Comentarii recente:

  • Musafiru Dupa ce zeci de ani am tanjit dupa arbitraj video, GLT, odata introduse ne lamentam. Nu am tanjit spre precizie? Sau doream o precizie de 20-30 centimetri, in functie de frumusetea fazei si de echipa care...

    A very spursy tale ·  13 minutes ago

  • Dorin M. Doua dintre cele mai frumoase faze văzute recent: Pasa lui Firmino: https://imgur.com/a/qalvOYt Chip-ul lui Ox: https://streamja.com/wvga

    A very spursy tale ·  4 hours ago

  • Dorin M. ... și când zici pixeli vrei sa zici ca zeci de centimetri 🙂 Problemele cu VAR-ul sunt la faulturi si handballs. La offside-uri decizia e binară, la fel ca la goal line. Și in cazul asta a fost:...

    A very spursy tale ·  4 hours ago

  • COYS Pai au dominat si pe San Siro din ce am inteles. Nu joaca si Messi din Carpati la ei?:)

    A very spursy tale ·  4 hours ago

  • Filotas Deci cum sa te egaleze si sa te domine Slavia Praga? Halucinant. Nu se poate asa ceva. E slavia praga!!! Asa ceva nu am vazut in viata mea, o echipa de talia barcelonei dominata in halul asta de slavia praga....

    A very spursy tale ·  5 hours ago

Indrazneala lui Mourinho o duce pe Inter in sferturi

Mourinho a demonstrat aseară de ce rămâne special. Insa nu Ancelotti e responsabil că Chelsea n-a reuşit să desfacă rebusul gândit de portughez

Spuneţi ce vreţi despre Mourinho, dar el este, înainte de toate, un antrenor care are coaie. Ca să joci un 4-2-1-3 ultra-ofensiv pe Stamford Bridge, când vii să protejezi un avantaj fragil, îţi trebuie o pereche bene pendentes. Vizionând de 7 ori caseta meciului din tur, după cum singur a recunoscut, Mourinho a înţeles că Chelsea va sta în teren la fel ca la Milano. Dar la Milano, Inter a cam fost călărită. Aşa că portughezul a adaptat sistemul de joc, astfel încât nici un jucător al lui Chelsea, în afară de fundaşii centrali, să nu aibă timp să creeze. A gândit un sistem care să îi ţină ocupaţi tot meciul. De asta a şi ieşit un meci urât, practic fără nici un şut serios pe poartă în prima oră.

Dacă Mourinho a fost genial, Ancelotti trebuie că a fost penibil. Ar fi o concluzie falacioasă. Nu vă pripiţi să credeţi clişeul lecţiei de tactică, pe care îl anticipez în presa de azi. Cu greu i se poate reproşa ceva lui Ancelotti din ce s-a întâmplat aseară cu Chelsea. El a început cu un 4-3-3 asemănător celui care a funcţionat perfect la Milano. Nimic de zis. În acest gen de întâlniri decisive, italianului îi place să vadă o primă repriză curată, fără gol primit, după care să încerce o formulă mai ofensivă în partea secundă. După pauză, Anelka a urcat lângă Drogba, într-o poziţie care îi convine mai mult, iar mijlocul lui Chelsea a luat formă rombului clasic, cu riscul de a le lăsa spaţii mai mari lui Zanetti şi Maicon. Când toată lumea aştepta ca Chelsea să încline terenul în căutarea golului, londonezii s-au moleşit inexplicabil.

Dacă în repriza secundă, Ballack, Lampard sau Anelka au fost la fel de anonimi şi impotenţi ca în prima parte, Ancelotti nu poartă (aproape) nici o vină. Insa acolo unde se termină tactica, începe creativitatea. In timp ce Ancelotti a fost dezamăgit de deprimanta lipsă de imaginaţie a mijlocaşilor săi, Mourinho a beneficiat de sclipirea lui Sneijder. Într-un joc atât de închis şi fragmentat, o scânteie de inspiraţie e de ajuns. Opinia generală în presa occidentală e că, dacă olandezul juca la Chelsea, londonezii defilau către sferturi. O subminare a celorlalţi 10 interisti, care totuşi au executat sublim planul lui Mourinho.

Problema lui Chelsea e că îmbătrâneşte urât. Aş zice că seamănă cu Muhammad Ali pe final de carieră. Da, forţa brută e tot acolo, dar fără fler şi imaginaţie, pare să nu mai fie de ajuns. Chelsea nu mai ştie să zboare ca un fluture şi să înţepe ca o albină, aşa cum o învăţase portughezul.

Mourinho: “Ar fi trebuit sa antrenez si azi pe Chelsea!”

Surprinzător de respectuos și neprovocator Mourinho aseară, în faţa unui pluton de jurnalişti englezi şi italieni. Câteva declaraţii interesante:

„Nu am nimic de demonstrat lui Chelsea: nici jucătorilor, nici fanilor, nici conducerii. Relaţiile sunt excelente.”

„Când câştig şi eu şi ei, mă bucur pentru că ştiu că şi ei se bucură pentru mine -€“ marţi asta n-o să se poată.”

Întrebat dacă va fi exuberant în cazul unei rezultat bun: „Voi fi reţinut, pentru că e vorba de Chelsea, unde am muncit trei ani şi jumătate.” Şi comentariul mucalit al lui Barney Ronay, de la Guardian: At which point Mourinho looked so theatrically pious, as though Chelsea – rather than a football club -€” was his estranged virgin bride, and this very room his dear old dead mum’s mausoleum, that you started to get a sense of what he was up to.

„Pierd sau câştig, voi fi în continuare The Special One.”

„Mai am trei lucruri de făcut în carieră. Unu, să mă întorc în Anglia. Doi, să iau campionatul în Spania, pentru că nici un antrenor n-a reuşit să ia titlul în Anglia, Italia şi Spania. Trei, când voi fi mai bătrân, să antrenez naţionala. Dar deocamdată, vreau să câştig cu Inter.”

Şi pentru că şi-a adus aminte că e Mourinho, nu şi-a putut reprima cu totul malitiozitatea: „Îmi pare rău pentru că atunci când mă uit la echipele mari din Anglia, antrenorii sunt tot acolo: Sir Alex e tot acolo, Wenger e tot acolo, Benitez e tot acolo. Eu am făcut tot ce am putut că să rămân acolo. Dar viaţa merge înainte. Eu am mers mai departe, Chelsea a mers mai departe. Eu câştig în continuare trofee importante. Ei câştigă… ceva.” Aluzie la faptul că Chelsea a luat doar o Cupă de la plecarea sa, acum trei ani.

Accidentat, Beckham va rata Campionatul Mondial

David Beckham şi-a rupt tendonul lui Ahile în partida de duminică cu Chievo şi va fi indisponibil şase luni, ratând astfel Campionatul Mondial din Africa de Sud.

El va fi operat astăzi la o clinică specializată din Finlanda. Colegul său de la Milan, Ignazio Abate, a declarat că Becks a izbucnit în lacrimi în vestiar după meci, şi că era „de neconsolat”. Beckham, cel mai selecţionat jucător din istora naţionalei Angliei, ar fi fost primul fotbalist englez prezent la patru campionate mondiale.

Accidentarea lui Beckham nu putea veni într-un moment mai prost, după ce, Harry Redknapp a declarat pentru BBC că recuperarea lui Aaron Lennon nu decurge ideal, el fiind aşteptat să revină peste abia patru sau cinci săptămâni. Astfel Capello ar putea fi nevoit să apeleze Theo Walcott şi Sean Wright Phillips pentru postul de mijlocaş dreapta, cu Milner şi chiar Stuart Downing ca variante de rezervă.

Jurnalismul sportiv tabloid

De la subsolurile articolelor până la comentarii venite din breaslă, s-au înmulţit vocile care sancţionează felul în care a ajuns să se facă presă sportivă în România. „E prea mult ce se întâmplă” spun cei lehămetisiti/sufocaţi de derapaje. Şi nu greşesc. Gazetăria sportivă căzută într-o demenţă tabloidă a ajuns o antologie a mizeriei din societatea românească. Am să încerc o explicaţie pentru cum s-a ajuns aici şi ce cred eu că se poate face.

Publicul e de vină

Când jurnalismul e întâi o afacere şi abia apoi un serviciu public, el devine un joc al majorităţilor, o ecuaţie a celor mulţi. Iar în România, cei mulţi formează acel tip nou de lumpen de care vorbeşte Ruxandra Cesereanu, un hibrid între ţăranii alungaţi de la sate în timpul comunismului şi masă deja periurbană de muncitori din marile cartiere de la marginea oraşului. Asta e publicul ţintă şi are gulere de un albastru întunecat. Iată de ce, „televiziunile flatează straturile sociale joase”.
Criticii presei sportive actuale tind să fie detaşaţi de profilul omului de rând. Ei nu înţeleg cine sunt oamenii care consumă acest tip de presă, pentru că în viaţa reală nu au de-a face cu ei. Nici presa nu a ţinut cont de ei până acum câţiva ani când a descoperit apetitul nemărginit al publicului pentru scârnăvii. Din acel moment, presa a devenit treptat din ce în ce mai violentă şi mai toxică.

Dacă privim tirajele sau cifrele de audienţa, începem să înţelegem că obiceiurile de consum ale românului mediu gravitează în jurul aceleiaşi zone: mahalaua. Manelele, Libertatea sau otv-ul au trezit aplecarea românului pentru mahala. Treptat, acest model de entertainment a fost emulat şi perpetuat în majoritatea zonelor media. Presă sportivă s-a aliniat, adoptând „modelul de business tabloidizat”. O decizie logică, ţinând cont că trei din primele patru cele mai bine vândute ziare din România sunt tabloide. Să ne înţelegem, şi în Anglia „The Sun” e de departe cel mai bine vândut ziar. Ar fi absurd să aşteptăm să se întâmple altceva la noi, un popor în creierul căruia s-a stricat ceva în ultimii 50 de ani, vorba lui Neagu Djuvara.
Jurnaliştii sunt de vină

Lumea pare să creadă că a existat la un moment dat o răspântie, un moment în care presa sportivă a avut de ales şi a mers pe calea jurnalismului de canal, direcţie dictată de ratinguri şi tiraje. E un adevăr parţial. De fapt, această alegere nu a fost la îndemâna lor. Realitatea deprimantă e că majoritatea gazetarilor sportivi de la noi operează cu mult în afară sferei lor de competenţă, oricare o fi aia. Nu au şcoală, nu respectă meseria pe care o practică şi dacă n-ar fi în redacţii i-am găsi în shaormerii sau pe taxiuri. Hazardul postcomunist şi nu vocaţia sau talentul sunt responsabile pentru că ei stau în faţă unei tastaturi pe care o siluiesc zilnic.

Mircea Mihăieş a zis-o cel mai bine:

Multă vreme am crezut că ziariştii coboară în mod deliberat ştacheta limbajului, simplificând informaţia pentru a fi înţeleasă de Neica-nimeni-cititorul. Aşa s-o fi întâmplat în primii ani post-comunişti. […] Astăzi, marea majoritate a reporterilor sunt la fel de idioţi că şi cititorul căruia I se adresează. […] Presa română arată aşa cum o ştim: adică imbecilă, iresponsabilă, agramată şi amorală pentru că aşa sunt cei/cele care o fac.

Luaţi orice meserie din lume. Ce faci ca să devii profesionist? Urmezi o şcoală de specialitate şi încerci să înveţi de la cei mai buni din domeniu. Câţi jurnalişti sportivi care să fi terminat Jurnalism ştiţi? Ok. Atunci câţi care să aibă modele din presa vestică de specialitate? Aşa mă gândeam şi eu. S-a tradus teribil de puţin din literatură sportivă de limbă străină, şi chiar dacă s-a tradus, cine i-o fi citit pe Hornby sau pe Galeno?

Nu e totul pierdut

În virtutea tabloidizării, presa sportivă aderă la narative facile si la acel raport sinistru, 20% sport – restul vedete, cancanuri, femei, maşini, lux căruia i s-a spus infotainment. Amusing ourselves to death, asta facem. E un model de afacere care va da greş pe termen lung, din trei motive simple, prezentate în „Elements of Journalism”:

1. Dacă le serveşti oamenilor doar „mondenităţuri inutile”, vorba Guerillei, le vei dizolva apetitul pentru orice altceva în afară de asta.

2. Strategia infotainment-ului distruge autoritatea organizaţiei jurnalistice de a prezenta ştiri serioase şi astfel îi îndepărtează pe cei care caută aşa ceva.

3. Când transformi ştirile în entertainment, amplifici avantajele altor canale media decât al tău. Cum pot ştirile să concureze cu entertainment-ul, în termenii entertainment-ului? De ce ar vrea să facă asta? Valoarea ştirilor ţine de altceva. Ţine de relevanţă. Strategia de infotainment, deși atrage un public pe termen scurt şi producţia e ieftină, va dezvolta un public superficial, pentru că se bazează pe forme, nu pe fond.

Nu sugerez că se apropie disoluţia acestul model de a face presă, ci doar că el îndepărtează o bună parte a publicului, la care nu ştiu dacă cotidianele şi televiziunile de sport îşi permit să renunţe. Vânzările GSP aproape s-au injumatatit din martie pana in decembrie 2009. GspTV-ul se pregătește să dea oameni afară, se aude pe surse.

A fost un an de încercare pentru presă. Desigur, Tolo va continua să trâmbițeze anchetele Gazetei, care au dat jos miniştri şi au înapoiat statului sute de mii de euro. Astfel de materiale sunt însă subminate de fojgăiala tabloidă cu care e umplută pagina în mod curent. Câtă greutate poate să aibă un text de opinie încadrat de un clip porno şi un titlu scabros ca „Sfâșiat de câinii pe care îi violase”?

‘The press becomes boy who cried wolf. It is squandering its ability to demand public’s attention because it has done so too many times about trivial matters. It is turning watchdogism into a form of amusement’. (Elements of Journalism, Kovach & Rosenstiel)

Întrebarea e unde vor ajunge aceşti cititori, care nu se mai regăsesc în presa sportivă actuală. După mine, e responsabilitatea cotidianelor quality să aspire acest public, printr-o secţiune de sport solidă, cu interviuri şi reportaje scrise cum trebuie. Dacă nu se va întâmpla asta, anticipez că va fi dezvoltată o platformă online, un echivalent sportiv al voxpublica, care să adune condeiele care n-au capitulat încă în faţa tabloidizarii.