Comentarii recente:

Cronica-fulger

Deşi Martin O’Neill n-o să accepte, Terry a avut dreptate după acel 7-1 de acum două săptămâni: Villa termină benzina după 70-75 de minute. Pe un gazon mai alunecos decât un patinoar, „leii” au dominat prima oră, în care au avut un penalty neacordat şi o eliminare refuzată. Would you believe it, Howard Webb să greşească deciziile importante? Unde am mai auzit asta? În orice caz, Chelsea a aşteptat că un încasator bun şi a marcat de trei ori în ultima jumătate de oră. Probabil o senzaţie de deja-vu pentru villani, după încă un sezon destrămat la începutul primăverii.

Jurnalism sportiv adevarat

Dacă m-aţi întreba care e viitorul jurnalismului sportiv, v-aş prezenta acest site care s-a relansat recent şi care arată ridicol de bine. Dacă Steve Jobs şi-ar pune în minte să facă un blogazine de fotbal, cam aşa ceva cred că ar ieşi. Grafica mortală + scriitură de calitate = Run Of Play. Încercaţi-l, n-o să va pară rău! E refreshing să vezi un proiect din asta, iți mai clătești mintea după intoxicarea care trece la noi drept gazetărie sportivă.

Anglia bate in retragere

A curs şi va mai curge multă cerneală după ce s-a întâmplat la mijlocul săptămânii, despre declinul Premier League. Fapt e că Anglia a rămas fără nicio echipă în semifinalele Ligii pentru prima dată din 2003 încoace. O dezmeticire subită pentru un campionat care şi-a trimis câte trei ambasadori în semifinale în ultimele trei sezoane. Cum s-a ajuns aici? E simplu, s-au terminat banii, sau, mă rog, creditele.

Motivul principal pentru această stare de fapt e prăbuşirea lirei. În ultimii doi ani, pe fondul crizei economice, lira sterlină şi-a pierdut 25% din valoare. Practic, pentru cluburile engleze totul a devenit mult mai scump. O dominaţie europeană atât de autoritară a fost posibilă doar aspirând an de an cele mai sclipitoare talente de pe continent. Dintr-o dată, le vine teribil de greu să mai facă asta. Alex Ferguson tocmai a renunţat la David Villa pentru Javier Hernández, un vârf mexican de £8m. Asta după ce anunţase că nu va băga prea adânc mâna în buzunar în vară, deşi e destul de evident că ar fi cazul. E o capitulare sub presiunea creditelor şi a dobânzilor copleşitoare.

Pentru prima dată în era post-Abramovici, Big Four-ul a căutat mai degrabă să vândă decât să cumpere. Aruncând un ochi peste tranzacţiile din vară observăm că Man United i-a pierdut pe Ronaldo şi Tevez, Arsenal pe Adebayor şi Toure, Liverpool pe Xabi Alonso. Chelsea, care ne obişnuise cu chltuieli văratice obscene, a devenit rezonabilă -€“ l-a adus doar pe Zhirkov, o aripă stânga. Cumulând, cvartetul care a dominat Anglia in noughties, a terminat vara cu un profit de £73m.

Cine îşi închipuia că asta n-o să se reflecte în parcursul european e naiv. Cluburile din Anglia s-au comportat în Europa exact cum indicau analizele financiare. Şi nu doar în Europa. Şi în campionat, echipele din Big Four pierd teren faţă de anii precedenţi. De fapt, termenul de Big Four nu prea mai are sens în contextul actual. Liverpool are deja 10 eşecuri în 33 de meciuri, faţă de 2 în tot sezonul trecut. „Cormoranii” alunecă din elită către acel grup de 5-6 echipe care se bat pe ultimul loc de Liga Campionilor. Arsenal şi Chelsea au pierdut deja tot atâtea partide cât în tot sezonul trecut, United -€“ cu trei mai multe.

Dacă ar fi să găsesc un sâmbure pozitiv în toată povestea asta, e că echipele de pe podium sunt acum libere să se concentreze pe titlu şi mă aştept să avem o cursă fascinantă până la capăt.

Sir Alex Ferguson: „Typical Germans”

Meciul cu Bayern încheie o săptămână în care sezonul lui Man U s-a dezintegrat aproape total. Câteva gânduri despre ce s-a întâmplat aseară:

Un meci absolut ciudat, prea ciudat chiar şi pentru clişeul unui „game of two halves”! Man U a început seara ca prinţ şi a terminat-o ca broscoi. Am văzut în prima repriză acelaşi Bayern constipat care a pierdut tur-retur cu Bordeaux. Francezii au ieşit, zie germans, care au deja 4 eşecuri în acest sezon din Ligă, sunt în semifinale. Cum a ajuns Bayern cu o apărare atât de dezordonată până aici, asta nu mai pricep.

Deja-vu. O dublă manşă croită după acelaşi tipar ca Bayern – Fiorentina: gol în prelungiri pe Allianz Arena, gol decisiv Robben în deplasare. Acelaşi Robben despre care Sir Alex spunea anul trecut pe când juca la Real: „Ar fi Robben, singurul care le poate da ritm, dar nu e foarte curajos”. Pentru o aripa „timidă”, Robben a prins un voleu a naibii de curajos, o capodoperă balistică. La fel ca la voleul lui Zidane, în timp ce balonul centrat coborâ, am avut timp să ne imaginăm lovitura perfectă, doar ca s-o vedem executată în secunda următoare. Biomecanica loviturii olandezului merită (şi probabil va fi) studiată la Universitatea din Amsterdam.

„Nici o şansă!”. Asta spunea ieri Ferguson despre posibilitatea recuperării lui Rooney în timp util. Classic Fergie! A fost desigur o strategie de adormire a presei, căci după ce jurnaliştii au plecat de la Carrington, Wazza a jucat într-un 11 la 11 şi s-a antrenat intensiv pe bicicletă. Faptul că SAF a ales să înceapă cu el chiar şi într-un picior, e edificator pentru câtă încredere are în Berbatov, atacantul pe care a platit £30m.

„Faint heart never won fair lady!” e una din expresiile preferate ale lui Fergie. Altfel spus „no guts, no glory”. El a riscat enorm începând cu Rafael, Gibson, Nani şi Rooney şi toţi au avut un rol decisiv în golurile lui United. Pe cât de ştearsă sâmbătă cu veteranii în teren, pe atât de efervescentă a fost Man U în prima repriză fără ei. Iuţeala şi energia de pe benzi aproape că a fost de ajuns. Aproape.

Nani a fost colosal aseară. Şi nu mă gândesc la goluri cât la travaliu. Orice s-ar spune, nu l-am văzut niciodată pe CR7 ameţind pe Old Trafford de la efortul depus. Şi totuşi, United-ul de anul trecut, cu Ronaldo şi Tevez, n-ar fi îngăduit niciodată o asemenea chiflă .

Ţapii ispăşitori.Rafael a arătat aseară că nu e cu mult mai inteligent decât tizul sau din Testoasele Ninja: ambele galbene, acel şut când trebuia să-i paseze lui Rooney, plasamentul la primul gol al nemţilor şi felul în care a ieşit de pe teren. Cred că pentru el hairdry-erul se va transforma în wind-tunnel. Carrick a făcut încă un meci mizerabil, al câtălea oare sezonul ăsta?

Greşelile se plătesc. Man United a ieşit din Ligă pentru ca a greşit mai mult decât Bayern. A greşit Neville când s-a apucat de handbal la Munchen, a greşit Fergie când a vrut să-i umilească pe nemţi la ei acasă cu o schimbare ofensivă, a greşit Rafael ca nu şi-a reprimat instinctele de favelă, a greşit Carrick că n-a stat ca lumea pe picioare.

Theo Walcott eclipsat de Leo Messi

Două reprezentaţii opuse ale Barçei în sferturi: un cor pe mai multe voci la Londra şi un recital Messi la Barcelona

Arsenal avea cotă 8 în returul cu Barça, o cifră neverosimilă pentru o echipă care se bate la titlu în Premier League. Chiar dacă nici casele de pariuri şi nici jocul din tur nu le dădeau prea multe şanse, fanii tunarilor şi-au adus aminte de victoriile nescontate din trecut: semifinala de Cupa Cupelor cu Juve din 1980, finala aceleiaşi competiţii împotriva Parmei în ’94, sau mai recent, deplasarea pe Bernabeu din 2006.

Cu jumătatea mai bună a echipei în cârje, tunarii şi-au legat speranţele de iuţimea puştiului care aleargă mai bine decât loveşte mingea. Cele 20 de minute de pe Emirates din tur, cântăriseră evident mai greu decât un întreg sezon mediocru. N-a mai contat nici că Walcott nu mai făcuse un meci mare ca titular de câţiva ani buni. Dacă eram la fotbal american majoretele londoneze ar fi cântat: „Theo Walcott, he’€™s our man, if he can’€™t do it, no one can!” Guardiola a marşat la circul mediatic orchestrat de presă engleză, pentru a muta presiunea de la echipa sa pe umerii lui Walcott. Pep l-a măgulit pe mijlocaş remarcându-i viteză uimitoare, dar hai să fim serioşi, cât de îngrijorat poţi să fii în privinţa lui Walcott când îl ai pe Messi în echipă?

Dacă ar fi să împrumutăm termeni simfonici, returul a început domol că un adagio faţă de intensitatea de prestissimo veritabil a turului. Messi putea deschide scorul în două rânduri, dar suturile sale au ocolit de puţin poarta lui Almunia. După un sfert de ceas în care abia atinsese mingea, Arsenal a părut că-şi va călări norocul la fel ca în tur, marcând la prima fază de atac. Diaby a recuperat în cercul de la centru, l-a găsit pe Walcott care ţâşnise de la limita offside-ului, lăsându-l pe puştiul lui Arsenal singur cu Valdés. Dintr-o poziţie în care cei mai mulţi ar fi şutat, Theo a ales să îi paseze lui Bendtner, o decizie chestionabilă, şi ca idee, şi ca execuţie. A ieşit bine până la urmă, mai ales datorită tenacităţii danezului.

Pişcaţi în punctul de onoare, vorba lui Arghezi, catalanii n-aveau de gând să îngăduie încă o anomalie ca cea de pe Emirates. Trecuseră doar două minute când Messi a făcut un un-doi perfect cu Silvestre după care a şutat cu o viteză pentru care putea să-şi piardă permisul – 105 km/h. Peste un sfert de oră Abidal scapă singur pe flancul stâng, centrează slab dar balonul ajunge fortuit la Pedro, spaniolul îi aşază mingea lui Messi care vine din spate finalizează simplu. Tot Messi a ciupit delicios mingea peste Almunia pentru 3-1 şi calificarea era rezolvată încă de la pauză. Trecuseră deja două săptămâni întregi de la ultimul hattrick, nepermis de mult.

Cu lecţia învăţată din tur, Barcelona a anesteziat jocul în partea secundă. După o oră, catalanii aveau aproape de trei ori mai multe pase reuşite decât londonezii (345-132). Doar incontinentul Messi a părut să nu fie informat de strategia Barçei, aşa că a continuat să hârjonească o defensivă care pur şi simplu nu l-a putut ţine în frâu. La golul patru, venit în ultimele minute, am văzut la Messi ceva din geniul ludic al lui Georgie Best, acel nărav de a complica o fază doar pentru că e prea uşor să marchezi singur cu portarul. Unu la unu cu Almunia din poziţie centrală, Messi a intrat în unghi, i-a împletit picioarele lui Vermallen şi i-a dat lui Almunia ceea ce pe maidan se cheamă atât de explicit…€“ craci.

După meciul din tur, am văzut mulţi gooneri criticându-l pe Messi, un bau-bau supralicitat în opinia lor. Nici măcar nu marcase, acest argentinian făcut mare de fundaşii mediocrii din Primera. Absenţa sa de pe lista marcatorilor a fost însă o pistă falsă. Messi, beneficiind de o dexteritate electrizantă, ţine ocupaţi mereu trei-patru adversari. Prin simplă mişcare în teren argentinianul a eliberat spaţii imense pentru colegii săi pe Emirates. Pe Camp Nou, Xavi et co i-au întors serviciul. Or, în forma în care e acum, Messi e de neatins. Poţi să-l tragi de tricou, să-i pui piedică sau să i te sui în spate, dar de oprit nu-l opreşti. Silvestre a încercat şi a semănat cu un amărât care crede că poate să stingă un vulcan cu o stropitoare.

Pe Barça o aşteaptă Inter-ul lui Mourinho în semifinale, o dispută aproape maniheistă între ceea ce brazilienii numesc futebol arte şi futebol de resultados. De care parte va fi Barça ştim dintr-o declaraţie a lui Pep, evanghelistul fotbalului pur:

„Pentru mine, totul are sens, efortul, munca, planificarea, concentrarea si disciplina au sens doar dacă le faci pentru oameni. Maniera în care jucam e mărturia respectului nostru fata de oamenii care plătesc bilete sau plătesc ca să vadă meciurile noastre la tv. E o filozofie a fotbalului, fie ca pierdem sau câștigam. Vrem să vă arătăm fotbalul în care credem noi.”