Cultură fotbalistică britanică

anglofil.ro

Comentarii:

community.anglofil.ro

Barcelona eliminata de Inter Milano: cinismul bate estetica

By In Liga Campionilor

Barcelonei i-ar fi plăcut să treacă de Inter la fel ca de majoritatea echipelor care vin pe Camp Nou: sin despeinarse, cum zic spaniolii, adică fără să-şi strice frizura. Iată că Inter a ciufulit-o bine de tot.

Mourinho n-avea de gând să încheie conferinţa de presă de marţi fără să toarne un pic de vitriol peste mândria catalană: Inter, puristii fotbalului contemporan erau echipa cu un vis, Barca, discipolii lui Scaraoţchi, echipa cu o obsesie. „Ese portugues, hijo puta es” i-au cântat cules-ii care-l aşteptau la iesire, un refren pe care CR9 l-a auzit des anul asta. Oricum, o paradigmă caraghioasă pentru cine-l cunoaşte pe Massimo Moratti, care avea să-l tragă discret de mâneca pe portughez: „Finala Ligii Campionilor e mai mult decât un vis pentru noi.”

Cu Motta eliminat, Inter trece la 4-5-0

Suprins de 3-4-3-ul ultra-ofensiv pregătit de Pep, Mourinho l-a „accidentat” pe Pandev înlocuindu-l cu Chivu, salvând practic o schimbare pe care ar fi fost nevoit s-o facă foarte devreme. A fost o noapte memorabilă pentru Cristi, care rămâne singurul nostru ambasador în fotbalul mare. După primul sfert de oră, în care raportul paselor era 130 la 10 în favoarea Barçei, toată lumea avea o idee clară despre cum urma să curgă meciul. După ce Busquets a căzut de parcă l-ar fi lovit Joe Frazier, Interul a executat cu şi mai multă determinare planul iniţial: apărare ultra-aglomerată pe două linii, în sistemul 4-5-0. „In dieci si vince meglio!” obişnuia să le strige magul Hererra jucătorilor săi. Patru decenii mai târziu, Inter-ul lui Mourinho nu putea decât să spere că în zece va pierde mai greu.

86% posesie. Si cu asta ce-am făcut?

La fel ca şi cu Chelsea în semifinala de anul trecut, Barça n-a reuşit să desfacă o defensivă asfixiantă. Numerele nu spun toată povestea, vorba americanului, şi meciul de ieri e dovadă chintesenţială. 86.4% a fost posesia Barçei, în timp ce raportul paselor a fost 555 la 67. Cea mai mare parte din meci însă, Barça a tras cu gloanţe de lemn într-un Inter cu o defensivă din kevlar. Italienii au absorbit inteligent în treimea lor de teren o presiune pe care atâtea echipe au găsit-o sufocantă. A fost, trebuie spus, una din cele mai impresionante demonstraţii defensive din istoria fotbalului recent. Dacă atacul e o artă, Inter ne-a adus aminte că la fel e şi apărarea.

Pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas. Pe gazonul scurt şi bine udat al Camp Noului, tiki-taka a părut un scop în sine fără acele penetrări care despică de obicei defensivele oaspeţilor. La fel de static şi absent ca în prima manşă (când statisticile au arătat că a fugit mai puțin decât Valdes!), Ibrahimovic nu şi-a justificat nici ieri prezenţa în teren. Suedezul e un fotbalist extraordinar dar pur şi simplu nu de calităţile lui era nevoie împotriva Interului. Pep n-a înţeles asta nici în tur, şi, mai grav, nici în retur. Planul B, cu Bojan si Jeffren a funcționat mult mai bine decât planul A.

Barça se trezește prea târziu

Cea mai bună echipă din lume de la mijloc în sus a avut nevoie de un fundaş ca să deschidă scorul. Servit la limita off-side-ului de Xavi, Pique i-a făcut o „veronică” ca la coridă lui Cordoba, după care împins balonul cu latul în poarta goală. 93.000 de catalani cântau din nou. Mai sunt 5 minute, hai 10 cu tot cu prelungiri. Suturile pe poartă care mai degrabă lipsiseră, vin acum la foc automat de la Messi şi Xavi. Şi, în minutul 91, Bojan găseşte până la urmă vinclul lui Julio Cesar din mijlocul careului. Camp Noul explodează degeaba. De Bleeckere fluieră henţ la o minge care-i vine în mână lui Yaya Toure dintr-un metru. Eronat, dar ce mai contează, Inter e în finală.

Ţin să dezavuez din start două idei care ştiu că vor fi repetate până la lehamite în presa de azi: neputinţa Barçei şi geniul lui Mourinho. Să le luăm pe rând.

Neputinţa.Nu atât necalificarea cât sterilitatea Barcei din primele 80 de minute, duc la concluzia că Barcelona n-a făcut destule că să se califice. E fals. Să ne înţelegem: Barça a făcut bucăţi echipe naive tactic şi defensiv că Stutttgat sau Arsenal. Cine se aştepta ca Interul să fie disecată cu aceeaşi uşurinţă e naiv la rându-i. Barça a întâlnit regina fotbalului negativ, cinic, urât. Şi ce a făcut? A marcat. O dată. De două ori. Doar că arbitrul a fluierat când trebuia să tacă. Şi ce a mai făcut? A avut două ocazii uriaşe la şutul lui Messi din prima repriză şi devierea cu capul al lui Bojan. Să recapitulăm: în faţa uneia din cele mai ermetice defensive din istoria fotbalului, şi nu zic vorbă mare, Barca a marcat de două ori şi şi-a creat încă două ocazii clare. Vi se pare puţin?

Geniul. O spun din start: Mourinho a pregătit impecabil ambele manşe. A înţeles că nu poate controla mingea împotriva catalanilor, aşa că a controlat spaţiul. Când toată lumea pleda pentru un gardian la Messi sau la Xavi, Mourinho a rămas fidel apărării în zonă. „Nu suntem la baschet să ne apărăm om la om”. Până la urmă, portughezul a înţeles că kriptonita catalanilor e o apărare foarte joasă, aglomerată, cu cele două linii defensive lipite aproape una de alta. Aşa se face că Barça trebuia să treacă mereu de 10 jucători, toţi cu faţa la minge.

Dar vă rog nu credeţi Truman show-ul regizat de presa noastră leneşă. După tur, Andrei Niculescu a avut grijă să ne explice cât de specială a fost tactica portughezului şi cât de bine au funcţionat surprizele pe care i le-a pregătit lui Pep. Mourinho l-a contrazis chiar la conferinţa de presă de marţi: „Toata lumea aștepta o surpriză, dar câteodată surpriza e că nu e nici o surpriză. N-am schimbat absolut nimic. Echipa avea nevoie de un mesaj de încredere.” Astăzi, acelaşi registru encomiastic folosit de Andrei: Mourinho a mizat pe cartea câştigatoare şi e iar în finală. Cum ar fi arătat cronica dacă nu se dădea henţ în prelungiri? Simplu, tăiam Mourinho şi băgam Pep. Avantajele jurnalismului prefabricat.

Mourinho n-a avut un plan revoluţionar, ci unul curat, simplu, machivellic chiar. Să anuleze handicapul de îndemânare printr-o apărare compactă, extrem de compactă. Vă zic o chestie pe care am învăţat-o de la poker: de fiecare dată când faci ceva care îl enervează pe adversar, înseamnă ca faci ceva cum trebuie. Cheia a stat la jucătorii interisti care au executat acest plan cu o precizie şi o determinare sublimă. E uşor să spui că Inter a parcat autobuzul şi pentru mulţi dintre privitori va fi fost un meci anost, de nivelul Ligii I. Dar cei care înţeleg fotbalul vor şti nivelul efortului şi coordonării pe care îl presupune un mecanism defensiv atât de eficient. N-o fi plăcut ochiului, nu pentru asta plăteşte lumea biletul, dar a fost o lecţie de apărare emfatică din partea Interului. Acea paradă a lui Julio Cesar a fost, pentru mine, la fel de frumoasă ca oricare din golurile lui Messi cu Arsenal.

A fost Interul echipă mai bună? Merita să ajungă în finală? Probabil că nu, dar vorba lui Will Munny, personajul lui Clint Eastwood în Unforgiven: deserve’€™s got nothing to do with it.

Stiri din Premier League

By In Stiri

City caută un portar

Man City va primi o dispensă de la federaţie pentru a putea transfera un portar în regim de urgenţă. După ce Shay Given şi-a dislocat umărul în partida cu Arsenal, City mai are doar un singur portar valid în lot, pe Gunnar Nielsen din Insulele Feroe, care a debutat în Premier League weekend-ul trecut. Federaţia permite un astfel de transfer în afara perioadei de mercato, doar în circumstanţe excepţionale, mai precis dacă un club are „mai puţin de doi portari la dispozitie”.

O situaţie ciudată, de a rămâne în criză de portari, pentru unul din cele mai bogate cluburi din lume. Stuart Taylor, rezerva obişnuită e în recuperare după operaţia la genunchi, în timp ce David Gonzalez, a patra opţiune e accidentat la inghinali. City studiază şi posibilitatea rechemării lui Joe Hart de la Birmingham dar Alex McLeish a respins categoric această variantă. Cel mai probabil va fi adus temporar Martin Fulop de la Sunderland, care ar putea avea un rol cheie în lupta la sânge pentru ultimul loc de Liga Campionilor în care City e implicată alături de Spurs, Villa şi Liverpool.

Viitor cenușiu pentru Hull

Retrogradati matematic după eşecul de acasă cu Sunderland, Hull riscă să devină al doilea club după Pompey care intră sub administraţia statului în acest sezon. Cu datorii de 35m, clubul din East Yorkshire, speră să poată renegocia împrumuturile aflate în derulare pentru a evita această situaţie. Hull plăteşte acum pentru politica inconştientă a fostului chairman, Paul Duffen, care a dus nota de plată pe salariile anuale la £40m, asta în timp ce Hull nu are jucători cu o valoare de piaţă ridicată.

Jimmy Bullard spre exemplu, adus pentru £5m de la Fulham deşi a picat testul medical din cauza genunchilor cu probleme, câştigă £45.000 pe săptămână. Cei şapte atacanţi pe care îi are Hull în lot au marcat în total doar 9 goluri sezonul ăsta, dar câştiga împreună £200.000 pe săptămână.

Mare parte din vină o poartă, evident, şi fostul antrenor Phil Brown, care a semnat o serie întreagă de jucători de o calitate îndoielnică. Mai mult, Brown avut a avut grijă să se facă antipatic noilor veniţi, când, după umilinţa de pe Anfield (1-6) din septembrie, şi-a pedepsit jucătorii dând liber personalului de la cantină clubului timp de o săptămâna, timp în care fotbaliştii au fost nevoiţi să îşi cumpere sandwich-uri din benzinăriile din apropiere. Şi credeaţi că Sdrobiş e drastic!

Suntem destui?

By In Jurnalism

Patrick Barclay, chief football writer la The Times a acordat un interviu în cinci părţi pentru EPL Talk. Nu-s neapărat un fan al său, dar merită să vedeţi cum discută un jurnalist sportiv erudit, cu mintea aerisită, care deşi e o legendă a gazetăriei sportive din Insulă, reuşeşte să nu se ia prea în serios. Barclay povesteşte despre Mourinho, a cărui biografie a scris-o, sau despre cum a încercat să-şi păcălească psihicul să ţină cu Anglia pariind £4000 pe sfertul cu Portugalia de acum 4 ani. Referindu-se la ce înseamnă să fii jurnalist sportiv, el expune o viziune pe care o împărtăşesc:

Take it or leave it really. I mean I know I’m a fan of football and I find that most people sort of empathize with my way of looking at the game, particularly neutral fans or football lovers who might have their own team but aren’€™t obsessed. So I just work on the basis that if I write for people like myself, then, you know, there’s enough of us to keep me in a job for another few years.

Aici e problema. Or fi destui ca noi în ţara asta ca jurnalismul sportiv de calitate să rămână relevant?

Echipa castigatoare nu se schimba!

By In Premier League

Întotdeauna un maestru în a devia atenţia de la adevăratele probleme, Sir Alex a avut grijă să nege zvonurile că sezonul următor ar fi ultimul la cârma lui United. O diversiune abilă care a distras atenţia presei şi adversarilor de la principală îngrijorare a scoţianului: accidentarea lui Rooney la antrenamentul de joi. Practic nimeni nu ştia înainte de începutul partidei că Wazza făcuse o întindere la inghinali şi va rata sfârşitul sezonului.

Spurs nu mai câştigase pe terenul unei echipe din Big Four de 66 de meciuri, dar după ce luase două scalpuri pe White Hart Lane, părea mai mult decât capabilă să mai ia unul pe Old Trafford. Harry Redknapp însă, pe care-l credeam ceva mai înţelept, a făcut o nefăcută: a schimbat echipa care impresionase în meciurile cu Arsenal şi Chelsea. Pe Benoit Assou-Ekotto l-a mutat de pe stânga pe dreapta, pe Gareth Bale l-a retras fundaş stânga, iar pe Luka Modric l-a scos din centrul liniei mediene în stânga. Cu ce scop atâtea mişcări de trupe, o să mă întrebaţi. Toate astea ca să-i facă loc lui Wilson Palacios, revenit după o suspendare de două meciuri. Ei bine, jucând pe poziţii noi, tustrei susnumiții au avut o parte de vină la golurile lui United. Well done ‘Arry!

Prima repriză n-a reflectat importanţa partidei, ambele echipe practicând un fotbal constipat. Paralizată de gândul că nu-şi permite să greşească, United a părut lipsită de inspiraţie şi creativitate. Una din cauze ar fi că fundaşii laterali ai lui United au fost neobişnuit de timizi în prima parte, ei trecând rareori mijlocul terenului. Când au început să urce, în partea secundă, au început problemele pentru Spurs. După aproape o oră de joc, Evra a fost pus la pământ în careu de o alunecare stupidă a lui Assou- Ekotto. Giggs a bătut impecabil în dreapta lui Gomes, şi chiar dacă pare neverosimil, acesta a fost primul penalty bătut de galez în Premier League!

Nu i-a luat mult lui Spurs să reintre în joc după ce Ledley King a marcat cu capul dintr-un corner al lui Bale. Ledley King pe care Redknapp îl creditează cu şanse de a prinde avionul pentru Africa de Sud deşi are nevoie de şase zile de recuperare între meciuri a€“ „he’€™s thaaat good” zice dânsul. Man U mai avea doar 20 de minute că să demonstreze că. Macheda, wild-card-ul lui Fergie pentru finalurile tensionate a intrat când mai era un sfert de oră, şi la una din primele atingeri l-a servit ideal pe Nani, care, dintr-un unghi incomod a ciupit delicios mingea peste Gomes. Execuţia aproape obraznică a portughezului a smuls complimentele lui Sir Alex Ferguson, care i-a dat după meci „ten out of ten” pentru curajul de încerca aşa ceva în faţa Stretford End când ştii că tot sezonul atârnă de acel lob. Câteva minute mai târziu, tot portughezul a obţinut penalty-ul din care Giggs a rezolvat partida.

Forma lui Nani din ultimele luni spune multe şi despre inteligenţa cu care Fergie a ştiut de dezamorseze conflictul din toamnă. În noiembrie, Nani aproape ca şi-a semnat demisia de la club, acuzându-l pe scoţian că e „un om complicat şi dificil” într-un cotidian portughez. „Eu am un joc spectaculos, dar faptul că nu joc în meciurile importante îmi spulberă încrederea în mine” spunea Nani la acea vreme. Sir Alex a renunţat la jucători mult mai mari, ca Beckham sau Jaap Stam, pentru ofense mult mai mici, aşa că Nani părea condamnat. Psiholog priceput, Ferguson a ştiut să lase de la el, intuind în Nani jucătorul decisiv care a ajuns să fie azi.

Şi nu e vorba doar de Nani, ci de spiritul care o ţine în mişcare pe Man U. După întâlnirea din tur Harry Redknapp povestea impresionat:

„De asta United sunt ce sunt. Sunt o echipă şi sunt împreună. Când am jucat cu ei pe WHL săptămâna trecută, secunzii mei au stat în tribună lângă jucătorii lui United care n-au prins banca de rezerve. Săreau în sus şi-n jos la fiecare decizie şi la fiecare gol. Mentalitatea asta de învingător e amprenta clubului. Gibson şi ceilalţi băieţi voiau să joace, normal, dar pe de altă parte aveau sentimentele astea pe care nu le ascundeau. Nu-s multe cluburi unde vezi asta. E ceva ce încerci să dezvolţi. E greu să schimbi unii oameni dar aşa se fac echipele câştigatoare.”