*Cronică scrisă de Dorin Moise.
Milano
‘Ce meci e?’ întreabă stewardesa la ieşirea din avionul care tocmai a aterizat la Milano, văzând câţiva suporteri în tricouri colorate.
‘Real Madrid v Atletico’ îi răspunde cineva.
E sâmbătă la prânz şi oraşul nu pare încă pregătit pentru finală. Temperaturile estivale (aproape 30 de grade) şi faptul că se joacă după ce marile campionate s-au încheiat deja dau finalei un aer de Intertoto.
Senzaţia se menţine doar până când ajung în Stazione Centrale din Milano. Acolo e una dintre zonele alocate suporterilor lui Atletico, şi în curând mă văd între câteva sute bune de tricouri dungate, care caută umbră, beau bere şi cântă.
Centrul turistic e la fel de animat, dar de dată asta cu suporteri din ambele tabere, interesaţi mai degrabă de shopping decât de fotbal.
Mă îndrept spre stadion şi atmosfera de finală începe să se simtă. Merg câteva staţii cu metroul alături de suporteri care cântă şi din când în când dansează sărind şi bătând cu mâinile în tavanul vagoanelor. Localnicii privesc cu un aer amuzat; cel mai probabil sunt obişnuiţi. Merg apoi pe jos – de la piaţa San Siro până la stadion. Un ultim kilometru parcurs cu greu împreună cu marea de suporteri spanioli. Stadionul începe să se vadă. Soarele apune în spatele lui şi îl face să arate şi mai impunător:
Accesul în stadion durează mai mult decât mă aşteptăm: după un filtru de securitate şi încă două pentru verificat biletul, urmează 8 etaje de scări parcurse cu greu printre suporteri care caută cu privirea un lift inexistent.
Am bilet în standul suporterilor lui Atletico, undeva la colţul terenului, aproape de tribuna a doua. Din unghiul în care mă aflu am o excelentă vedere de ansamblu a stadionului, dar distanţa până la teren e destul de mare. Bilet de categoria a doua; nu vreau să ştiu cum ar fi arătat unul de categoria a patra cu vizibilitate redusă.
Lângă mine câţiva suporteri îmbrăcaţi în alb trec aproape neobservaţi în marea de dungaţi.
Echipele termină încălzirea şi terenul e acoperit cu un covor albastru pe care începe ceremonia de deschidere. 72.000 de spectatori aşteaptă începutul finalei. UEFA pare că s-a inspirat din Super Bowl-ul american şi avem muzică live acompaniată de un mini-spectacol de artificii. Alicia Keys cânta câteva melodii înainte că echipele să între pe teren. This girl is on fire…
Imnul Champions League e intonat live de Andrea Bocelli, dar din cauza etajului şi a sonorizării nu aud mare lucru. Toată festivitatea intarzaie debutul partidei cu vreo 5 minute, dar suntem în Italia, nu se grăbeşte nimeni. Suporterii lui Real acoperă peluza cu mesajul ‘Hasta el final, vamos Real!‘. Cei ai lui Atletico au un alt text – ‘Tus valores nos hacen creer‘ – pe care îl văd doar pe ecranul stadionului.
Meciul
Real începe mai bine şi are două lovituri libere din afara careului. Bale trimite un cross excelent la prima iar la a doua prelungeşte cu capul până la Sergio Ramos care devine primul apărător care înscrie în două finale de CL. Acum trebuie să îşi găsească loc să-şi tatueze şi 14:25 după 92:48. Albii vin să se bucure la colţul terenului; dar distanţa e destul de mare ca să văd bine. Se pare că a fost offside, dar cum în fotbal nu avem (încă) challenge, golul rămâne valabil.
Până la pauză nu se mai întâmplă nimic notabil: Real absoarbe cu uşurinţă presiunea lui Atletico şi nu mai există ocazii periculoase la nicio poartă.
Imediat după pauză Torres obţine un penalty în faţa lui Pepe. Toată lumea scoate telefonul şi vreo câţiva Terrabiţi de spaţiu se umplu într-un minut pe zecile de mii de telefoane care filmează din toate unghiurile. Griezmann îndoaie însă transversală spre bucuria celor câtorva suporteri ai lui Real care exultă periculos de aproape de marea de dungaţi. Pentru reluare majoritatea apelează la telefon; filmările de acolo sunt mai clare decât cele de pe ecranele stadionului:
Atletico e pusă pentru prima dată în situaţia să atace, şi o face destul de bine. Ocaziile se înmulţesc la poarta Realului. E cea mai apropiată de mine, dar tot simt nevoia unui binoclu.
Lineker sumarizează în 3 tweeturi ce se întâmplă în continuare:
Carrasco devine în acelaşi timp primul belgian care marchează într-o finală de CL şi primul jucător care îşi sărută prietena în timpul finalei. Brusc, soţiile şi prietenele nevoite să privească meciul devin interesate de povestea celor doi.
Se intră în prelungiri unde Realul este mai insistent. Atletico pare să se mulţumească cu şansa penaltiurilor, iar pe final jucătorii de-abia se mai mişcă pe teren. Medicii, maseurii, brancardierii şi Simeone acoperă împreună o distanţă mai mare decât cei 20 de jucători care aduc cu un grup de pensionari care mai degrabă ar avea chef de şah decât de fotbal. Într-un final vine fluierul izbăvitor şi jucătorii se scurg pe gazon în aşteptarea maseurilor.
Statistici
Fotbalul modern se bazează din ce în mai mult pe date statistice şi metrici. În cazul loviturilor de departajare, studiile arată următoarele:
1. Echipa care execută primul penalty are şanse mai mari să câştige
2. Presiunea creşte constant, de aceea este importantă ordinea executanţilor (cel mai bun ultimul)
3. Jucătorii mai tineri au şanse mai mari de reuşită
4. Al patrulea penalty are şansele cele mai mari să fie ratat (link 1, 2, 3)
Aşadar, echipa care cunoaşte şi exploatează toate aceste lucruri este în avantaj, iar în cazul finalei această echipa a fost Real. Decizia celor de la Atletico să cedeze primul penalty celor de la Real este inexplicabilă, cu atât mai mult cu cât au pierdut şi poarta la care se execută. Cei de la The Guardian au sesizat acelaşi lucru:
A coin is tossed, a decision made: Atlético choose to take the second penalty, which pleases the Real players who know statistics suggest that suits them. So they go first; they also chose an end, their end.
Sid Lowe – The Guardian
Real a câştigat loviturile de departajare pentru că:
– a primit cadou de la Atletico executarea primului penalty,
– cei 5 jucători au fost aleşi în ordinea experienţei (cu Lucas Vazquez primul şi Ronaldo ultimul)
– în medie vârsta jucătorilor a fost mai mică (27.5 ani vs 27.8 ani la primii 4 executanţi, 28.2 vs 28.6 dacă îi includem şi pe Ronaldo + Torres care nu a mai apucat să mai tragă).
În plus, statistica s-a respectat şi singurul penalty ratat a fost al patrulea, de către Atletico. Ronaldo a devenit erou după 120 de minute în care nu a jucat nimic:
Epilog
Real a câştigat a 11-a finală într-un mod oarecum neaşteptat. Impresia a fost că toate celelalte echipe au fost puse într-o groapă cu lei, în timp ce Real a înfruntat câţiva căţei care nu prea aveau chef să se afle acolo. Şahtior, Malmo, Roma şi Wolfsburg nu au reprezentat adversari redutabili, iar în duelurile cu City şi Atletico au jucat atât cât a trebuit, ajutaţi şi de puţin noroc. Până la urmă însă sunt finalişti şi nimic altceva nu mai contează, dar nu pot să nu mă întreb cum ar fi aratat un meci al lui Real contra lui Juventus, Bayern sau Barcelona.
După finala pierdută în 2014 la Lisabona, căpitanul celor de la Atletico le-a spus coechipierilor că se vor întoarce într-o nouă finală. Au trecut doar 2 ani până când acest lucru s-a întâmplat; dar nu ştiu cât timp va mai trece până următoarea finală. Pentru asta ar avea nevoie să descopere rapid un nou atacant de talia lui Aguero, Forlan, Falcao, Costa sau Griezmann; să îşi păstreze jucătorii cheie şi antrenorul, şi să gestioneze cu succes schimbarea de generaţii, în condiţiile în care 6 jucători importanţi sunt trecuţi de 30 de ani (Juanfran 31, Godin 30, Felipe Luis 31, Gabi 33, Fernandez 30, Torres 32).
Dar dacă Atletico va juca o nouă finală, vor fi condamnaţi să o câştige. Suporterii alb-roşii nu merită încă o finală pierdută.
