Recomandari

Diseară la 22:15 pe TVR1, un film despre jurnalismul adevărat:

Our history will be what we make it. And if there are any historians about fifty or a hundred years from now, and there should be preserved the kinescopes for one week of all three networks, they will there find recorded in black and white, or color, evidence of decadence, escapism and insulation from the realities of the world in which we live. I invite your attention to the television schedules of all networks between the hours of 8 and 11 p.m., Eastern Time. Here you will find only fleeting and spasmodic reference to the fact that this nation is in mortal danger. There are, it is true, occasional informative programs presented in that intellectual ghetto on Sunday afternoons. But during the daily peak viewing periods, television in the main insulates us from the realities of the world in which we live. If this state of affairs continues, we may alter an advertising slogan to read: LOOK NOW, PAY LATER. (Edward R. Murrow)

Trei profesori spanioli au analizat evoluţiile echipelor din La Liga între sezoanele 2001/2002 şi 2008/2009 în încercarea de a afla cum afectează schimbările de antrenor performanţa echipei. Concluzia lor, deşi previzibilă, oferă acum un argument ştiinţific pentru un lucru care pare de bun-simţ pentru orice suporter de rând:

“…changing managers can be the right decision in order to improve a team’s sporting performance, but under no circumstances will this move be as successful as correctly planning the squad and the team of specialists at the beginning of the season.”

Vasăzică, schimbarea de antrenor poate avea un efect pozitiv, dar nicidecum la fel de pozitiv precum dacă ai fi pus antrenorul potrivit de la bun început. Când schimbi antrenorul, admiţi că ai greşit, că ai judecat prost, și încerci sa limitezi stricăciunile.

Şi acum să ne uităm peste Liga 1. Doar 5 echipe din 18 (Oţelul Galaţi, Rapid, Dinamo, Gaz Metan Medias, Victoria Branesti) au acelaşi antrenor cu care au început campionatul. Campioana de anul trecut a schimbat deja 3 antrenori, vicecampioana la fel, Steaua e deja la al patrulea.

Ce spune asta despre oamenii care iau deciziile în fotbalul nostru, despre patroni şi aghiotanţii lor de carton, managerii de club? Probabil nimic din ce nu ştiam deja, dar îndârjirea cu care oamenii de fotbal de la noi fac lucrurile prost aşteptând rezultate bune e patologică.

Gazeta Sporturilor avea azi 23 de reclame pe pagina principală.

Tom Bowman, vicepresedinte, Strategy&Operations, Global Advertising Sales, BBC Worldwide, pentru HotNews.ro:

Credem ca audienta este pe primul loc, înaintea publicitarilor. Tipurile de publicitate pe care le acceptăm nu vor interfera niciodată cu experiența întrării pe site și accesării informației oferite. Nu folosim publicitate intruzivă, nu permitem o aglomerare de mesaje publicitare ieftine.

Încercam sa ne păstram poziția brandului nostru pe piață. Si credem, într-un fel, că mai puțin înseamnă mai mult. Credem ca multe website-uri încearcă un pic prea mult, uneori fac prea multe în favoarea publicitarilor și în detrimentul experienței vizitatorilor.

Cătălin Tolontan, director general al Gazetei Sporturilor:

Suportul informației devine mai puțin important, esențial este un model de business echilibrat și un conținut care să meargă acolo unde merg noile obiceiuri de consum ale publicului.

Matt Kelly, Trinity Mirror digital content director:

Advertisers and commercial partners want engagement from the customer online. Which is what, I think, makes it something of a crime when a newspaper with rich, long-established values decides to chuck those values overboard in favour of a massive disengaged audience.

I think it is editorial prostitution and long-term commercial suicide.

Citesc una dintre primele cărţi cu adevărat bune care s-au scris despre fotbal, înainte ca literatura „calcistă” să ia cu asalt librăriile. Autorul, Simon Kuper, avea 23 de ani când a scris-o. La începutul anilor ’90, după ce terminase facultatea, a plecat în jurul lumii încercând să afle legăturile dintre fotbal şi politică, din Serbia până în Argentina. Acum scrie pentru Financial Times şi e unul din cei mai apreciaţi jurnalişti sportivi de limbă engleză.

Câteva pagini se ocupă de amicalul nostru cu Statele Unite, jucat la capătul unui turneu amical foarte bizar, făcut de naționala noastră divizionară în America Latină la începutul lui ’93. Un meci fără istoric, interesant mai degrabă prin interviul acordat la final de selecţionerul României, un semidoct cu ambiţii de spirit enciclopedic:

A local journalist asked what the American side had done best. ‘They’re very nicely dressed. They’ll need a hundred years to play soccer. The Americans only scare us if they bring aircraft carriers. I respect their coach. Yugoslavia has produced many great coaches. I know, because I’m Yugoslav myself, on my mother’s side.’

The local journalists looked hurt. ‘I do have great respect for the American people, civilization and democracy’ the ex-Minister consoled them. What prospects did this young Romanian side have? ‘All Latins have great trust in the next generation. We’ve always thought that what will come in future will be better than us. That’s what has always fooled us.’

Trei fragmente din numărul de săptămâna trecută din Dilema Veche, despre ceea ce sociologic s-ar numi „adulescenţă” sau adulteţe emergentă, despre viețile oamenilor care sunt acum in their twenties:

Constantin Vică. Nu reuşesc să prind vreun aer comun în generaţia din care fac parte şi nici nu cred c-ar fi o generaţie. Dacă e, atunci are nostalgia eugeniei şi a pufuleţilor, lucruri rezolvate acum în capitalism, cînd există mai multe eugenii şi mult, mult mai mulţi pufuleţi. Această generaţie care îşi trăieşte a treia decadă (deceniu de măreţe împliniri!) în anii 2000, care a crescut odată cu Internetul şi cu datoria publică, nu e deloc specială sau de neînţeles. Ca şi înainte, unii stau cu părinţii, alţii în chirie, alţii au creditul şi casa lor. Ca şi înainte, unii construiesc afaceri de succes, alţii cariere în societatea civilă, alţii nu fac nimic, alţii trăiesc boem, unii punk, alţii au emigrat.

Mircea Kivu. Este propriu „Generaţiei Y“, generaţia crescută integral în era digitală, o generaţie iconoclastă, caracterizată de sociologi mai ales prin refuzul modelelor; poate de aici, prelungirea după limitele obişnuite a „vîrstei căutărilor“.

Raluca Stan. Şi atunci, mă întreb, de ce am pierdut atîţia ani învăţînd, dacă nu pot fi angajată nici în domeniul meu şi nici în altul? Sînt extrem de dezamăgită de direcţia pe care au luat-o lucrurile în ţara noastră. Nu mai doresc să încurajez pe nimeni să înveţe cît mai mult, pentru ca în final să ajungă să trăiască numai cu indemnizaţia aceea de şomaj. Întotdeauna am fost optimistă, am dat dovadă de un optimism realist, crezînd că într-o zi voi reuşi să fac ceea ce îmi doresc, ceea ce ar trebui să fac, pentru ce m-am pregătit, să devin o profesionistă. Încet-încet, acest optimism al meu s-a transformat într-un pesimism cît se poate de realist. Degeaba ai studii superioare, degeaba ai obţinut o mulţime de calificări, pentru că în momentul de faţă nu voi reuşi să obţin nici un post care să mă motiveze. Am ajuns să regret că m-am născut într-un sistem care nu-mi oferă nimic – nici mie, nici celor de vîrsta mea aflaţi în aceeaşi situaţie. Dacă mă întreabă cineva cum mi se pare viaţa la 25 de ani, îi spun că mă simt ca într-un nor de cenuşă prin care nu se mai vede cerul. Viitorul la 25 de ani „sună“ extrem de sumbru.