Cultură fotbalistică britanică

anglofil.ro

Comentarii:

community.anglofil.ro

The Times ne vrea banii

By In Jurnalism

Din iunie, cititorii The Times vor fi nevoiţi să plătească o taxă sau un abonament dacă vor să acceseze conţinutul online al ziarului. Concret va fi impusă o taxă de £1 pe zi sau £2 pe săptămână, în acelaşi timp fiind dezvoltată şi o platformă nouă, Times+, pentru care abonamentul va costa £50 pe an. E o mutare curajoasă pe timp de criză, care va afecta aproape 20 de milioane de cititori. „Jurnalismul de calitate nu e iefitn” spunea Rupert Murdoch, magnatul din spatele acestei decizii.

Times-ul nu era oricum my cup of tea, Guardian-ul e mult mai bun pe sport. Intram rar, şi aproape exclusiv pentru articolele lui Gabriele Marcotti, singurul condei din redacţia lor pe care îl apreciez. Dacă Times-ul vrea bani pentru conţinutul fotbalistic, trebuie să-mi dea ceva ce nu găsesc în altă parte. Şi n-o face. Spre exemplu, unul din jurnaliştii pe care aş plăti să-i citesc e Jonathan Wilson sau Sid Lowe. De asemena aş plăti pentru podcast-ul de la Guardian.

Principial, mi se pare normal să plăteşti pentru jurnalismul de calitate. Şi nu vorbesc de materiale despre ce a zis Fergie la o conferinţă de presă, ci de reportaje pentru care trebuie să sapi câteva săptămâni. Dar cum în anii ’90 presa nu şi-a dat seama că postând conţinutul gratis pe internet își sapa singură groapa, acum e greu, dacă nu imposibil, să schimbi năravul cititorului care nu prea poate să accepte ideea că trebuie să scoată bani din buzunar pentru ceva ce ieri primea pe gratis.

Eu unul, sunt foarte curios dacă acest model de afacere va fi rentabil. Taxând pentru conţinut, Times-ul îndepărtează majoritatea publicului sau. Asta înseamnă mai puţini bani din publicitatea online tradiţională. Dacă deficitul asta va fi mai mic decât valoarea abonamentelor, asta nu ştie nimeni încă.

Voi cum vedeți lucrurile, e vreun gazetar sportiv, de la noi sau de la ei, pe care ați plăti ca să-l citiți dacă ar fi cazul?

Chelsea campioana!

By In Premier League

Pe un Anfield straniu de tăcut, în care se zăreau bannere cu „Cockney for a day”, Chelsea a trecut de o echipă de fantome, despre care unii zic c-ar fi fost Liverpool. Gazdele au dominat vag prima jumătate de oră, până când Gerrard l-a servit pe Drogba cu cea mai precisă pasă filtrantă pe care a dat-o tot sezonul. După asta, Liverpool s-a predat.


A fost sau n-a fost? O ipoteză ineptă.

N-am fost niciodată un conspiraţionist priceput. Jurnalismul lucrează cu fapte nu cu presupuneri. Fapt e că Stevie G nu e la prima boacănă: la Europene în 2004 şi împotriva lui Arsenal în 2006, căpitanul lui Liverpool pasa la fel de neglijent în spate. Fapt e că Liverpool e o echipă în pragul marasmului, o echipă consumată fizic şi psihic, de la care ar fi fost nerezonabil să te aştepţi să o încurce pe Chelsea. Fără energie, dorinţă şi inspiraţie, Liverpool a făcut încă un meci abject, încă unul dintr-un lung şir sezonul asta. Şi când te gândeşti că la începutul sezonului atâta lume credea că va fi anul lor…

Make no mistake: Chelsea e noua campioană. Da, Wigan a bătut-o în tur, a bătut şi pe Arsenal şi Liverpool, dar mai degrabă mă aştept să-l vad pe Mourinho antrenând la Medias decât pe Chelsea să piardă titlul în ultima etapă. Singurul semn de întrebare e dacă apucă să le dea cinci, devenind prima echipă în aproape jumătate de secol, după Spurs-ul marelui Bill Nicholson în 1962, care înscrie de 100 de ori într-un sezon. Eu aş zice că da.

Fără să fie una din marile echipe din istoria Premiership-ului, Chelsea şi-a văzut de treabă, si e prima echipă care le bate tur-retur pe Man Utd, Liverpool si Arsenal. Vorba lui Fănuş, un singur adevăr stă drept în şa: Chelsea a fost cea mai bună echipă sezonul asta. Eu unul, sunt surprins că United a reuşit să împingă cursa pentru titlu până în ultima etapă, după o vară în care a pierdut doi din primii zece jucători din lume, CR9 şi Tevez.


Ce se întâmplă cu Chelsea?

Kudos lui Carletto, care devine abia al cincilea antrenor care ia titlul în Premier League. Toată lumea aştepta o tuşă italiană, dar Ancelotti a pus la punct o echipă ofensivă şi fluidă. Ce se va întâmpla în vară? Dacă ar fi să-i găsim nod în papură lui Chelsea, ar fi că are un lot un piiiic cam îmbătrânit. Se va renunţa probabil la jucătorii pe final de contract: Joe Cole, Ballack, Deco. În locul lor, Ancelotti a anunţat deja că vor veni puşti de la academia în care s-a investit enorm: vârful italian Fabio Borini, fundaşul olandez Jeffrey Bruma, francezul Gael Kakuta şi un playmaker despre care se spune că ar fi teribil de talentat, Joshua McEachran. De văzut cum va gestiona Ancelotti acest schimb de generaţii.

Ce se întâmplă cu Liverpool?

Perspective mult mai sumbre la Liverpool, care e evacuată treptat din elita fotbalului englez. Yankeii au scos clubul la mezat, dar cine le dă £800m cât cer, mai ales acum, când au ratat Liga? Răspunsul vine încă o dată din Orient: Dubai International Capital, consorţiul care a mai avut câteva încercări de preluare a clubului, a făcut o ofertă se pare, dar e undeva pe la £500m. Soarta lui Benitez, Torres şi Gerrard depinde de această tranzacţie. Fără banii şeicilor, Liverpool ar putea avea probleme mari. După cum spuneam şi mai demult, bugetele cluburilor din Big Four mizează pe o perpetuare a succesului european; terminând pe 7, Liverpool întrerupe această buclă şi consecințele financiare ar putea fi devastatoare.

Pentru moment, Liverpool a blocat al 19-lea titlu pentru United. Dar la cum merg lucrurile, şi Chelsea are mai mari şanse să ajungă la 19 înainte lor.

P.S. Un brainfart al lui Bogdan Nevel ieri, care spunea despre Lampard ca n-a prins un sezon prea bun. Lamps e totuși la primul sezon de peste 20 de goluri, o performață absolut remarcabilă ca mijlocaș. Si dacă tot suntem aici, Martin Broughton e noul administrator al lui Liverpool, nu patron.

Leonard Cohen si Mourinho

By In Recomandari

Cea mai bună sinteză a dus-întorsului pe care l-a creat meciul de miercuri vine de la un american:

I wanted the match to end differently, but was not sad with the way it ended, and that included Mourinho’s absurd (and hilarious) post-match antics. In a bizarre way, this lunatic is entitled to his lunacy because his discipline and (here it comes again) bloody technique are so impeccable. He’s a monster. I love/hate him. I loved/hated Inter Milan’s performance to exactly the same degree that I love/hate everything about the sport of football.

Whatever makes a solider sad will make a killer smile. That could be Jose Mourinho’s motto.

Zach Dundas, True/Slant. Brilliant writing.

Dilema Kop-ului

By In Premier League

Numai scouser să nu fii mâine! Cu Chelsea venind pe Anfield, Liverpool se vede prinsă între ciocanul mancunian şi nicovala londoneză. Dacă bate mâine, îi dă practic titlul al 19-lea pe o tavă de argint lui Man Utd (Liverpool şi Man U sunt la egalitate cu 18 titluri fiecare). Dacă pierde, capitulează în lupta pentru locul patru şi îi dă titlul lui Chelsea.

Desigur, felul în care s-a pus problema toată săptămâna e un compliment pentru Liverpool, pentru că îi creditează cu o alegere: să-i batem, să nu-i batem? Personal, mă îndoiesc că Liverpool poate s-o încurce pe Chelsea chiar dacă iese pe Anfield with all guns blazing. Vorbim de o echipă care a câştigat toate cele 5 meciuri din acest sezon cu Man U, Arsenal şi Liverpool, terminând cu un golaveraj de 10-1. Mă gândesc că sunt mai mult decât capabili să se ocupe de o echipă de locul 7, care vine după o semifinală europeană epuizantă.

E o situaţie care aminteşte de ultima etapă din sezonul 94-95, când pe Anfield a venit Blackburn, care se bătea la titlu cu Man U. Alan Shearer a deschis scorul, John Barnes a egalat şi Jamie Radknapp a marcat un gol superb din lovitură liberă în ultimul minut. Băieţii lui Kenny Dalglish au scăpat de sentimentul de vinovăţie atunci, pentru că United n-a reuşit să bată pe Upton Park. Acum United nu prea mai are unde să se împiedice.

Pe continent, italienii nu se încurcă cu asemenea dileme etice. Întrebaţi cum o să se comporte mâine, suporterii laziali au răspuns sec: „Mergem la stadion şi ne încurajăm echipa, pe Inter!”

Cel mai influent fotbalist din lume

Ieri a apărut clasamentul Time Magazine al celor mai influenţi 100 de oameni din lume, iar presa română n-a reuşit să vadă dincolo de Lady Gaga. Din perspectivă microbistă, veţi fi surprinşi să aflaţi că singurul fotbalist menţionat e Didier Drogba. Ivorianul a pus literalmente capăt unui război civil inaintea Campionatului Mondial din 2006, printr-un apel la pace din partea Elefanţilor. A fost momentul care a permis oprirea ciocnirilor armate după 5 ani de conflict şi începerea reconcilierii. Poate vă amintiţi şi de incidentul din martie anul trecut, când 22 de fani ivorieni au murit striviţi în timpul unui meci al naţionalei. După meci, Drogba a anunţat că va dona toţi banii din contracte publicitare, şi sunt câteva milioane bune de lire sterline, pentru construcţia unui spital. Gesturi admirabile care i-au adus recunoaşterea din partea uneia din cele mai apreciate reviste din lume. Well done son!

Basmul lui Fulham in Europa continua

By In Europa League

Panaceul pentru fotbalul blindat pe care Mourinho l-a arătat lumii pe Camp Nou, a venit la doar o zi distanţă. Dacă fotbalul a murit miercuri la Barcelona, el a înviat joi în sud-vestul Londrei.

Nu, n-am ajuns cu toţii într-un univers paralel, Fulham chiar e echipa engleză care ajunge cel mai departe în cupele europene.Ca să avem măsura întreagă a ce s-a întâmplat aseară pe Craven Cottage trebuie întâi să aruncăm o privire peste cazierul fotbalistic al clubului din SW6. Fulham e o echipă care n-a câştigat nimic în 131 de ani de istorie. Dar absolut nimic. Cel mai aproape au fost în 1975 când au pierdut în faţă lui West Ham finală cupei.

Cineva povestea că, având doar 12 ani atunci, s-a simţit strivit plecând de la stadion alături de maica-să. Încercând să-l consoleze, dânsa i-a arătat un moşulică de 80 de ani care plângea: „Vezi tu, omul ăsta a aşteptat toată viaţa ca s-o vadă pe Fulham într-o finală.” Povestea lui Fulham e povestea unei echipe remarcabile prin desăvârşirea cu care a reuşit să fie mediocră mai bine de un secol. Fulham a ajuns la fundul sacului în sezonul 95-96 când a terminat pe locul 17 din 24 în a patra divizie a fotbalului englez.

Un retur pentru istorie

Acum înţelegeţi de ce semifinala cu Hamburg era un eveniment de dimensiunea unei eclipse de soare. Bobby Zamora, vârful care înviase în acest sezon un sud-vestul Londrei, era dat accidentat înaintea meciului. Un examen fizic cu doar două ore înainte de start şi o injecţie în tendonul lui Ahile, l-au făcut apt pentru titularizare, deşi se vedea cu ochiul liber că a pierdut din fluenţa mişcării. Zamora marca în secunda 20 împotriva lui Wolfsburg, dar n-a probat acelaşi sânge rece în minutul 2 al partidei cu Hamburg, când, după un un-doi cu Gera, a rămas singur cu Frank Rost, pe care n-a reuşit să-l învingă. Hanseaticii au pus apoi stăpânire pe meci, mult mai autoritar decât o făcuseră pe propriul teren în tur.

La mijlocul primei reprize, lovitura liberă a lui Petric de la 25 de metri, cu o traiectorie în semn de fulger pe orizontală s-a înfipt în vinclul lui Schwarzer, deşi părea că se va opri în Hammersmith End. Englezii oftau. Bloody Petric, acelaşi vârf croat care în noiembrie 2007 pedepsea Anglia pe Wembley tot cu un şut de la distanţă.

Timp de o oră Hamburg a continuat să-şi ţină adversarul la respect. Zamora fusese schimbat şi Fulham nu dădea nici un semn că ar avea de gând să întoarcă rezultatul. Nici că ar fi fost un moment mai potrivit pentru fani să se resemneze cu ce era deja o performanţă unică în istoria clubului. Dar ce au făcut suporterii ăştia admirabili? S-au ridicat toţi în picioare şi au început să cânte: „Stand up if you still believe!” Cum putea fotbalul să le refuze fericirea unor fani cu un asemenea spirit?

Întâi Gera l-a căutat pe Davies cu minge în D-ul de la marginea careului. Galezul, de care se îndoise atâta lume pe Craven Cottage, preia subtil cu călcâiul, îşi întoarce adeversarul şi trimite mingea pe lângă Rost. Un gol de care Berkamp ar fi fost mândru. Şase minute mai târziu, Davies centrează din corner, mingea ricoşează norocos la Gera care o împinge în poartă din câţiva metri.

Unchiul Roy – nespecialul

Când a intrat la conferinţa de presă de după meci, Hodgson a avut de aşteptat câteva minute bune până când toată lumea din sală s-a oprit din aplauze. Un omagiu sincer, născut din respectul şi admiraţia pe care o breaslă întreagă de gazetari sportivi a ajuns să i le poarte unui antrenor pe care nu înţelegeau cum l-au subapreciat atâta timp. Roy Hodgson, barem cu cariera lui nomadă, are toate calităţile marilor antrenori pe care Anglia i-a dat atât de rar, dublate de un caracter de sfânt. După fluierul final, Hodgson şi-a îmbrăţişat secunzii după care a traversat terenul strângându-le mâna adversarilor prăbuşiţi pe gazon. Fără descătuşări revansarde, doar mult bun-simţ.

Cu un ochi pentru chilipiruri demn de un bijutier, Hodgson a compus o echipă glorioasă cu un carnet de cecuri care avea doar câteva file. Iată cât au costat eroii de aseară: Schwarzer – gratis, Konchesky – £2m, Pantsil -€“ £1.5m, Hangeland – £2.5m, Hughes – £1m, Murhy -€“ neconfirmat, Gera -€“ gratis, Duff – £2.5m, Etuhu -€“ £1.5m, Davies -€“ £2.5m, Zamora -€“ £4.8m. Ăştia-s oamenii cu care a plecat la drum Hodgson la sfârşitul lui iulie anul trecut, într-o campanie care debuta la Vilnius cu Vetra. Au urmat pe rând Roma, Sahtior, Juventus, Wolfsburg şi Hamburg.

Cel mai important meci din istorie

Urmează Atletico, în ceea ce GSP-ul numeşte obscen „o finală second-hand”. Apropo de discuţia de acum câteva zile, aproape c-aş zice că suntem destui, citind comentariile care remarcau aproape unanim că singurul lucru de mâna a doua din ecuaţie e autorul articolului, în care aflăm că Gera a marcat cu capul din corner, specialitatea casei (au corectat între timp). Nu poţi să cobori atât de jos nivelul scriiturii fără să te aştepţi să fii penalizat. N-ai cum! N-ar strica ceva mai puţine anchete politice şi ceva mai mulţi jurnalişti care chiar să vadă meciurile despre care scriu. Depăşind momentul, cred că avem o finală de prima mână sub toate aspectele, cu Fulham întâlnind una din echipele cu cei mai loiali fani din Europa, în ciuda faptului că au suferit atât de-a lungul istoriei. Va fi al 63-lea meci al sezonului pentru Fulham!