anglofil.ro

Într-o singură zi, peninsula iberică a reabilitat onoarea ofensivă a Europei.

Chile – Elveţia a fost o luptă aproape maniheistă între vardiştii lui Bielsa, acest colonel obsedat de fotbalul pur, şi hoţii lui Hitzfeld, care îşi închipuie c-or să iasă din grupe furând fotbalul la cântar. Un meci stricat de ineptul arbitru saudit, care în căutarea celor 15 minute de faimă, a îngălbenit pe toată lumea. Cu un om în minus după doar jumătate de oră, elveţienii au semănat mult cu Interul de pe Camp Nou, adoptând acelaşi 4-4-1 cu două linii de apărare foarte apropiate una de cealaltă. Chilienii, cu tot heirupismul lor ofensiv, au marcat târziu prin lovitura de cap a lui Mark Gonzalez. Trecuseră 9 ore şi 18 minute de când Elveţia nu mai primise gol la Campionatul Mondial.

Neputinţa de a puncta de două ori îi va urmări pe chilieni. Iau creionul de după ureche şi zic aşa: dacă Elveţia bate Honduras la două goluri şi Chile pierde cu Spania, Chile rămâne pe afară, cu tot cu alea 6 puncte ale ei. Dacă marca de două ori, obliga Elveţia să le dea patru hondurienilor, adică marea de băut pentru o echipă care nu ştie să atace. Altfel spus, dacă marca de două ori Chile îşi permitea să piardă cu Spania, aşa are nevoie măcar de egal.

În celălalt meci, Hondurasul a tras ponoasele tupeului elveţian de a trezi din somn monstrul spaniol. Cu Armada având nevoie disperată nu doar de puncte cât şi de goluri, meciul nu putea fi decât un exerciţiu de limitare a stricăciunilor pentru caraibeni. După ceva mai bine de un sfert de ceas Villa, care deja bifase o bară, a despicat apărarea hondurienilor strecurând balonul printre doi fundaşi, l-a evitat pe al treilea şi a şutat din alunecare către vinclu. Până la pauză Torres ar fi trebuit să rezolve meciul, dar de fiecare data când a ajuns în poziţie de finalizare a avut fineţea unui tăietor de lemne. „There was a time when those always went in” exclama nostalgic comentatorul ITV. Într-adevăr Torres lasă impresia că şi-a pierdut acuitatea în infirmeriile în care a stat ultimele luni.

Vorba clişeului, dacă eram la box, Reinaldo Rueda ar fi aruncat prosopul la pauză. Aşa însă, nu şi-a putut proteja elevii de o repriza secundă în care Spania avea să fie chiar mai hămesită după goluri decât în prima. Villa a punctat după un şut deviat pentru 2-0, ajungând la impresionant randament de 40 de goluri în 60 de meciuri la naţională, şi suflându-i în ceafă golgheterului all-time, Raul. No hay dos sin tres, nu-i aşa? Cum ar fi putut să nu-mi iasă pariul de handicap 2.5 care-l aveam pe Spania? Singură explicaţie pe care-am găsit-o e că extratereştrii care-au pariat pe 2-0 scor exact l-au înlocuit cumva la pauză pe Villa cu Sile Ghindaru. Cum altfel să rateze Guaje nu doar un penalty dar şi singurul cu portarul pe o fază de contraatac 4 contra 2?

Prin pasele geometrice şi uşurinţa înspăimântătoare cu care îşi creează şanse, Spania a furat toate complimentele. Cu toate astea a lăsat o vagă impresie de vulnerabilitate, o impresie că o echipă un pic mai bine organizată ar putea s-o pedepsească pentru neglijenţa la finalizare. „N-am făcut un meci bun azi. Au fost câteva atingeri de calitate dar am fost mai vulnerabili decât cu Elveţia. Nu sunt prea fericit” a declarat Del Bosque după meci.

Vasăzică, totul se joacă în acel cataclismic Spania -€“ Chile care în teorie ar trebui să se termine 17-13. Serios vorbind, mie îmi aduce a Barça -€“ Arsenal meciul asta. Chile e o echipă naivă defensiv, a luat o căruţă de goluri în preliminarii, doar că nu i-a testat nimeni până acum în Africa de Sud. Două evangheliste ale fotbalului de atac, dar gung-ho-ul chilian e diferit de tiki-taka catalano-castelană. Sunt mai tăioşi şi au mai multă metodă spaniolii. Iar dacă vor să evite Brazilia, au nevoie să răzbune ratarile de ieri. Dar n-ar fi mai frumos să se sugrume un pic Elveţia, şi să meargă mai departe Spania şi Chile, două amigas del balon, cum se zice la Madrid.

In continuarea ultimei postări, serviti un comment de pe Guardian, asa de bun că n-am rezistat să nu-l dau mai departe:

Chronic underachievers hire a serial winner with arguably the best CV in world football. A champion everywhere he’s been. His job is to coach the chronic underachievers to world cup glory. The serial winner turns round the fortunes of the chronic underachievers to the point where they qualify having scored more goals than any other European team in the qualifying round.

They reach the world cup and the pressure gets to the chronic underachievers. The serial winner hasn’t changed anything since winning in qualifying, but the chronic underachievers play appallingly. The chronic underachievers then turn round and say the reason that they’re chronically underachieving is down to the methods of the serial winner, despite the serial winner’s methods working in qualifying and working at every other job he’s ever had. They don’t think the reason they’re underachieving is that they have always underachieved and underachieving is their par performance.

They blame the serial winner because his methods are too far removed from the methods of the serial losers that have managed them in the past. The chronic underachievers say they would be overachieving if things returned to how it was under the serial losers.

The media now want to get rid of the serial winner and return to the methods endorsed by the serial losers that have led to years and years of embarrassment, underachievement and ridicule.

Welcome to team England.

Corect pană la ultima virgulă ce spune baiatul asta. Chapeau codfather11!

În ajunul meciului crucial cu Slovenia, Anglia pare o tabără divizată şi nefericită. Terry a ţinut ieri o conferinţa de presă în care a anunţat că echipa îl susţine în continuare pe Capello. O declaraţie complezentă şi corectă politic, căci tot ce a spus mai departe a dovedit contrariul.

Terry a anunţat că vorbeşte în numele unui grup de nouă jucători care i-au solicitat lui Capello o discuţie în care toată lumea urma să-şi verse amarul. „S-a mai întâmplat şi cu alţi antrenori când le-am spus ce-am avut de spus. Nu e că şi cum antrenorul ia toate deciziile şi cu asta basta. Jucătorii trebuie să spună ce simt şi chiar dacă asta o să îl supere eu zic aşa: ‘Știi ce? Şi ce dacă?’€™ ”

Asta îşi închipuia Terry la oră prânzului că urmă să se întâmple duminică seară. În mod evident nu-l cunoaşte absolut deloc pe Capello. Italianul a venit în faţă jucătorilor şi a spus răspicat: „Nobody speak, nobody speak”. Le-a pus jucătorilor prima repriză a meciului cu Algeria apoi s-au dus la cină şi asta a fost.

Al doilea mesaj clar al lui Terry, şi cel care probabil nu va trece neascultat, a fost pledoaria pentru titularizarea lui Joe Cole, despre care a spus că e singurul jucător pe lângă Rooney, care poate desface apărările.

Subminarea autorităţii lui Capello în public a fost o greşeală din partea lui Terry, chiar şi jucătorii în numele cărora a vorbit fiind de acord că rufele nu trebuiau spălate în faţa presei. Devine însă din ce în ce mai clar că regimul cazon instituit de Capello îi frustrează pe jucători. „There are only so many games of darts and snooker that you can play” spunea hiper-activul Rooney despre plictiseala din interiorul Royal Bafokeng Sports Campus, unde sunt cazaţi englezii. Capello a fost adus tocmai pentru face uitată atmosfera de vacanţă tropicală din timpul mandatului lui Sven Goran Ericksson, când toată lumea era un pic prea relaxată. Însă după cinci săptămâni de cantonament cu Fabio, jucătorii mai un pic şi se urcă pe pereţi.

O să spuneţi că-s mofturi pe care n-ar trebui să le auzim de la profesionişti plătiţi cu milioane bune de lire, care dacă nu-s în stare să suporte câteva sapatamani de cantonament, mai bine nu se urcau în avion de la bun început. Dar dacă acceptăm că psihicul e cel care paralizează jocul Angliei, e clar că fericirea jucătorilor e esenţială. Iar în momentul asta impresia e că abia aşteaptă să plece din Africa de Sud, nu să rămână cât mai mult.

P.S. Singură explicaţie pe care a găsit-o Capello pentru cele 180 de minute dezamăgitoare de până acum ale englezilor, e că frică le blochează picioarele şi creiere, le blochează jocul cu totul. Poate ar avea ceva de învăţat de la irlandezul Graeme McDowell, care a câştigat aseară US Open-ul la golf. Într-un moment de maximă tensiune, cel mai important al carierei sale, în timp ce se îndrepta spre gaura 18, irlandezul se uită înspre cameră şi spune: „This is fun, isn’t it?”

Anglia a atins nadirul evoluţiilor sub Capello, exact atunci când suporterii îi aşteptau să cupleze într-o viteză superioară.

Un coşmar de meci din care n-ai cum să extragi nici măcar un singur lucru pozitiv. Anglia a fost de nerecunoscut, jucând fără nici un strop de coeziune, imaginaţie sau angajament. Englezii au semănat cu o gaşcă de jucători adunaţi din Conference care s-au cunoscut în autocar şi au jucat pentru prima data împreună. Algeria nici măcar n-a făcut un meci de excepţie, precum elveţienii. Nu uitaţi că vorbim de o echipă care pierdea 3-0 cu Malawi acum câteva luni.

Cea mai mare îngrijorare înaintea meciului, David James, aproape că s-a remarcat prin simplul fapt că n-a făcut nimic greşit. Limitele defensive ale lui Glen Johnson au fost expuse brutal de excelentul Karim Ziani care l-a întors pe toate părţile. Barry, de la care se aştepta să închege jocul a fost anonim, evitând orice soi de resposabilitate. Idem Frank Lampard, pentru care emblema celor trei lei pare să funcţioneze că un fel de kriptonită, rapindu-I cu totul acele calităţi care l-au făcut să marcheze de 22 de ori şi să dea 14 pase decisive pentru Chelsea în acest sezon. Bobby Charlton spunea că jucătorii mari vor mingea în orice moment, vor să-şi scoată adversarul din joc, vor să creeze şanse pentru echipă. Lamps pur şi simplu nu e acest gen de jucător.

Gerrard e singurul care a încercat să joace cu pasiune, dar Capello îi pune o cămaşă de forţă jucându-l mijlocaş central. Heskey a fost în avion pentru simplul motiv că îl face pe Rooney să joace mai bine, dar când Wazza prinde un meci catastrofal, Heskey devine un apendice nefolositor.

Şi iată că am ajuns la Rooney, pe care nu l-am văzut niciodată făcând un meci atât de prost. „A semănat cu un jucător de pub” spunea Stan Collymore după meci. Rooney a fost atât de invizibil încât mulţi jurnalişti s-au întrebat dacă s-a întâmplat ceva ce nu ştim în tabăra Angliei, amintind de povestea cu Ronaldo în finala din 1998 împotrivă Franţei. Nu ştiu totuşi dacă problema nu e ceva mai veche, ţinând cont că Rooney n-a mai marcat pentru Albion de mai bine de 10 ore de joc adunat. Pe Guardian Online, Rooney a fost notat cu 2.4 din 10 după aproape 5000 de voturi, făcându-i pe mulţi uşeri să regrete că nu există note cu valori negative.

M-am ferit să pun la îndoială judecata lui Capello până acum, dar încăpățânarea cu care face aceleaşi greşeli nu mai poate fi scuzată. Einstein spunea că nebunia înseamnă să faci acelaşi lucru şi să aştepţi rezultate diferite. Mergând pe acest principiu, Capello n-are toate tiglele pe casă. A insistat cu Gerrard şi Lampard la mijloc împotriva tuturor dovezilor din ultimul deceniu. A insistat cu Heskey, a doua rezervă de la Villa, ţinându-i pe bancă pe titularii de la Spurs. Şi poate cel mai important, nu i-a dat nici măcar nu minut lui Joe Cole, singurul jucător care are viziunea şi talentul de porni motorul Angliei.

Să ne înţelegem: Capello e cel mai bine plătit antrenor de echipă naţională din lume şi primeşte £6m tocmai pentru că Anglia să nu joace în halul în care a jucat ieri. 9 din 11 titulari sunt profesionişti care câştigă şi ei milioane de lire pe an şi care se bat în fiecare săptămână cu cei mai buni fotbalişti din lume. Unde vreau să ajung? Nu cred că evoluţia Angliei de aseară are explicaţii tactice şi nu cred nici în justificarea că englezii pur şi simplu nu sunt atât de înzestraţi tehnic pe cât vrea să ne facă presa să credem. Capello are o minte tactică desăvârşită, cine i-a urmărit cariera ştie asta. Lampard şi Rooney pot să-şi ducă jocul cu câteva viteze peste ce au jucat aseară.

Ce s-a întâmplat atunci? Nu ştiu dacă e presiunea, cum a sugerat Fabio, şi nu ştiu presiunea e o scuză acceptabilă pentru jucători profesionişti care le-au cam văzut pe toate. Însă au fost atâţia jucători care au prins o zi abjectă încât răspunsul nu poate fi decât psihologic. Un blocaj atât de uniform nu poate veni decât din creier.

Calculul e simplu: dacă nu bat Slovenia, care are nevoie doar de un egal, englezii pleacă acasă. În 1986 aveau doar un punct după primele doua meciuri din grupă şi totuşi au ieşit din grupă. În 1990 bifau tot un 1-1 şi un 0-0 şi iarăşi au ieşit din grupă. O victorie cu Slovenia e la îndemâna lor, dar pentru asta, Rooney et co trebuie să-şi alunge piticii de pe creier care nu-i lasă să joace fotbalul pe care l-am văzut în preliminarii.