Comentarii recente:

Gerrard si Ganea

Steve Gerrard, he’s big and he’s fucking hard, se canta de obicei pe Anfield. In Ganea totusi si-a gasit nasul est-eurpoean si dement. Citez din autobiografia sa:

I have been on the receiving end of a few painful hacks myself, of course. One of them was Viorel Ganea’s coward’s tackle on me when Liverpool played Wolves at Molineaux on 21 January 2004. I’d just returned from 3 games out and the last thing I needed was some mad Romanian ploughing into me. He did me. Blatant. My sock was ripped from knee to ankle, my leg badly gashed. What angered me the most was that Ganea did not even get booked. Nothing. Fucking scandal. He bloody nearly broke my leg. I suppose it was hard for the ref, because he was following the ball. The ball had gone but Ganea kept coming and he did me good. Everyone knew Ganea had gone in to hurt me.

Cand fotbalul e prea frumos

Stelele s-au aliniat aseară pentru Arsenal într-o evoluţie care epitomizează acel etos al fotbalului pur pe care Wenger se încăpăţânează să-l păstreze şi să-l inspire echipei

Arsenal şi-a suforcat adversarul din start, de parcă ar fi avut nevoie de opt-nouă goluri ca să întoarcă rezultatul din tur. După cum s-a jucat, golul aproape că a venit târziu, în minutul 8, când Arshavin, dintre toţi jucătorii, a câştigat un duel la cap, a pivotat şi a plecat după o minge trimisă pe culoar de Nasri; rusul a fost făcut sandviş între portar şi fundaş, mingea ricoşând la Bendtner care a împins-o în poartă cu şpiţul. Golul doi a fost croit după acelaşi scenariu: Arshavin umileşte trei fundaşi portughezi în partea stânga, centrează pe jos pentru Bendtner care reia cu latul în poarta goală. Arsenal a continuat să-şi facă jocul de Playstation până la pauză, producând probabil cea mai bună repriză a sezonului. Cu toate astea rămânea doar 2-0 şi lusitanii nu aveau nevoie decât de un singur gol.

Primul sfert de oră de după pauză a fost probabil singură perioadă în care Arsenal a părut vulnerabilă, dându-le şansa portughezilor să între înapoi în meci. Le-a lipsit pragmatismul şi Arsenal a tranşat calificarea marcând de două ori în trei minute. Nasri a primit o minge în flancul drept, şi, dintr-o poziţie în care 99 de jucători din 100 ar fi centrat, el a dansat hipnotic împletindu-le picioarele celor trei fundaşi din faţă sa; asta l-a lăsat singur cu Helton într-un unghi ridicol de închis. Avea nevoie de un şut perfect printr-o fantă cât o uşă întredeschisă. I-a ieşit un gol care unora le-a amintit de Archie Gammil şi altora de Maradona. Câteva minute mai târziu, mingea ricoşează la Arshavin după un corner al lui Porto, rusul avansează cu mingea la picior mai repede decât o face un fotbalist obişnuit fără, şi îi pasează lui Eboue care sprintase 80 de metri pentru această pasă. Două goluri care parcă strigă: this is what football is all about!

Acelaşi Eboue (ce a făcut Wenger din acest acest fundaş dreapta!) e faultat în careu în ultimele minute de joc iar penalty-ul e transformat de Bendtner care reuşeşte primul hattrick din carieră. Un hattrick care nu putea veni într-un moment mai bun, după evoluţia mizerabilă cu Burnley, când danezul a ratat tot ce se putea.

Una peste alta, o prestaţie încântătoare care l-a făcut pe Wenger să declare că o vrea pe Chelsea sau Man U în sferturi, pentru a-şi lua revanşa. Poate niţel cam curajoasă această afirmaţie ţinând cont că Arsenal nu le-a luat nici măcar un punct în campionat. Fără îndoială că Porto e una din echipele puternice ale continentului, dar felul în care şi-a aşezat Jesualdo Ferreira echipă pe Emirates i-a convenit de minune lui Wenger. Lusitanul a jucat un 4-1-2-2-1, cu aripi foarte avansate, care a favorizat un joc deschis. Or, când nu există o superioritate numerică într-o zonă a terenului, echipa mai tehnică e avantajată. De asta a şi funcţionat atât de bine pe Emirates sistemul cu cinci mijlocaşi gândit de Sir Alex Ferguson.

Cu atât mai impresionantă această demonstraţie de fotbal seducător, cu cât „tunarilor” le-au lipsit trei jucători esenţiali: Gallas, Fabregas, şi Van Persie. Mijlocul însă începe să funcţioneze la parametrii gândiţi de Wenger, după o iarnă în care Nasri et co. păreau să se calce pe picioare. De atunci a revenit Bendtner, care fără să fie un jucător sclipitor, e un targetman clasic, care le da voie mijlocaşilor de creaţie, şi în special lui Arshavin sa facă ce ştiu mai bine. Când e în formă, ca aseară, rusul e irezistibil. Şi totuşi, chiar dacă a construit trei dintre goluri, Wenger e fără îndoială preocupat de indiferenţa cu care rusul tratează unele faze, de uşurinţa cu care pierde mingea în unele momente.

Dean Ashton sau ce-ar fi fost daca…

Când am terminat-o cu blogsport-ul, am rămas cu regretul unui articol pe care nu mai apucasem să-l scriu, un text despre retragerea prematură a unui fotbalist superb, Dean Ashton. Deano a fost unul din puţinele talente fără cusur ale fotbalului englez.

Un atacant complet, Ashton era puternic, iute în gândire, cu o prezenţă fizică dublată de un control sublim al balonului. Nu era cel mai rapid atacant, dar compensa prin fler şi inteligenţă. Însă ce îl diferenţia de ceilalţi atacanţi ai generaţiei lui era abilitatea de a finaliza: lovea cu stângul, cu dreptul, cu capul, din careu şi din afară lui; aşa a ajuns să fie cunoscut ca “England€’s best finisher since Alan Shearer”, însă mult mai tehnic. Am vorbit săptămâna trecută despre cine ar fi potrivit lângă Rooney în atac în Africa de Sud; e o discuţie care n-am mai fi purtat-o dacă vârful lui West Ham ar fi fost apt.

Ashton a început fotbalul la Crewe Alexandra pentru care a marcat de 74 de ori în 178 de meciuri, remarcându-se prin instinctul de prădător în faţa porţii. În iarna lui 2005 a ajuns la Norwhich pentru £3m, şi deşi s-a adaptat perfect la Premier League, n-a reuşit să-şi salveze echipa de la retrogradare. West Ham l-a cumpărat apoi cu £7.25m. Ashton a impresionat de la primele jocuri, Steve Mclaren chemându-l la naţională în august 2006.

La un antrenament şi-a rupt glezna în urma unei intrări a lui Sean Wright Phillips. A pierdut tot sezonul, dar s-a întors în 2007-2008, stagiune în care, deşi nerecuperat complet, a reuşit să marcheze de 11 ori. În iunie 2008, Capello l-a chemat pentru un amical cu Trinidad Tobago, în care a reuşit să debuteze în sfârşit pentru Anglia. După patru meciuri în următorul sezon, glezna a cedat încă o data. Ashton n-a mai jucat fotbal de atunci.

A încercat să revină în august anul trecut, după patru operaţii, însă după câteva ture de teren încheietură gleznei scotea acel hârşâit nefiresc al oaselor care se lovesc între ele. A izbucnit în plâns sub privirile îngrozite ale colegilor. Ştiau că s-a terminat pentru Deano.

„E o situaţie nasoală, nu vreau decât să fiu în stare să merg cum trebuie, şi deocamdată nu pot să fac asta. Sănătatea e mai importantă decât fotbalul şi doctorii mi-au spus că dacă joc în continuare s-ar putea să nu mai pot să merg niciodata” a declarat el în „The Sun”.

E povestea tristă a încă unui talent neîmplinit, a unei cariere despre care n-o să ştim niciodată unde s-ar fi oprit. Dacă n-aţi avut şansa să-l vedeţi pe Dean Ashton jucând, va las cu două clipuri care dau măsura talentului său.

În 2006, West Ham a întâlnit pe Liverpool în cea mai frumoasă finală de Cupă a deceniului. Ashton, care era pe la 60%, i-a chinuit pur şi simplu pe Carra şi pe Sami Hyppia, fiind cel mai bun jucător de pe teren până a terminat benzina. Şi mai e acest gol magnific cu care a strâns aplauze şi de la suporterii din Stretford End:

John Terry, are you my dad?

Ştii că a fost un weekend anost în materie de fotbal, când prima pagină e ţinută de două „goal-celebrations”.

Pe Stamford Bridge, Chelsea s-a calificat în semifinalele Cupei după 2-0 cu Stoke. Abuzat tot meciul de fanii oaspeţilor (John Terry, are you my dad?), căpitanul lui Chelsea a demonstrat că decizia lui Capello de a-i lua banderola încă îl macină. Terry a marcat golul secund cu o lovitură de cap venită după un corner şi a sărbătorit un pic cam strident, ridicându-şi mâneca pentru a lăsa să se vadă banderola de căpitan.

Jonas Gutierrez i-a luat însă titlul de „cea mai creativă sărbătorire a unui gol”, punându-şi celebra mască Spiderman după ce a marcat un gol fantastic în Newcastle – Barnsley 6-1. După ce a marcat primul sau gol pentru „coţofene” în septembrie 2009, argentinianul a promis că îşi va pune masca la următorul gol, deşi asta a însemnat să joace jumătate de an cu o masca Spiderman în şort. Gestul l-a făcut prima oară pe când juca la Mallorca, după ce un puşti l-a rugat să marcheze un gol pentru el.