Recomandari

Rob Smyth scoate din sacul de amintiri povestea uitata a unei anume nopti de 17 noiembrie 1993. Ce s-a intamplat atunci? A fost ultima etapa din preliminariile pentru Mondialul american, remarcabila printr-un dramatism care parca s-a pierdut o data cu introducerea barajelor.

Acel meci cu Tara Galilor e primul pe care l-am vazut cap-coada, prima mea amintire leagta de fotbal. Ce n-am stiut pana sa citesc articolul din Guardian e cat de traumatizanta a fost pentru galezi acea calificare ratata.

For most of the Wales team who had their hearts broken by Romania in 1993, this was the game they will remember forever. “I played almost 850 matches as a pro,” said Dean Saunders, “but that Romania match still lives on in my memory.” In 2003, Gary Speed called it “the most painful match of my career. I was devastated by it, to be honest, and I wish I’d handled it better because it affected me for a long time afterwards.

Pesemne ca am fost pentru ei cam ce au fost suedezii pentru noi, cu Prunea pe post de Bodin, si Raducioiu pe post de Brolin.

A curs și încă mai curge multă cerneală despre good old ‘Arry. Într-un articol de-a dreptul superb, Brian Phillips captează ambivalența ipocrită a viitorului selecționer al Angliei:

Liverpool, cheese-and-pickle rolls, grandfathers, Steve McManaman. Harry somehow makes you believe that English soccer, a game whose face-first slide into globalized commercialism is a source of mass anxiety, is really a simple old thing, straight out of “Autumn Almanac,” just men and their snacks down through the generations. Moreover — and this is the real magic trick — he somehow does this while himself serving as the most visible representative of the dark side of commercialization. How can kickbacks and tapping-up and runaway club debt be so bad if Harry’s there to tell you about the Christmas pudding his Aunt Rosie baked for Bill Shankly?

De când Sky-ul a inventat fotbalul în 1992, aparatul de propagandă tot lustruiește reputația campionatului englez, “vandut” constant drept cel mai bun din lume. Și se prea poate să fie, dar asta nu înseamnă că e singurul în care se joacă fotbal adevărat, după cum te-ar face Lawro și compania să crezi. John Nicholson, unul dintre jurnaliștii care nu obișnuiesc să lase loc de bună ziua, scrie azi despre asta:

This isn’t an argument against the Premier League as a product, nor to put it down, rather to see it more clearly for what it really is. It is probably the most-hyped league in the world but it is unjustly arrogant about its quality. It can deliver great entertainment but it can be utter dreck and tedious. Great football is played elsewhere – in a lot of places, in a lot of different leagues.

E un articol incomod pentru anglofili, în răspăr cu multe din lucrurile pe care ne place să le credem și să le auzim despre Premier League, campionatul ăsta unde se joacă fotbal bărbătesc, cu 100 de mile pe oră, blood and thunder stuff. Restul – simulările, șeicii, alunecările lui Shawcross – le-am prefera trecute sub preș. Dar ele sunt acolo și cand ne facem că nu le vedem suntem caraghioși.

“There’s no need for you to be really fucking stupid just to support your club!” scria în articolul mai vechi despre hiper-partizanant. Chestia asta se aplică și la campionate. Anglofilia fotbalistică nu impune o fobie față de alte campionate, alte feluri de a înțelege fotbalul.

La 5-1, unii își vor fi amintit de ceea ce până ieri fusese cea mai neagră zi din cariera lui Sir Alex Ferguson:

Iată ce spunea scoțianul după acel meci:

Believe me, what I have felt in the last week you wouldn’t think should happen in football. Every time somebody looks at me I feel I have betrayed that man. After such a result, you feel as if you have to sneak round corners, feel as if you are some kind of criminal. But that’s only because you care, care about the people who support you. At Manchester United, you become one of them, you think like a supporter, suffer like a supporter.

The Observer, 1 octombrie 1989.

Brian Phillips (pe care il stiti de pe Run of Play) despre rivalitatea care ar fi trebuit sa subjuge fotbalul dar n-o face:

They star on opposite sides of Real Madrid versus Barcelona, currently the game’s most compelling rivalry. And they’re temperamental opposites — Ronaldo a flamboyant, collar-popping he-diva who measures time in lingerie models, Messi a low-key, affable team player who seems to live for the game.

Luati de cititi, intregul articol e remarcabil!