Cum le stă bine unor anglofili, obişnuim să luăm fotbalul englez drept reper de civilitate şi decenţă. Şi de cele mai multe ori asta şi e. Când pe Giuleşti nici acoperişul de plexiglas al băncii de rezerve nu de de ajuns că să te ferească de flegme, în Anglia antrenorii stau chiar în faţă suporterilor dar nu-i scuipă nimeni.
Asta ţine de firescul lucrurilor, dar au fost şi momente remarcabile prin umanitatea lor: minutul de reculegere păstrat la derby-ul mancunian de acum câţiva ani, telefonul lui Sir Alex Ferguson către Dalglish imediat după Hillborough, ieşirea lui Djourou pe targă în aplauzele întregului stadion.
Cu toate astea fanatismul n-a fost încă evacuat din fotbalul britanic. Demonstraţia a venit la meciul din weekend dintre Man United şi Liverpool în FA Youth Cup. A fost un meci cu scântei, cu patru eliminări, în care United a revenit de la 2-0 şi a bătut cu 3-2 pe Anfield. Ambele galerii au scandat lucruri abominabile, aluzii la accidentul aviatic de la Munchen şi tragediile de la Hillsborough şi Heysel.
Ce s-a întâmplat de fapt? Nişte oameni sărbătoreau moartea altor oameni doar pentru că aceştia jucau sau ţineau cu altă echipă decât a lor. Te face să te întrebi ce fel de animale ar face aşa ceva.
Din anii ’80 şi până astăzi, autorităţile britanice au reuşit să domolească tribalismul care mutila jocul de fotbal. În ultimii ani însă, când memoria victimelor e tot mai îndepărtată, inacceptabilul începe din nou să devină acceptabil.
Problema e că chanturile scabroase ale peluzelor nu sunt decât o erupţie a urii care mocneşte în puburi, pe forumuri sau pe bloguri, unde fanatismul militant e normă. N-ar strica să-l ascultăm pe Chris Nee, care are mare dreptate când spune că fotbalul e important, dar n-ar trebui luat prea mult în serios:
Let’s begin at the top of the English game. The seriousness with which we discuss the Premier League – and Europe’s other top flights, for that matter – is mind-bending. It’s happened at the water cooler and in the pub for as long as football and water coolers have existed, but the internet age has brought with it more intense debate and, combined with other technologies that have encroached onto the game, encouraged us to pore over every statistic, argue every refereeing decision and pick the bones out of every player’s positioning, contribution and attributes.
Debate in football, as in all walks of life, is healthy and necessary. But in football (this is probably also true in all walks of life, but I don’t generally get involved in debate outside football) it isn’t really fun anymore. The vast majority of us are totally partisan and entirely unwilling to budge in our opinions, so what’s the point? I support Aston Villa, you support Birmingham City – we’re not going to agree on the penalty Roger Johnson conceded against Villa last season because we’re not really debating at all, we’re fighting a corner.