Recomandari

Jonathan Wilson, The Guardian:

He has worked in numerous countries and has an air of obvious cosmopolitanism. He is intelligent and good-humoured, even outside his first language. He believes football is about passing and movement. He prefers to develop his own players than buy them off the shelf. He has overseen his club’s move to a fine new stadium. He has railed against over-physicality in the game and is without a key midfielder after a horrific broken leg. And, despite quibbles over a lack of overt success, he is as secure in his job as it’s possible for any football manager to be. Mircea Lucescu has a lot in common with Arsène Wenger.

Nu cred să fi citit ceva mai emoționant tot anul, o poveste exceptională despre cum o echipă obscură ca Milwall devine singurul punct comun într-o relație tată-fiu altfel disfuncțională:

There are so many cliches. “It’s in my blood”, “Cut me and I bleed blue and white”, “English by birth, Millwall by the grace of God” etc. But for me, the reason I give for a lifelong love affair with The Lions is very simple whenever anyone feels the need to ask ‘why?’

“Because my Dad does”.

Am găsit pe un site grecesc de sport un foto-reportaj excepţional despre de-acum celebra academie a Barcelonei, La Masia. Traducerea pe care o face Google-ul nu e perfectă, dar e suficientă pentru ca firul narativ să aibă sens.

Citind reportajul ăsta, devine atât de limpede că nimic nu e întâmplător. O generaţie care câştigă absolut tot ce se poate câştiga în fotbal, o generaţie care dă naţionalei 7 din oamenii cu care câştiga Cupa Mondială, printre care şi marcatorul golului decisiv din finală, aşa o generaţie se creşte cu multă afecţiune, responsabilitate şi pricepere.

Reportajul e consistent, sunt multe poveşti frumoase din adolescenţa lui Fabregas sau Iniesta, e un interviu cu Albert Benaiges, un moşulică durduliu care antrenează de 21 de ani la Masia şi o galerie de imagini în care abia îi recunoşti pe puştii care astăzi au lumea la picioare.

Iertare pentru abaterea de la derbyuri, baraje și arbitraje, dar mi-a plăcut prea mult paragraful de mai jos ca să nu-l dau mai departe:

„Da, ştiu, avem o ţară „grea“, românii sînt cum sînt, săracii îşi asumă, inerţi, sărăcia, iar bogaţii sînt prostiţi de avere, strada arată jalnic, salariile scad şi preţurile cresc, guvernul e îngălat, preşedintele e simultan prea autoritar şi prea slab, dominat de umori dezordonate. Majoritatea televiziunilor exală o miasmă de mahala, prea mulţi gazetari scriu prost, isteric şi ieftin, prea mulţi români trişează sau fură. Învăţămîntul e mediocru, spitalele sînt în faliment, cîrciumile sînt pline. Da, avem oricînd suficiente motive de disperare. Dar lehamitea nu e un leac, o ieşire onorabilă.”

Andrei Pleșu, Dilema Veche

O raritate în Guardian-ul de sâmbăta trecută: un interviu cu Ryan Giggs, omul pe care eu, unul, îl admir cel mai mult din fotbalul englez, pentru discreţia şi cumsecădenia sa.

O să fiţi surprinşi să aflaţi că Giggs e mulatru, tatăl sau fiind un fost jucător de rugby de culoare.

Mi-a plăcut în special fragmentul ăsta, în care Giggs condamnă felul în care cultul celebrităţii suceşte minţile fotbaliştilor:

The greatest change in his footballing life, he says, is the attitude to privacy and celebrity. Everything is up for grabs today, nothing is sacred. There are countless stings, girls selling stories, and even some of the players themselves seem to measure their renown as much by front-page exploits as back-page achievements.

“I don’t think that’s just football. Celebrity culture, it’s everywhere, isn’t it? It’s reality TV, Big Brother. I didn’t become a footballer to be famous, I became a footballer to be successful. I didn’t want to be famous. Now people want to be famous. Why? Why would you want people following you about all day? I couldn’t think of anything worse.”