevoie de mai puţin de trei şuturi ca să dea gol Stelei. Asta reflectă, pe lângă un oarecare ghinion, calitatea proastă a şanselor pe care şi le-a creat trupa lui Reghecampf.

În rest, Steaua a avut o posesie de 42% şi o acurateţe a paselor de 78%, ambele scăzute. Deşi nu-s cele mai relevante statistici, ţineţi cont că primele trei echipe la ambele categorii sunt Bayern, Barcelona şi PSG, probabil cele mai bune echipe din Europa în acest sezon.

Statisticile reflectă nu doar inferioritatea Stelei – pentru asta e de ajuns clasamentul – ci şi jocul sterp, fără imaginaţie. Steaua a făcut şase meciuri cenuşii, fără scânteie, fără nici o amintire pentru suporteri. Până și Urziceniul are amintirea golului lui Onofras. Clujul pe a lui Luis Alberto.

Până la urmă despre asta e vorba. Dacă tot e să ratăm calificări de vreme ce dăm inevitabil peste adversari mai buni, măcar să rămânem cu ceva. Altceva decât satisfacţia că nu ne-am făcut de râs, vorba comentatorilor de aseară. Basel, de bine, de rău, a bătut-o de două ori pe Chelsea. Aceeaşi Basel care acum două sezoane o lăsa acasă pe Man United.

Steaua iese din Liga Campionilor, o echipa mică printre echipe mari, şi se întoarce în Liga 1, unde rămâne o echipă mare printre echipe mici.

Statistici furnizate de Opta via Whoscored. Sursa foto: edwin.11