Recomandari

Jonathan Wilson:

As Pep Guardiola acknowledged last week when he referred to him as “a wily old cat”, if anybody is capable of an unexpected strike of tactical genius, it is Shakhtar’s veteran coach Mircea Lucescu.

If the Romanian plays it straight, this could end up as a re-run of Barcelona’s tie against Arsenal in the last round: two sides with similar philosophies, one of whom is sufficiently better than the other to win comfortably. Lucescu has always espoused a philosophy of open, attacking football. He prefers young players he can mould – those “without the fear of age” – who will play his high-risk brand of technical pass-and-move football. His sides operate with a high offside line, his full-backs are auxiliary wingers and his front-line is highly fluid. Shakhtar’s style and Barcelona’s are virtually indistinguishable.

Cum era şi firesc să se întâmple după un declin atât de sever şi prelungit, am început să căutăm vinovaţi. Primul ar fi Mircea Sandu, păpuşarul machiavelic al unui fotbal putred. Nu ştiu dacă l-aţi văzut pe Sandu după meciul din Bosnia – zâmbitor, avea o detaşare indecentă, de om care plănuia botezuri la un priveghi, în timp ce vorbea de construcţia unei echipe pentru 2016, la fel cum făcea în 2002, în 2006, în 2010.

Al doilea ar fi Răzvan Lucescu, care de când a venit la naţională e, vorba lui Tony Soprano, like King Midas in reverse, everything he touches turns to shit. Vorbeşte de grup şi de atitutdine, dar începe un meci decisiv cu jumătate de echipă compusă din rezerve la cluburile lor, face schimbări chestionabile şi insistă cu acest 4-4-2 deja demodat în fotbalul mare.

Apoi vin jucătorii, care sunt pe rând rataţi, penibili, care ar trebui să îngenuncheze şi să-şi pună cenușă în cap. Eu vin şi întreb: pentru ce, dacă au dat tot ce au avut? O să-mi spuneţi că n-au dat, dar a jucat cineva mai prost decât ştiam, decât o face la echipa de club?

Avem doi jucători care contează în fotbalul mare, ambii trecuţi de 30 de ani: Chivu şi Mutu, care n-au început niciodată un meci împreună în aceste preliminarii. De la mijloc în sus, nimeni în afară de Mutu nu poate face diferenţa. A fost mai multă creativitate în bara lui din foarfeca decât în toate meciurile noastre fără el.

Când o dai în bară, există mereu suspiciunea că nu te-ai străduit destul. E o sechelă a aforismului ieftin care decenii întregi ne-a ţinut loc de literatură motivaţională: dacă vrei, poţi! Reversul ar fi că de vreme ce n-ai putut înseamnă că n-ai vrut. Nu reuşim să înţelegem că vrutul e condiţia necesară dar nu şi suficientă, trebuie să mai şi poţi.

Ce te faci dacă tu vrei, adversarul vrea şi el, dar poate mult ca tine? Eşti obligat să compensezi, să îţi doreşti mai mult victoria. E ca și cum i-ai reprosa unui șofer de Dacie papuc care urca un deal cu pedala la fund, ca nu sare de 70 la oră pentru ca nu-și dorește să meargă mai repede.

Că nu s-a putut mai mult, că oricine are limitele lui, e într-adevăr o consolarea seacă. Îţi răpeşte satisfacţia de a înjura pe cineva când asta e tot ce ţi-a mai rămas. Nu curge cerneală, ziarele nu se vând iar chibitareala îşi pierde din vervă. Dar asta nu înseamnă că nu e adevărat, că uneori mai mult nu se poate. Cum inspirat cita Tactic-Zone din Moromete în analiza meciului cu Bosnia: “De unde să vă dau eu mai mult, dacă atâta e?”

Iar atâta timp cât ai dat tot ce ai avut în alea 90 de minute, nu poţi să fii decât mândru, fie că ai pierdut fie că ai câştigat.

Dacă nu mă ascultaţi pe mine ascultaţi-l măcar pe Cloughie, care într-un interviu a spus o chestie care mi-a rămas în minte. Citiți cu atenție paragrafele următoare pentru că e mult adevăr în ele:

I’d want to be number one în my industry for management rather than just motivation. I couldn’t motivate a be to sting you if it didn’t have the equipment. I couldn’t motivate a snake to bite you if it didn’t have the teeth. You can only bring out of people what they are capable of giving.

If we all learnt our jobs and lived our lives on the basis that you can’t get blood out of a stone we’d be a hell of a sight better off in every way. One of the worst crimes you can commit in life, not just in football but in life, is to ask people to deliver something they haven’t got. That destroys them totally.

Până la urmă, cred că cel mai aproape de adevăr e tot Adrian Georgescu:

Adevăraţii vinovaţi sunt Dobrin, Balaci sau Hagi: ei ne-au arătat că în România se poate juca fotbal, pregătindu-ne astfel pentru un viitor care n-a sosit niciodată.

De când mă ştiu îmi plac filmele cu gangsteri. Am început cu clasicele: cu tăiatul usturoiului cu lama de ras în Goodfellas, cu Donnie care nu voia să se descalţe în restauranul japonez şi toate cele. Dintre toate, cel mai aproape de suflet mi-e „A Bronx Tale”, un film din care am învăţat mai multe decât din tot liceul. Now youse can’€™t leave!

Cu clasicele văzute şi răsvazute, i-am dat mai departe cu Boardwalk Empire, cu Mesrine, cu “Il capo dei capi” de care am aflat de la voi.

Până la urmă am ajuns să mă întreb cât de comună şi sănătoasă poate fi pasiunea asta pentru filmele despre mafie. Mare mi-a fost mirarea când am ajuns în Anglia şi am văzut în librării rafturi întregi despre Comisie, despre războiul Castellammarese şi istoria mafiei siciliene.

De ce vrea lumea să vadă filme şi să citească despre mafie? Am două piste. Unu, pentru că filmele glorifică statutul mafioţilor, fără să facă prea mare caz despre infracţiunile care l-au construit. Ne place să vedem cum chelnerii îi întind o masă pe loc lui Henry Hill, dar cui îi pasă că bacşişurile veneau din camăta luată de la negustori cinstiţi?

A două pistă ar fi că gangsterii fac ceea ce noi civilii nu ne permitem în viaţa reală. Timp de două ore trăim prin ei şi mai exorcizăm un drac sau doi. Numai eu ştiu la câţi funcţionari sictiriţi le-aş fi aplicat tratamentul lui Paulie…

Vă las cu o recomandare şi o poveste. Recomandarea e un eseu superb scris, nota bene, în 1948:

Thrown into the crowd without background or advantages, with only those ambiguous skills which the rest of us – the real people of the real city – €”can only pretend to have, the gangster is required to make his way, to make his life and impose it on others. Usually, when we come upon him, he has already made his choice or the choice has already been made for him, it doesn’t matter which: we are not permitted to ask whether at some point he could have chosen to be something else than what he is.

Povestea e o anecdotă despre ce înseamnă să fii mafiot. Nicola Gentile, unul dintre cei mai şmecheri mafioţi sicilieni din New York-ul anilor ’20, i-a răspuns unui tânăr jurnalist la întrebarea asta:

Duttureddu (profesoraşule), dacă eu vin la tine neînarmat, şi tu iei un pistol, îl îndrepţi înspre mine şi îmi spui: „Cola Gentile, în genunchi!” Eu ce fac? Îngenunchez. Dar asta nu înseamnă că eşti mafiot doar pentru că l-ai pus pe Cola Gentile în genunchi. Înseamnă că eşti un cretin cu un pistol în mână.

Acuma, dacă eu, Nicola Gentile, vin la tine neînarmat, şi tu eşti şi tu neînarmat, şi îţi spun: „Duttureddu, vezi tu, am o problemă. Tre’ să te rog să te pui în genunchi”. Tu mă întrebi de ce. Eu îţi explic şi reuşesc să te conving să stai în genunchi. Ei, asta mă face pe mine mafiot.

Dacă refuzi, eu sunt nevoit să te împuşc dar asta nu înseamnă că am câştigat: am pierdut, duttureddu.

Ziceți și voi: care, cum și de ce vă plac filmele cu mafioți?

Si dacă tot e să facem din St. Paddy’s Day ziua ghilimelelor pe anglofil.ro, în aceeași carte, Andrei Pleșu zice așa:

Uneori, oricît m-ar întrista ceea ce simt, mă întreb dacă nu oblojim, în fibra noastră, un virus (mai vechi) al disoluţiei, dacă nu stăm sub steaua sumbră a unei ratări istorice, a unei „moşteniri de nenoroc“ – cum spune undeva Iorga, într-o pagină de călătorie prin Haţeg.

Altfel spus, oare nu dintotdeauna am fost asa?

Eminescu scria în 1882:

Folosul meu după atâta muncă e că sunt stricat cu toată lumea şi că toată energia, dacă am avut-o vreodată, şi toată elasticitatea intelectuală s-a dus pe apa sâmbetei.

Eu rămân cel amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere şi cu speranţă în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor. Dar nu merge. În opt ani de când m-am întors în România, decepţiune a urmat după decepţiune, şi mă simt atât de bătrîn şi atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva.

Caragiale, scriindu-i din Berlin lui Vlahuță:

Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul viţii demne de compătimit.

Multe am învățat de când trăiesc în mijlocul Europei civilizate – unde e dreptate la tribunale fiindcă este și pe strada – și intre toate una mai ales, că omul trebuie sa spună europenește, nu greco-țigănește ceea ce crede.

O scriitoare franceză intrată prin căsătorie în familia Ghica, scria pe la 1850:

Fără ambiţii, fără lumină, poporul este încă în acea stare fericită de practicare a agriculturii cînd nu vede nimic peste îndestularea fiecărei zile şi caută să obţină plăcerile simple prin cît mai puţină muncă. Nicăieri nu se trudeşte atît de puţin pentru a trăi atît de bine.

Mi s-a golit markerul subliniind toate paragrafele care mi-au plăcut din cartea asta. Aproape că nu e text care să nu fie absolutely spot-on:

Există și în Occident enervări, insatisfacții, răsteli și chiar atacuri de furie. In genere însă, strada, magazinele, instituțiile, mijloacele de transport, scena politică, ziarele nu sunt locuri ale conflictului. Nu se vociferează, nu se schimbă injurii și îmbrânceli, nu se caută harțagul cu orice preț. In răsărit, dimpotrivă, aerul e apăsător ca deasupra unui câmp de luptă. S-ar zice că toată lumea urăște pe toata lumea. Cearta este un mod de viață. Zgomotul de fond al conviețuirii noastre este bombăneala, recriminarea, scandalul. Trăim din resentiment.

Un lucru par sa fi înțeles fără greutate romanii tranziției: libertatea e suspensia regulilor. Poți, în sfârșit, să arunci cu căciula în sus, să-ți faci de cap, să-ți dai drumul… Ai voie sa fii iresponsabil, să n-ai nici un Dumnezeu.

Plăcerea de a beșteli mitocănește tot ce mișcă, voluptatea de a silui limba și a contraria regulile minimale ale conviețuirii decente, demolarea oricărui respect pentru oameni și instituții, vulgaritatea, prostul gust, reaua-credință, sminteala, minciuna, batjocura au devenit reflex cotidian. Ecranele televizoarelor și paginile gazetelor sunt pline ochi de harță și dejecție.