Recomandari

To say that these men paid their shillings to watch twenty-two hirelings kick a ball is merely to say that a violin is wood and catgut, that Hamlet is so much paper and ink. For a shilling the Bruddersford United AFC offered you Conflict and Art; it turned you into a critic, happy in your judgement of fine points, ready in a second to estimate the worth of a well-judged pass, a run down the touch line, a lightning shot, a clearance kick by back or goalkeeper; it turned you into a partisan, holding your breath when the ball came sailing into your own goalmouth, ecstatic when your forwards raced away towards the opposite goal, elated, downcast, bitter, triumphant by turn at the fortunes of your side, watching a ball shape Iliads and Odysseys for you; and what is more, it turned you into a member of a new community, all brothers together for an hour and a half, for not only had you escaped from the clanking machinery of this lesser life, from work, wages, rent, doles, sick pay, insurance cards, nagging wives, ailing children, bad bosses, idle workmen, but you had escaped with most of your neighbours, with half the town, and there you were cheering together, thumping one another on the shoulders, swopping judgements like lords of the earth, having pushed your way through a turnstile into another and altogether more splendid kind of life, hurtling with Conflict and yet passionate and beautiful in its Art. Moreover it offered you more than a shilling’s worth of material for talk during the rest of the week.

J. B. Priestley, The Good Companions, 1929

S-a terminat şi campionatul nostru şi o dată cu el şi psihoza blaturilor alimentate de presa sportivă. Întrebările cu răspunsul conținut au dominat site-ul Gazetei: „Vi s-a părut suspectă a doua repriză a meciului Craiova a€“ CFR?”, „Va ceda Steaua meciul Craiovei?”. La noi, totul e suspect, toate echipele pleacă cu prezumţia de vinovăţie. Cum? N-a trântit Steaua meciul? Detalii mundane. Pe de altă parte avem un campionat atât de puternic încât nici un jucător nu-şi permite să facă un meci prost. Dacă îl face, e blatist. Asta i s-a întâmplat bietului Viera care, nu-i aşa, „a făcut tot posibilul a Interul să nu strice sărbătoarea gazdelor”. Adică s-a dat la o parte, asta spuneţi? „Noi nu spunem nimic, dar e suspect.” ar răspunde probabil redactorii Gazetei.

Urmărind vag tot caraghioslâcul asta căruia ne încăpăţânăm să-i spunem în continuare fotbal mi-am amintit de cartea „In spatele cortinei”, scrisă de Jonathan Wilson, corespondentul Guardian-ului pe fotbal est-european. La capitolul României, e un paragraf care prinde perfect demenţa suspiciunilor care e atât de bine gravată în ADN-ul nostru:

„Sunt părţi din fotbalul românesc care n-au fost scrise de Edgar Allen Poe, cât mai degrabă visate de Thomas Pynchon: paranoia e universală. Într-un bar înaintea derby-ului Steaua-Dinamo de pe Ghencea în martie 2002, toată lumea se întreba dacă victoria lui Chelsea, 3-2 cu Fulham cu câteva zile înainte a fost blat. Pentru români, un gol venit târziu, în special când echipa adversă tocmai egalase, e mereu suspicios. Am fost oarecum surprins că totuşi cineva a adus în discuţie probitatea jocului englez, dar s-a dovedit că era interesant doar de cotele la casele de pariuri. Recunosc că majoritatea românilor pe care îi cunosc se pricep la fotbal, dar obişnuinţa de a căuta blaturi rămâne extrem de populară. De fiecare dată când eram în birourile Gazetei Sporturilor, nu prea se vorbea de altceva în afară de asta, şi încă mai primesc mail-uri vinerea, în care sunt întrebat spre exemplu dacă Kevin Kyle are probleme cu spatele, ca să ştie oamenii dacă Sunderland bate acasă pe Gillingham.”

Şi o notă nefotbalistică în aceeaşi carte, în caz că va întrebaţi cum se vede Bucureştiul din afară:

„Romania nu e o ţară care să-ţi placă uşor, un amestec incomod de atrăgător şi respingător. Noaptea, Bucureştiul e împânzit de turme de câini maidanezi, urmaşii câinilor rămaşi în stradă după ce Ceauşescu a forţat familiile să se mute la bloc, şi sunt momente când, plimbându-te pe aleile mirosind a urină, inonjurat de blocuri hidoase de beton, te întrebi dacă asta n-o fi cea mai deprimantă capitală din Europa. Apoi faci colţul, şi vezi în faţa ta o biserică de o frumuseţe excepţională.”

Sursa: Behind the Curtain: Travels in Eastern European Football, Jonathan Wilson, 2006

Cea mai bună sinteză a dus-întorsului pe care l-a creat meciul de miercuri vine de la un american:

I wanted the match to end differently, but was not sad with the way it ended, and that included Mourinho’s absurd (and hilarious) post-match antics. In a bizarre way, this lunatic is entitled to his lunacy because his discipline and (here it comes again) bloody technique are so impeccable. He’s a monster. I love/hate him. I loved/hated Inter Milan’s performance to exactly the same degree that I love/hate everything about the sport of football.

Whatever makes a solider sad will make a killer smile. That could be Jose Mourinho’s motto.

Zach Dundas, True/Slant. Brilliant writing.

Am auzit multă lume plângându-se de poziţia privilegiată pe care o ocupă fotbalul în paginile de sport. Prea mult fotbal dom’le, de ce nu scrieţi şi despre scrimă? Cea mai bună explicaţie am găsit-o într-o carte scrisă cu peste 40 de ani în urmă. Aşa îşi începe Arthur Hopcraft povestea:

Football is inherent in the people. It is built into the urban psyche, as much a common experience to our children as are uncles and schools. It is not a phenomenon, it is an everyday matter. There is more eccentricity in deliberately disregarding it than in devoting a life to it. It has more significance in the national character than theatre has. Its sudden withdrawal from the people would bring deeper disconsolation than to deprive them of television. The way we play the game, organise it and reward it reflects the kind of community we are.

Arthur Hopcraft, The Football Man: People and Passions in Soccer, 1968

Citind interviul excelent luat de Ioaniţoaia lui Fănuș Neagu acum câteva săptămâni primul gând a fost: „Cât talent răzbate din omul ăsta, chiar şi dintr-o rezervă de spital! Ce cronici trebuie să fi scris la vremea lui!” Am săpat un pic şi am dat de un volum mai vechi care adună cronicile sportive din perioada ‘€™72-‘€™77. L-am citit pe nerăsuflate, descoperind acel stil „fănuşian” de care vorbea Eugen Simion, un condei atât de diferit de toate celelalte încât textele sale se apropie mai mult de poezie decât de cronică sportivă.

Două chestii m-au uimit la scriitura lui Fănuş. Primul, că e aproape neverosimil succesul pe care îl avea în acea vreme ţinând cont de cât de subtil şi inteligent scria. Textele lui mizează pe capacitatea de decodare a cititorului iar aprecierea largă de care se bucura în acei ani vorbeşte mult despre nivelul de cultură al cititorului de presă sportivă de atunci. Ca să vă faceţi o idee despre popularitatea cronicilor lui Fănuş Neagu, iată ce povesteşte Alex Ştefănescu:

Acum douăzeci-treizeci de ani, în subsolurile întunecoase ale Casei Scânteii, tipografii se adunau în fiecare noapte în jurul linotipistului care culegea cronica sportivă a lui Fănuș Neagu şi o citeau pe măsură ce era culeasă. Nici un scriitor român nu se mai bucură de o asemenea popularitate. Nichita Stănescu era iubit, Marin Preda – respectat, Mircea Dinescu – simpatizat, dar numai de către cunoscătorii de literatură. Fănuş Neagu avea mii de cititori şi în rândul celor care ignorau literatura în viaţa lor de fiecare zi.

Al doilea aspect uimitor e actualitatea unora dintre fragmente. Uneori ai zice că fotbalul românesc a stat în loc:

În Bucureşti nu mai avem echipe mari de fotbal, în schimb la federaţia de specialitate s-a ţinut o şedinţă de consiliu care dealtfel n-a mai avut loc.

Fotbalul nostru, orb şi fără muguri, dacă-şi mai atârnă de gât şi gloria de-a trimite arbitrii pe pat de spital a€“ indiferent că aceștia sunt uneori de o rea-credinţă strigătoare la cer a€“ riscă să-şi piardă şi puţinii spectatori pe care-i mai are.

Ca soldat neinstruit şi fără cal de defilare, trebuie să spun că Dinamo şi Steaua au evoluat la nivelul marilor echipe europene. Deci ştim să jucăm şi foarte bine. Şi dacă ştim, vin şi-ntreb: de ce naiba jucăm atât de balaoacheş şi cu mielul sub tricou aproape treisferturi din an?! Nu-i nici o şmecherie s-o faci pe prostul când poţi să fii deştept.

Campionatul diviziei A s-a scrântit la minte. Aceasta e concluzia spectatorilor şi ziariştilor care au asistat, săptămâna trecută, la înfrângerea, pe teren propriu, a echipelor Steaua şi Dinamo Bucureşti. Nu ideea că cele două formaţii au fost bătute măr şi tocate cu meliţa în ograda lor, căptuşită cu puf şi mâţişori de salcie stropiţi cu lapte, a enervat lumea, ci faptul că atât Steaua cât şi Dinamo au făcut cele mai proaste meciuri din istoria lor.

La radio am prins penultima etapă a campionatului nostru şi am rămas bujbe. Atât Politehnica Iaşi, cât şi C.F.R. Cluj, echipe ce mergeau braţ la braţ spre fundul baltii, au reuşit să câştige în deplasare că prin minune. Vorba lui Nea Iancu: „Curat murdar!” Pe colacul de salvare al clujenilor trebuie scris cuvântul: furat şi apoi adăugat: că-n codru.

Multă sănătate maestre!

Fănuş Neagu – Cronici afurisite, 1977, Editura Sport-Turism