Vox Publica here I come

Chaps and chappetes, de azi încep o colaborare cu Vox Publica, unde am un blog pe care o sa public articolele mai… continentale, cele despre Liga Campionilor, Mondial, gazetăria sportivă și altele. Chestiile insulare rămân aici, for the happy few. Concret, n-o sa fie nimic din ce nu e și aici, doar că vizibilitatea o sa fie infinit mai mare. Sper. Wish me luck, e a patra tentativă de a-mi găsi un loc în mainstream!

The Times ne vrea banii

Din iunie, cititorii The Times vor fi nevoiţi să plătească o taxă sau un abonament dacă vor să acceseze conţinutul online al ziarului. Concret va fi impusă o taxă de £1 pe zi sau £2 pe săptămână, în acelaşi timp fiind dezvoltată şi o platformă nouă, Times+, pentru care abonamentul va costa £50 pe an. E o mutare curajoasă pe timp de criză, care va afecta aproape 20 de milioane de cititori. Jurnalismul de calitate nu e iefitn spunea Rupert Murdoch, magnatul din spatele acestei decizii.

Times-ul nu era oricum my cup of tea, Guardian-ul e mult mai bun pe sport. Intram rar, şi aproape exclusiv pentru articolele lui Gabriele Marcotti, singurul condei din redacţia lor pe care îl apreciez. Dacă Times-ul vrea bani pentru conţinutul fotbalistic, trebuie să-mi dea ceva ce nu găsesc în altă parte. Şi n-o face. Spre exemplu, unul din jurnaliştii pe care aş plăti să-i citesc e Jonathan Wilson sau Sid Lowe. De asemena aş plăti pentru podcast-ul de la Guardian.

Principial, mi se pare normal să plăteşti pentru jurnalismul de calitate. Şi nu vorbesc de materiale despre ce a zis Fergie la o conferinţă de presă, ci de reportaje pentru care trebuie să sapi câteva săptămâni. Dar cum în anii ’90 presa nu şi-a dat seama că postând conţinutul gratis pe internet își sapa singură groapa, acum e greu, dacă nu imposibil, să schimbi năravul cititorului care nu prea poate să accepte ideea că trebuie să scoată bani din buzunar pentru ceva ce ieri primea pe gratis.

Eu unul, sunt foarte curios dacă acest model de afacere va fi rentabil. Taxând pentru conţinut, Times-ul îndepărtează majoritatea publicului sau. Asta înseamnă mai puţini bani din publicitatea online tradiţională. Dacă deficitul asta va fi mai mic decât valoarea abonamentelor, asta nu ştie nimeni încă.

Voi cum vedeți lucrurile, e vreun gazetar sportiv, de la noi sau de la ei, pe care ați plăti ca să-l citiți dacă ar fi cazul?

Chelsea campioana!

Pe un Anfield straniu de tăcut, în care se zăreau bannere cu „Cockney for a day”, Chelsea a trecut de o echipă de fantome, despre care unii zic c-ar fi fost Liverpool. Gazdele au dominat vag prima jumătate de oră, până când Gerrard l-a servit pe Drogba cu cea mai precisă pasă filtrantă pe care a dat-o tot sezonul. După asta, Liverpool s-a predat.


A fost sau n-a fost? O ipoteză ineptă.

N-am fost niciodată un conspiraţionist priceput. Jurnalismul lucrează cu fapte nu cu presupuneri. Fapt e că Stevie G nu e la prima boacănă: la Europene în 2004 şi împotriva lui Arsenal în 2006, căpitanul lui Liverpool pasa la fel de neglijent în spate. Fapt e că Liverpool e o echipă în pragul marasmului, o echipă consumată fizic şi psihic, de la care ar fi fost nerezonabil să te aştepţi să o încurce pe Chelsea. Fără energie, dorinţă şi inspiraţie, Liverpool a făcut încă un meci abject, încă unul dintr-un lung şir sezonul asta. Şi când te gândeşti că la începutul sezonului atâta lume credea că va fi anul lor…

Make no mistake: Chelsea e noua campioană. Da, Wigan a bătut-o în tur, a bătut şi pe Arsenal şi Liverpool, dar mai degrabă mă aştept să-l vad pe Mourinho antrenând la Medias decât pe Chelsea să piardă titlul în ultima etapă. Singurul semn de întrebare e dacă apucă să le dea cinci, devenind prima echipă în aproape jumătate de secol, după Spurs-ul marelui Bill Nicholson în 1962, care înscrie de 100 de ori într-un sezon. Eu aş zice că da.

Fără să fie una din marile echipe din istoria Premiership-ului, Chelsea şi-a văzut de treabă, si e prima echipă care le bate tur-retur pe Man Utd, Liverpool si Arsenal. Vorba lui Fănuş, un singur adevăr stă drept în şa: Chelsea a fost cea mai bună echipă sezonul asta. Eu unul, sunt surprins că United a reuşit să împingă cursa pentru titlu până în ultima etapă, după o vară în care a pierdut doi din primii zece jucători din lume, CR9 şi Tevez.


Ce se întâmplă cu Chelsea?

Kudos lui Carletto, care devine abia al cincilea antrenor care ia titlul în Premier League. Toată lumea aştepta o tuşă italiană, dar Ancelotti a pus la punct o echipă ofensivă şi fluidă. Ce se va întâmpla în vară? Dacă ar fi să-i găsim nod în papură lui Chelsea, ar fi că are un lot un piiiic cam îmbătrânit. Se va renunţa probabil la jucătorii pe final de contract: Joe Cole, Ballack, Deco. În locul lor, Ancelotti a anunţat deja că vor veni puşti de la academia în care s-a investit enorm: vârful italian Fabio Borini, fundaşul olandez Jeffrey Bruma, francezul Gael Kakuta şi un playmaker despre care se spune că ar fi teribil de talentat, Joshua McEachran. De văzut cum va gestiona Ancelotti acest schimb de generaţii.

Ce se întâmplă cu Liverpool?

Perspective mult mai sumbre la Liverpool, care e evacuată treptat din elita fotbalului englez. Yankeii au scos clubul la mezat, dar cine le dă £800m cât cer, mai ales acum, când au ratat Liga? Răspunsul vine încă o dată din Orient: Dubai International Capital, consorţiul care a mai avut câteva încercări de preluare a clubului, a făcut o ofertă se pare, dar e undeva pe la £500m. Soarta lui Benitez, Torres şi Gerrard depinde de această tranzacţie. Fără banii şeicilor, Liverpool ar putea avea probleme mari. După cum spuneam şi mai demult, bugetele cluburilor din Big Four mizează pe o perpetuare a succesului european; terminând pe 7, Liverpool întrerupe această buclă şi consecințele financiare ar putea fi devastatoare.

Pentru moment, Liverpool a blocat al 19-lea titlu pentru United. Dar la cum merg lucrurile, şi Chelsea are mai mari şanse să ajungă la 19 înainte lor.

P.S. Un brainfart al lui Bogdan Nevel ieri, care spunea despre Lampard ca n-a prins un sezon prea bun. Lamps e totuși la primul sezon de peste 20 de goluri, o performață absolut remarcabilă ca mijlocaș. Si dacă tot suntem aici, Martin Broughton e noul administrator al lui Liverpool, nu patron.

Leonard Cohen si Mourinho

Cea mai bună sinteză a dus-întorsului pe care l-a creat meciul de miercuri vine de la un american:

I wanted the match to end differently, but was not sad with the way it ended, and that included Mourinho’s absurd (and hilarious) post-match antics. In a bizarre way, this lunatic is entitled to his lunacy because his discipline and (here it comes again) bloody technique are so impeccable. He’s a monster. I love/hate him. I loved/hated Inter Milan’s performance to exactly the same degree that I love/hate everything about the sport of football.

Whatever makes a solider sad will make a killer smile. That could be Jose Mourinho’s motto.

Zach Dundas, True/Slant. Brilliant writing.

Dilema Kop-ului

Numai scouser să nu fii mâine! Cu Chelsea venind pe Anfield, Liverpool se vede prinsă între ciocanul mancunian şi nicovala londoneză. Dacă bate mâine, îi dă practic titlul al 19-lea pe o tavă de argint lui Man Utd (Liverpool şi Man U sunt la egalitate cu 18 titluri fiecare). Dacă pierde, capitulează în lupta pentru locul patru şi îi dă titlul lui Chelsea.

Desigur, felul în care s-a pus problema toată săptămâna e un compliment pentru Liverpool, pentru că îi creditează cu o alegere: să-i batem, să nu-i batem? Personal, mă îndoiesc că Liverpool poate s-o încurce pe Chelsea chiar dacă iese pe Anfield with all guns blazing. Vorbim de o echipă care a câştigat toate cele 5 meciuri din acest sezon cu Man U, Arsenal şi Liverpool, terminând cu un golaveraj de 10-1. Mă gândesc că sunt mai mult decât capabili să se ocupe de o echipă de locul 7, care vine după o semifinală europeană epuizantă.

E o situaţie care aminteşte de ultima etapă din sezonul 94-95, când pe Anfield a venit Blackburn, care se bătea la titlu cu Man U. Alan Shearer a deschis scorul, John Barnes a egalat şi Jamie Radknapp a marcat un gol superb din lovitură liberă în ultimul minut. Băieţii lui Kenny Dalglish au scăpat de sentimentul de vinovăţie atunci, pentru că United n-a reuşit să bată pe Upton Park. Acum United nu prea mai are unde să se împiedice.

Pe continent, italienii nu se încurcă cu asemenea dileme etice. Întrebaţi cum o să se comporte mâine, suporterii laziali au răspuns sec: „Mergem la stadion şi ne încurajăm echipa, pe Inter!”

Cel mai influent fotbalist din lume

Ieri a apărut clasamentul Time Magazine al celor mai influenţi 100 de oameni din lume, iar presa română n-a reuşit să vadă dincolo de Lady Gaga. Din perspectivă microbistă, veţi fi surprinşi să aflaţi că singurul fotbalist menţionat e Didier Drogba. Ivorianul a pus literalmente capăt unui război civil inaintea Campionatului Mondial din 2006, printr-un apel la pace din partea Elefanţilor. A fost momentul care a permis oprirea ciocnirilor armate după 5 ani de conflict şi începerea reconcilierii. Poate vă amintiţi şi de incidentul din martie anul trecut, când 22 de fani ivorieni au murit striviţi în timpul unui meci al naţionalei. După meci, Drogba a anunţat că va dona toţi banii din contracte publicitare, şi sunt câteva milioane bune de lire sterline, pentru construcţia unui spital. Gesturi admirabile care i-au adus recunoaşterea din partea uneia din cele mai apreciate reviste din lume. Well done son!