Comentarii recente:

  • Musafiru Dupa ce zeci de ani am tanjit dupa arbitraj video, GLT, odata introduse ne lamentam. Nu am tanjit spre precizie? Sau doream o precizie de 20-30 centimetri, in functie de frumusetea fazei si de echipa care...

    A very spursy tale ·  an hour ago

  • Dorin M. Doua dintre cele mai frumoase faze văzute recent: Pasa lui Firmino: https://imgur.com/a/qalvOYt Chip-ul lui Ox: https://streamja.com/wvga

    A very spursy tale ·  5 hours ago

  • Dorin M. ... și când zici pixeli vrei sa zici ca zeci de centimetri 🙂 Problemele cu VAR-ul sunt la faulturi si handballs. La offside-uri decizia e binară, la fel ca la goal line. Și in cazul asta a fost:...

    A very spursy tale ·  5 hours ago

  • COYS Pai au dominat si pe San Siro din ce am inteles. Nu joaca si Messi din Carpati la ei?:)

    A very spursy tale ·  6 hours ago

  • Filotas Deci cum sa te egaleze si sa te domine Slavia Praga? Halucinant. Nu se poate asa ceva. E slavia praga!!! Asa ceva nu am vazut in viata mea, o echipa de talia barcelonei dominata in halul asta de slavia praga....

    A very spursy tale ·  6 hours ago

Jose Mourinho si Carlo Ancelotti

Nu s-a pierdut prea multă dragoste, vorba englezului, între Jose Mourinho şi Carlo Ancelotti. Optimile Ligii Campionilor n-ar fi putut opune două firi mai antagonice, un sangvinic beligerant din Setubal şi un flegmatic afabil din Reggiolo.

Sezonul trecut a funcţionat ca o uvertură pentru dubla din Ligă. Mourinho a continuat acel joc al aluziilor veninoase pe care îl exersase în Anglia, anunţându-i pe italieni că nu e unul din acei antrenori cărora patronii le dictează echipa. În Ancelotti însă, a găsit un adversar care preferă să ridice din sprânceană şi să soarbă cu indiferenţă din macchiato. Asta nu înseamnă că italianul n-a punctat când a fost cazul.

La scurt timp după venirea să la Milano, în Italia circula un banc care spunea că diferenţa între Mourinho şi Dumnezeu e că Dumnezeu nu se crede Jose Mourinho. Portughezeul a plusat afirmând că „nici măcar Isus n-a fost iubit de toată lumea”. Ancelotti, pe atunci la Milan, l-a taxat prompt: „Dacă el e Isus, atunci eu sigur nu sunt unul din apostoli”.

La începutul săptămânii, Mourinho a avut grijă să-şi clameze rolul avut în istoria clubului londonez.

„Chelsea de astăzi e o consecinţă a ceea ce am construit eu. N-au uitat ce am făcut pentru club şi cum am făcut istorie.”

Dacă te gândeşti că 7 (Cech, Carvalho, Belleti, Malouda, Ballack, Essien, Drogba) din titularii lui Ancelotti de diseară sunt aduşi de portughez, e greu să îl contrazici. Teoretic, Mourinho cunoaşte mecanismul lui Chelsea destul de intim.

E însă o monedă cu două feţe, cealaltă fiind dezvăluită de Petr Cech -€“ tocmai pentru că jucătorii lui Chelsea ştiu felul în care Mourinho încearcă să-şi destabilizeze adversarii prin manevre psihologice, tocmai asta face din Chelsea echipă cea mai bine pregătită să nu le bage în seamă.

Dacă aroganţa şi stilul direct al lui Mourinho au dat bine într-un campionat saturat de declaraţii complezente precum cel din Anglia, nu acelaşi lucru s-a întâmplat în Italia. Cum spunea un jurnalist de la Corriere della Serra, „€œel rămâne un ciudat, de fapt un extraterestru, care nu reuşeşte să se adapteze”.

Într-un an şi jumătate „Mou” şi-a câştigat dispreţul celorlalţi antrenori, al presei şi, după gestul cu cătuşele, dispreţul federaţiei italiene de fotbal. Iată de ce Ancelotti n-a bravat când a spus că „toată Italia va ţine cu Chelsea diseară”.

Portsmouth, aproape de faliment

Cum a ajuns un club din cel mai bogat campionat din lume, transmis în peste 200 de ţări, în pragul falimentului? Răspunsul e simplu: au cheltuit prea mult.

Portsmouth a fost cumpărată în 2006 de Sacha Gaydamak, om de afaceri ruso-israelian, şi fiul Arkadi Gaydamak, miliardar rus cu un mandat de arestare în Franţa pentru trafic de arme. Cu banii pompaţi de rus în vistieria clubului, şi câteva credite la bănci, Pompey devenise deodată un club pricopsit. Problema e că banii n-au intrat în extinderea Fratton Park, cea mai mică arenă din Premier League, nici într-o bază de antrenament proprie sau în academia de juniori. Peter Storrie, chief executive, a recunoscut ieri că cea mai mare parte din investiţii a fost absorbită de salariile jucătorilor. Harry Redknapp a băgat mâna adânc în buzunarul clubului aducând jucători ca David James, Sol Campbell, Glen Johnson, Sylvain Distin, Niko Krancjar, Pedro Mendes, Sulley Muntari, Jermain Defoe, Peter Crouch and Lassana Diarra.

În mai 2008 Pompey învingea pe Cardiff City în finala Cupei, cea mai mare performanţă din ultimii 60 de ani, de când luase ultima oară campionatul. Avea să fie, vorba lui Arghezi, „o fericire cu bube, cu praf în gură”. A fost un trofeu cumpărat pe credit. Şi mai sunt şi bonusurile. Nimeni nu bănuia că un club că Pompey va da peste cap tradiţia conform căreia Cupa urma să revină unui club din Big Four, aşa că directorii le-au promis jucătorilor bonusuri obscene, pentru că bănuiau că nu le vor plăti niciodată. Aşa se face că în cel mai bun sezon al lor, 2007-2008, când Pompey înregistrase încasări de £70.5m, clubul tot a terminat pe minus £17m. Şi asta se întâmpla înainte ca băncile să-şi vrea banii înapoi.

La scurt timp, a venit criza. Standard Bank a fost prima instituţie financiară care a refuzat să refinanteze creditul clublui. Au urmat şi celelalte bănci. Ele aveau nevoie de cash, cât mai repede. Pompey a fost nevoită să îşi vândă cei mai buni jucători, care au ajuns la cluburi că Inter Milano, Real Madrid sau Liverpool. De când a luat Cupa, Portsmouth a vândut jucători în valoare de £77m şi încă are datorii de £50m. Gaydamak a fost şi el lovit puternic de criză, fiind obligat să-şi retragă sprijinul. Pompey a trecut pe rând pe la Sulaiman al-Fahim, Ali al-Faraj şi acum Balram Chainrai. Zilele astea se vorbeşte despre un consorţiu salvator din Africa de Sud. Cert e că dacă pe 1 martie, managerii clubului nu pot demonstra în faţa Curţii că au la dispoziţie £22m până la sfârşitul sezonului, Pompey va intra în faliment.

Everton – Manchester United 3-1

Everton câştigase o singură dată in ultimele 55 de meciuri împotriva lui Chelsea şi Manchester United. Într-o săptămână, le-a învins pe amândouă.

Ca de fiecare dată când Everton şi United se întâlnesc pe Goodison Park, toţi ochii au fost pe Wayne Rooney. Huiduielile n-au fost la fel de susţinute ca în alţi ani, poate şi pentru că „fiul risipitor” şi-a cerut recent scuze faţă de David Moyes, pe care îl făcuse responabil pentru despărţirea de Everton în autobiografia sa. Chiar şi fără să fie abuzat sonor cu aceeaşi intensitate, Rooney a prins o zi mizerabilă. Apatic şi neinspirat, mingea a sărit din el de parcă ar fi avut copite şi nu Nike-uri Laser. Wayne a recunoscut că încă ţine cu Everton şi că i-a cumpărat lui Kai un echipament pentru bebeluşi, aşa că fanii „de zahăr ars” au căutat explicaţii subconştiente care l-ar împiedică pe Rooney să dea randament împotriva clubului pe care a fost crescut să-l iubească. Bollocks! Fapt e că nu poţi să fii omul meciului în fiecare săptămână.

Man United a controlat primul sfert de oră, în care gazdele aproape că n-au contat. Berbatov a deschis scorul în minutul 16, catapultând sub bară o centrare trimisă pe jos de Valencia. Trei minute i-a luat lui Everton să anuleze avantajul oaspeţilor. Bilyaletdinov a cules o minge respinsă greşit de Johnny Evans în afară careului şi a trimis un trasor lângă bara din stânga a porţii lui Van der Sar. Ambele echipe au avut câteva şanse uriaşe până la pauză, Donovan luftând din 6 metri şi Rooney ratând singur cu portarul, dar prima repriză s-a terminat la egalitate.

După pauză, Everton a fost echipa mai pozitivă. Golurile au venit de la doi puşti veniţi de pe banca de rezerve, de la care Everton şi Anglia aşteaptă multe în următorii ani. Dan Gosling, produs al academiei Plymouth Argyle, a pus latul la centrarea lui Pienaar în minutul 76, un gol venit în logica reprizei secunde. Pentru ca umilinţa să fie desăvârşită, Arteta a recuperat o minge la centru în ultimele minute şi l-a lansat pe Jack Rodwell, abia intrat, care a şutat în diagonală din marginea careului, de lângă un Johnny Evans aproape catatonic. Peluza dinspre Gwladys Street a explodat de bucurie, Rodwell ducându-se ţintă către fanii din primele rânduri. La 18 ani, Rodwell e cotat la 30m de către Everton, şi se zvoneşte că United au aceşti bani puşi deoparte pentru la vară.

United au fost „well beaten”, după cum avea sa recunoască SAF după meci. Iar adversarul său de sâmbătă, David Moyes, e considerat de mulţi succesorul firesc la cârma lui Man U. Un scoţian la fel de mândru şi loial, cu aceeaşi înclinaţie pentru contructia de echipe din resurse limitate, o calitate probată de Ferguson mai ales la Aberdeen. Moyes pare să fi găsit acel echilibru între creativitate şi determinare, nelipsit din alchimia echipelor mari. „Ma bucură mai ales că am câştigat fără Cahill şi Fellaini (care lipseste tot sezonul), pentru că la începutul sezonului am suferit de pe urmă absenţelor.” E drept, Everton s-a chinuit în toamnă, când avea jumătate din lot în infirmerie, dar de la Crăciun încoace sunt cea mai bună echipă din Premier League.