Comentarii recente:

sOccket – mingea electrica

Una din cele mai creative/mişto/pozitive ştiri pe care le-am citit în ultima vreme. Patru fete, studente la Harvard, au creat o minge care generează energie, stocând energia cinetică care în mod normal se pierde când joci fotbal. Mingea are o baterie şi un generator înăuntru şi un sfert de oră de joc poate alimenta un bec timp de trei ore. Mingea e gândită pentru cei 1.5 miliarde de oameni care nu au acces la electricitate. În Africa, 95% din populaţie trăieşte în zone în care n-a ajuns curentul electric. Pentru iluminat, se folosesc lămpi cu kerosen, un combustibil scump, inflamabil, al cărui fum omoară mai mulţi copii anual decât SIDA sau malaria.

Mingile vor ajunge întâi la spitale, şcoli şi biserici. Evident, africanii nu îşi vor permite să cumpere astfel de mingi high-tech; ideea e că pentru fiecare minge cumpărată în Vest, sOccket va dona o altă minge unei comunităţi dintr-o ţară în curs de dezvoltare. Pretty cool, if you ask me!

Fulham – mandria vestului Londrei, fie si pentru o noapte

Când ţii cu o echipă de mijlocul clasamentului ca Fulham, astea sunt nopţile care dau sens anilor la rând în care nu se întâmplă mare lucru

N-aş fi crezut că am să apuc ziua în care Fulham să salveze onoarea europeană a SW6-ului, cod poştal pe care îl împarte cu Chelsea. Seara a început prost pentru englezi, Trezeguet deschizând scorul după doar 80 de secunde de joc. E uşor să îţi pleci capul când te gândeşti că trebuie să înscrii de patru ori, dar Fulham n-a făcut-o.

Bobby Zamora, tocmai cel care îşi îndemnase colegii la calm înaintea partidei, a egalat repede după ce a preluat o minge pe piept şi a şutat cu sete în plasa lui Chimenti. Punctul-cheie al meciului a fost eliminarea grăbită a lui Cannavaro pentru un fault la Gera, deşi ungurul era departe de a fi într-o poziţie iminentă de a marca, cum zice la regulament. Acelaşi Bobby Zamora ciupeşte o minge peste apărarea lui Juve, Davies centrează pe jos în faţa porţii de unde Gera finalizează fără emoţii cu latul.

Nici nu începuse bine repriza secundă când arbitrul Kuuipers a îngenuncheat-o încă o dată pe Juve – penalty acordat greşit după ce Duff a şutat în mâna lui Diego din câţiva metri. Gera transformă impecabil, egalând situaţia la general. Fulham avea practic o repriză întreagă în superioritate numerică pentru a încerca să tranşeze calificarea.

Izbăvirea a venit în ultimele minute, convenabil pentru o noapte care încerca să intre în istorie. Din marginea careului Dempsey a găsit vinclul cu un lob în diagonală fără măcar să privească poarta, lovitură de o delicateţe neverosimilă pentru un yankeu. După Roma şi Shakhtar, Juventus se predă la rându-i în faţă uneia din cele mai frumoase echipe ale acestei ediţii de Europa League.

Uitându-te peste clasamentele primelor divizii din Anglia, cu foste campioane ancorate în anonimatul eşaloanelor inferioare, ai senzaţia ca fiecare club a avut la un moment dat în istorie momentul sau de glorie. Nu şi Fulham. Pare greu de crezut dar asta a fost cea memorabilă noapte din istoria Cottage-ului, cea despre care fanii vor spune peste ani: „Am fost acolo!”

Un club special

Fiind la un sfert de oră de Cottage, Fulham e echipa pe care am văzut-o cel mai des cât eram la Londra. Fără să înţeleg exact de ce, simţeam că e un club special. Explicaţiile au venit pe parcurs şi ţin mai degrabă de cultura intimă a fotbalului englez, în sensul că e greu să le percepi din afară. Fulham e o echipă… cumsecade, cu un aer „community friendly”, pe care e greu să-l găseşti în altă parte. Da, fără îndoială că sunt galerii mai vocale prin alte părţi, dar dacă vrei să ieşi la „a pie and a pint” fără să vezi degete în V în stânga şi în dreapta, nu există loc mai bun decât Craven Cottage.

Acest stadion romantic aşezat pe malul Tamisei, cu duşumele de lemn şi acel pavilion anacronic, te poartă în anii fotbalului interbelic când jucătorii veneau la meci direct din oţelării. Şi atunci te mai miri că Fulham-ul e „everyone’€™s favourite second team”? Cum spunea cineva, dacă nu-ţi place Fulham ar trebui să-ţi faci un control psihologic.

Mr. Roy Hodgson, un antrenor erudit

Pentru un club cu aşa o tradiţie, lui Fulham cu siguranţă i-a luat ceva timp până să îşi găsească un antrenor care să o complementeze. Roy Hodgson e un gentleman de modă veche, căruia i-au trebuit 30 de ani de antrenorat până să ajungă profet în ţara lui. Hodgson a debutat ca antrenor în Suedia la Halmstads în anii ’70 şi de atunci a antrenat din Italia până în Emiratele Arabe Unite. Unii din voi poate vi-l amintiţi ca selecţioner al singurei echipe care ne-a făcut de râs în ‘€™94, Elveţia. Hodgson a preluat-o pe Fulham în iarna lui 2007 şi după începutul mandatului nimeni nu le mai dădea nici o şansă să evite retrogradarea. Cu un sfert de ceas înainte de finalul sezonului, Fulham erau ca şi picaţi în Championship, când a venit capul salvator al lui Danny Murphy împotriva lui Pompey.

Asta e Roy Hodgson, un domn conservator şi discret, care n-are vehemenţa lui SAF împotriva arbitrilor şi nici abilitatea lui Wenger de a găsi scuze. „Nu cred în inovaţie, majoritatea antrenamentelor pe care le fac sunt jocuri 11 la 11” declara el pentru Independent. Ţineţi-vă bine, mai urmează:

Multe din activităţi îţi fac gândurile să alunece din nou către fotbal, dar literatura îţi poate ocupa mintea. Am citit majoritatea cărţilor lui Milan Kundera, John Updike, Philip Roth, unele din ele de mai multe ori.

Aşa că vă întreb, Magiun Barbu ce-o fi având pe noptieră?

Indrazneala lui Mourinho o duce pe Inter in sferturi

Mourinho a demonstrat aseară de ce rămâne special. Insa nu Ancelotti e responsabil că Chelsea n-a reuşit să desfacă rebusul gândit de portughez

Spuneţi ce vreţi despre Mourinho, dar el este, înainte de toate, un antrenor care are coaie. Ca să joci un 4-2-1-3 ultra-ofensiv pe Stamford Bridge, când vii să protejezi un avantaj fragil, îţi trebuie o pereche bene pendentes. Vizionând de 7 ori caseta meciului din tur, după cum singur a recunoscut, Mourinho a înţeles că Chelsea va sta în teren la fel ca la Milano. Dar la Milano, Inter a cam fost călărită. Aşa că portughezul a adaptat sistemul de joc, astfel încât nici un jucător al lui Chelsea, în afară de fundaşii centrali, să nu aibă timp să creeze. A gândit un sistem care să îi ţină ocupaţi tot meciul. De asta a şi ieşit un meci urât, practic fără nici un şut serios pe poartă în prima oră.

Dacă Mourinho a fost genial, Ancelotti trebuie că a fost penibil. Ar fi o concluzie falacioasă. Nu vă pripiţi să credeţi clişeul lecţiei de tactică, pe care îl anticipez în presa de azi. Cu greu i se poate reproşa ceva lui Ancelotti din ce s-a întâmplat aseară cu Chelsea. El a început cu un 4-3-3 asemănător celui care a funcţionat perfect la Milano. Nimic de zis. În acest gen de întâlniri decisive, italianului îi place să vadă o primă repriză curată, fără gol primit, după care să încerce o formulă mai ofensivă în partea secundă. După pauză, Anelka a urcat lângă Drogba, într-o poziţie care îi convine mai mult, iar mijlocul lui Chelsea a luat formă rombului clasic, cu riscul de a le lăsa spaţii mai mari lui Zanetti şi Maicon. Când toată lumea aştepta ca Chelsea să încline terenul în căutarea golului, londonezii s-au moleşit inexplicabil.

Dacă în repriza secundă, Ballack, Lampard sau Anelka au fost la fel de anonimi şi impotenţi ca în prima parte, Ancelotti nu poartă (aproape) nici o vină. Insa acolo unde se termină tactica, începe creativitatea. In timp ce Ancelotti a fost dezamăgit de deprimanta lipsă de imaginaţie a mijlocaşilor săi, Mourinho a beneficiat de sclipirea lui Sneijder. Într-un joc atât de închis şi fragmentat, o scânteie de inspiraţie e de ajuns. Opinia generală în presa occidentală e că, dacă olandezul juca la Chelsea, londonezii defilau către sferturi. O subminare a celorlalţi 10 interisti, care totuşi au executat sublim planul lui Mourinho.

Problema lui Chelsea e că îmbătrâneşte urât. Aş zice că seamănă cu Muhammad Ali pe final de carieră. Da, forţa brută e tot acolo, dar fără fler şi imaginaţie, pare să nu mai fie de ajuns. Chelsea nu mai ştie să zboare ca un fluture şi să înţepe ca o albină, aşa cum o învăţase portughezul.

Mourinho: “Ar fi trebuit sa antrenez si azi pe Chelsea!”

Surprinzător de respectuos și neprovocator Mourinho aseară, în faţa unui pluton de jurnalişti englezi şi italieni. Câteva declaraţii interesante:

„Nu am nimic de demonstrat lui Chelsea: nici jucătorilor, nici fanilor, nici conducerii. Relaţiile sunt excelente.”

„Când câştig şi eu şi ei, mă bucur pentru că ştiu că şi ei se bucură pentru mine -€“ marţi asta n-o să se poată.”

Întrebat dacă va fi exuberant în cazul unei rezultat bun: „Voi fi reţinut, pentru că e vorba de Chelsea, unde am muncit trei ani şi jumătate.” Şi comentariul mucalit al lui Barney Ronay, de la Guardian: At which point Mourinho looked so theatrically pious, as though Chelsea – rather than a football club -€” was his estranged virgin bride, and this very room his dear old dead mum’s mausoleum, that you started to get a sense of what he was up to.

„Pierd sau câştig, voi fi în continuare The Special One.”

„Mai am trei lucruri de făcut în carieră. Unu, să mă întorc în Anglia. Doi, să iau campionatul în Spania, pentru că nici un antrenor n-a reuşit să ia titlul în Anglia, Italia şi Spania. Trei, când voi fi mai bătrân, să antrenez naţionala. Dar deocamdată, vreau să câştig cu Inter.”

Şi pentru că şi-a adus aminte că e Mourinho, nu şi-a putut reprima cu totul malitiozitatea: „Îmi pare rău pentru că atunci când mă uit la echipele mari din Anglia, antrenorii sunt tot acolo: Sir Alex e tot acolo, Wenger e tot acolo, Benitez e tot acolo. Eu am făcut tot ce am putut că să rămân acolo. Dar viaţa merge înainte. Eu am mers mai departe, Chelsea a mers mai departe. Eu câştig în continuare trofee importante. Ei câştigă… ceva.” Aluzie la faptul că Chelsea a luat doar o Cupă de la plecarea sa, acum trei ani.