Recomandari

Din tata-n fiu

By In Recomandari

Ți se pune un nod în gât când citești povestea lui Jonathan Wilson despre ce înseamnă să fii suporter:

Why do I bring this up? Well, it comes from trying to explain what being a fan means – to me. I realise this is personal, and I don’t want to suggest there’s a “right” way to be a fan, but supporting Sunderland was never a choice. It just was. I’ve spent a lot of time in Argentina and people, naturally, have asked if I have an Argentinian team. My then-girlfriend and her family are Boca Juniors fans, and so I tried to support them, but the truth was that I didn’t care. I didn’t feel sick with nerves when they took the lead, and I certainly didn’t feel tears pricking at my eyes when I recalled their greatest triumphs.

I don’t really like being so emotional about Sunderland, but I am. And of course it has nothing to do with whichever bunch of players happens to be wearing the candystripes this season. Nothing to do with the manager, the style of play or success. It’s to do with home, and family, and a sense of the club as representative of a strand of belonging stretching back generations. My dad’s last game was the 4-0 defeat to Manchester United on Boxing Day 2007, but in a sense he has been with me at every game I’ve been at since. What I hadn’t realised till last year is that his father, who died before I was born, had been coming with us for years as well.

Asta apropo de o discuție mai veche. Știu, nimeni n-are impresia despre el însuși că e glory-hunter, dar nu știu cum se face că fani Liverpool/Barça/Man Utd vezi la tot pasul, în timp ce n-am cunoscut încă pe nimeni care să țină cu Sunderland (sau orice altă echipă din afară care n-a câștigat nimic în ultimii 10 ani).

Villas-Boas despre spatii, verticalizare si posesie

By In Recomandari

Telegraph-ul a pus mâna pe un interviu de mare excepţie în care Villas-Boas discută despre tactică. Luat acum 2 ani de asistentul actual al portughezului, materialul e cu adevărat un knowledge-bomb, cum bine zice cineva la comentarii.

There are more spaces in football than people think. Even if you play against a low block team, you immediately get half of the pitch.

And after that, in attacking midfield, you can provoke the opponent with the ball, provoke him to move forward or sideways and open up a space. But many players can’t understand the game.

They can’t think about or read the game. Things have become too easy for football players: high salaries, a good life, with a maximum of five hours work a day and so they can’t concentrate, can’t think about the game.

Barcelona’s players are completely the opposite. Their players are permanently thinking about the game, about their movement, about how to provoke their opponent with the position of the ball.

Sursa foto: Flickr, micheldf.

Despre cum ne-au furat fotbalul

By In Recomandari

Vă recomand un interviu grozav din El Pais cu Cesar “Flaco” Menotti, unul din ultimii gânditori adevăraţi din fotbal. Câteva antreuri cât să vă fac poftă:

Despre politicieni, un paragraf care loveşte too close to home:

And the first thing they’ve done is to rob people the sense of belonging. Everything is theirs, including football. When the governor makes a street, it looks like he was the one who paid it from his own pocket. We were robbed the music, the parks, the squares and even football. And now they get surprised about people getting tired who end up camping in the squares.

Despre pierderea unei anumite culturi a fotbalului:

When I say that the Argentinian football suffered disculturization, I don’t talk about people reading Borges before. The culture of football was that, when I passed a bad ball, the other 10 players looked at you. I remember that, once, I was going to kick a side foul, all the team was up in the rival’s box, and I had to hang the ball. In the wall, there was just one player and I hit him. During one month, they were with the damn jokes: “If there’s a free kick, let Menotti kick it”.

Despre intalnirea cu Guardiola de acum câţiva ani:

There was something that made him different: He came here with a clear idea, he didn’t came to me like others, looking for inspiration, waiting for me to tell them the way to go as if I were a Messiah… He came with his idea and left with his idea. I was tired of talking with young coaches who come looking for the truth. Pep did not come looking for an answer. He already knew it.

Moldo-Valahia

By In Recomandari

Din ciclul „iobagi au fost, iobagi sunt incă”, câteva fragmente dintr-o carte publicată la Paris în 1866 de G. Le Cler, un intendent francez care a stat 4 ani în România cu o misiune de modernizare a armatei noastre. Cam aşa se vedea România la vremea aia:

Acesta este Bucureştiul, oraş al plăcerii pentru câţiva şi al sărăciei pentru ceilalţi.

Podişul Copoului e o vastă promenadă unde circulă echipajele la modă, e locul de întâlnire al societăţii elegante, femeile sunt atrase aici de splendoarea priveliştii.

Occidentalii să-şi vadă de treburile lor, se spunea, să se aranjeze cum le-o plăcea, dar să fim lăsaţi în pace.

Fondul religiei se află mai mult în practicile exterioare decât în convingeri. Ceremoniile cultului se adresează mai mult simţurilor decât spiritului; acest cult ne apare mai puţin epurat decât în Occident şi mult mai aproape de pagânism. Nu se prea merge la slujbe; pentru români, religia constă în urmarea strictă a posturilor, în plecăciuni şi semne ale crucii împărţite cu dărnicie când trec prin faţa fiecărei biserici sau chiar în faţa unei simple icoane.

Prin ce stranie anomalie e ţinută în această stare de neştiinţă şi de mizerie o clasă de oameni (n. a. clerul) chemată să exercite o influenţă moralizatoare asupra maselor?

La Bucureşti ca şi în Grecia, tâlharii şi jandarmii trăiesc într-o armonie emoţionantă.

Societatea română e condamnată să lâncezească în acest cerc vicios. Nu o putem învinui, nu putem decât să o plângem.

Femeia e mai bună decât bărbatul în România, sub triplul raport al inteligenţei, educaţiei şi inimii.

Nicăieri nu domnesc prejudecăţile şi superstiţiile ca în Moldo-Valahia. Se păstrează aici credinţe greşite, transmise de către tradiţie, la care se adaugă obiceiuri în uz la ruşi, unguri, greci şi ţigani.

Contrastul se află peste tot, o repetăm până la saturaţie; peste tot doar splendoare şi mizerie, lux rar şi sărăcie hidoasă, suprafaţă strălucitoare, interior corupt.

Românii să se vadă şi să se judece în acest tablou fidel; să afle ce le lipseşte pentru a ajunge la nivelul civilizaţiei. Să ne fie recunoscători că nu ascundem nimic; răul trebuie cunoscut pentru a-l vindeca.

E o selecţie subiectivă, cartea musteşte de tot felul de observaţii care rămân deprimant de actuale. Dacă vă plac genul ăsta de chestii, v-o recomand!

Sursa foto: Flickr, histoirepostale.

Cateva sfarsituri de lume

By In Recomandari

După ce şi-a cheltuit hazul cu un fotbal care are tot mai puţin haz, Adrian Georgescu trece la lucruri (ne)serioase: îşi lansează prima carte, “Câteva sfârşituri de lume“, sâmbătă 28 mai ora 15:00 la standul Humanitas de la Bookfest. Pe blogul lui găsiţi câteva fragmente din carte şi un trailer iute şi piperat: