Recomandari

Cosmin Alexandru, punctând un adevăr care lovește too close to home, în cazul meu:

Sursa problemei, sistemul românesc de educaţie, e într-o stază generalizată, pentru care nu se vede la orizont nicio soluţie viabilă. Şi totuşi, de undeva, trebuie începută reprofesionalizarea. Cea mai rapidă şi eficientă cale e să ne folosim de cei mai buni dintre noi: absolvenţii români ai universităţilor străine. Sunt cele mai valoroase creiere pe care le avem (odată ce au trecut de teste foarte drastice la admiterea acolo) şi sunt, totodată, şi cele mai bine pregătite minţi pe care le avem (din moment ce au finalizat un parcurs educaţional foarte exigent şi competitiv).

Principala problemă pe care cei mai mulţi dintre ei o au acum, la întoarcerea în ţară, e că România nu ştie să-i valorifice. Nu sunt angajaţi, nu li se oferă şansa de a pune în practică un set de cunoştinţe şi abilităţi net superior absolvenţilor universităţilor româneşti, iar societăţii româneşti nu i se oferă şansa de a beneficia de priceperea şi puterea lor de muncă.

David Simon într-un interviu mai vechi cu Nick Hornby:

My standard for verisimilitude is simple and I came to it when I started to write prose narrative: fuck the average reader. I was always told to write for the average reader in my newspaper life. The average reader, as they meant it, was some suburban white subscriber with two-point-whatever kids and three-point-whatever cars and a dog and a cat and lawn furniture. He knows nothing and he needs everything explained to him right away, so that exposition becomes this incredible, story-killing burden. Fuck him.

David Simon e omul care după ce a fost dat afară de la Baltimore Sun, ziarul la care lucrase toata viața, s-a apucat să scrie cel mai bun serial de televiziune din toate timpurile. The Wire e o cronică atât de acută a degradării societății americane suburbane încât astăzi e studiat la universități ca Harvard, Berkley sau Syracuse.

1. Un grafic despre economia Cupei Mondiale.

2. O aplicație foarte mișto despre distribuția celor 736 de jucători de la Mondial, în funcție de campionatul în care joacă.

3. Am citit despre cursa cotidianelor de sport rigolă de la noi de a edita primul număr 3D. Deh, chelul și tichia de mărgăritar… Ultima oară am cumpărat Gazeta când a fost la pachet cu Mexico ’70. N-aveam cine știe ce așteptări, dar nici nu-mi închipuiam că a ajuns să arate ca un ziar sovietic din anii ’70: alb-negru pe interior, deprimant, layout dezordonat. Unde vreau să ajung? La coperta “A Bola” de azi. Asa ar trebui să arate un ziar în 2010.

David Moseley, news24.com, site de știri sud-african:

I fear the internet has made sports journalists more toxic than ever. Long gone are the days of considered assessment and clear-headed analysis. Now it’s just a case of, “these guys are awesome, woo hoo” and one week later, “these guys are rubbish, time for a new squad, hell yeah”. Used to be a time when journos provided the base for healthy discussion, now they’re just cheerleaders for the banshee, fickle maniacs who profess to love sport in this country, but will just as quickly turn on their “heroes” in less than successful times.

Si o recomandare din partea mea: un articol din New York Times despre scoala de fotbal a lui Ajax. E mai lung si mai bun decat toate textele din GSP puse cap la cap într-o săptămână. Asta e jurnalismul sportiv adevărat, care informează, educă și pune pe gânduri.

Cezar Paul-Bădescu în Dilema Veche:

Televiziunile sînt teritoriul predilect al superficialităţii, al aparenţelor, al cultivării clişeelor şi a oamenilor-clişeu. Dacă ar săpa puţin sub pojghiţa pe care le place să patineze, ar trebui să spună adevărul – cum ar zice Godard – iar asta nu e de dorit. Reiau ce citam din Godard acum ceva vreme: „Se admite din start absenţa adevărului şi totul nu este decît vorbărie despre.“