Comentarii recente:

Messi vs Maradona

Bănuiesc că o să am nevoie de un alibi bun ca să atac un subiect care n-are absolut nimic de-a face cu fotbalul din Anglia. În cazul ăsta, Leo Messi e alibiul meu. Mă revoltă ignoranţa cu care presa sportivă de la noi a bifat ce a făcut Messi în ultima săptămână. Cronici lapidare de tip minutul şi golul la fel ca la Chiajna – Colentina. Cât de ignar să fii ca să nu îţi dai seama că ce a făcut Messi la Zaragoza e o filă din istoria fotbalului? Despre asta se va vorbi peste decenii domnilor, nu despre ce a făcut Dinamo la Galaţi. Pe cuvânt, e obscen ce se întâmplă, aşa că încerc să repar ce se mai poate.

„Nu sunt sigur că e om”

La capătul unei săptămâni în care argentinianul a marcat de opt ori, presa sportivă spaniolă pur şi simplu a epuizat superlativele. Tastaturile nu mai fac faţă talentului ridicol pe care Messi continuă să-l probeze meci de meci. Gazetarii au căzut pradă propriei generozităţi cu care au distribuit adjective de-a lungul vremii. Extraterestru, magic, genial, divin, sublim, minunat – epitete care, folosite de câteva ori pe zi, s-au golit de sens şi au devenit triviale. Şi când Messi face unul din cele mai bune meciuri din carieră, cum a fost cel de la Zaragoza, nu mai ştii ce să spui.

„Nu sunt sigur că e om” avea să declare playmakerul Zaragozei. „Nu există cuvinte care să-l descrie -€“ e interplanetar.Poate am fi bătut-o pe Barcelona dar niciodată pe Messi. Dacă dădeam patru, el ne dădea 12” antrenorul echipei pe care Messi tocmai o eviscerase de unul singur.


Zaragoza 2 Barça 4

N-a dat 12, a dat trei şi l-a făcut pe al patrulea. Întâi a marcat cu capul, simplu, din 10m. Apoi recuperează o minge la mijlocul terenului, evită trei alunecări, îl pune în fund pe Matteo Contini şi şutează simplu la colţul lung. Genul de gol la care te uiţi de câteva ori la reulare, râzi de fiecare dată şi exclami ca ardeleanul care a văzut girafa: Una ca aiasta nu se există! Uimitor la golul asta mi se pare încăpăţânarea cu care a refuzat să cadă la 40m de poarta adversă, deşi adversarul mai avea un pic şi i se suia în cârcă. Pentru hat-trick a ciupit subtil balonul din marginea careului.

Când fundaşii Zaragozei aşteptau izbăvirea fluierului de final, Messi produce încă o fază neverosimilă: saltă balonul peste primul fundaş care aştepta în colţul careului, îi întoarce de câteva ori pe următorii doi, până când unul din ei face singurul lucru de bun simţ când te aperi împotriva lui Messi: îl trânteşte la pământ. Şi ce face Messi: ia mingea şi i-o pune în braţe lui Ibrahimovic care tocmai ratase cu poarta goală şi care în general, trece printr-o perioadă mizerabilă. „Am simţit că avea nevoie” a spus Messi după meci. Raportaţi acest gest la ciorovăiala dintre Ronaldo şi Xabi Alonso, şi spuneţi-mi după-aia cine e mai bun. Unul are o statuie în centrul Madridului, celălalt e în sine o statuie a fotbalului modern.

Mai bun ca Maradona?

„Messi e cel mai bun jucător din istorie” a spus preşedintele Barcelonei, Juan Laporta, şi pentru prima oară, afirmaţia lui n-a părut la fel de blasfemiatoare ca până acum. După un moment de pauză şi o privire pierdută în zare, ca şi cum ai încerca să faci din minte un calcul teribil de complicat, îţi vine să spui: „Se prea poate!” Să fim bine înţeleşi, comparaţia se face cu Maradona, care în accepţiunea majorităţii oamenilor care iubesc fotbalul, a fost cel mai bun jucător din istoria acestui joc.

La început, Messi a părut cel mai recent exemplar dintr-un lung şir de „noi” Maradona: Aimar, Riquelme, Tevez sau Ortega, toţi au fost cracks, cum zic argentinienii, şi totuşi ceva le-a lipsit. De la acel gol marcat cu Villareal însă, a devenit din ce în ce mai clar că Messi nu e un idol fals. „As vrea să-l văd făcând asta împotriva Angliei într-o semifinală de Mondial” a comentat maliţios Maradona la acea vreme. Tot el avea să recunoască totuşi ca „Messi e jucătorul care îmi aminteşte mai mult decât oricine de cum jucam eu.”

Dacă Messi a explodat cu adevărat abia în ultimele două sezoane, e pentru că abia atunci a scăpat de accidentări. În primele trei sezoane la Barcelona, a ratat minim zece meciuri pe stagiune din cauza problemelor la coapsa stânga. Coincidenţă sau nu, sezonul trecut, cel în care Barca a luat tot, e primul sezon în care Messi n-a avut probleme de sănătate. Ar fi însă aberant să credem că Messi e noul Maradona. Vorba Marcelei Mora y Araujo, „nu i-ai dori aşa ceva nici celui mai aprig dusman”, aluzie la maniera distructivă în care Diego şi-a cultivat talentul. Maradona s-a risipit undeva între dependenţa de cocaină şi legăturile cu Camorra, doar că n-a fost de ajuns încât să nu fie cel mai bun.

Messi e unul din acele cazuri extrem de rare în care talentul fără cusur e dublat de un caracter similar. Nu are nimic din aroganţa lui Ronaldo, nebunia lui Maradona sau hedonismul lui George Best. Modest, discret, familist, cu o etică a muncii desăvârşită, Messi are caracterul perfect pentru cineva care are de gând să-şi împlinească fiecare fărâmă de potenţial. Căutaţi interviuri cu Messi, nu veţi găsi o singură replică bună de pus pe prima pagină. Lucrurile pe care le spune sunt atât de obişnuite încât l-ai putea confunda cu un om şters; de fapt el fentează scandalul la fel ca adversarii, ascunzându-se în cochilia unei vieţi banale, astfel încât să-şi poată vedea liniştit de fotbal. Pe teren, nu se plânge, nu simulează, nu se cere cartonaşe pentru adversari şi nu stă întins pe jos minute întregi.

Atenţia limitată pe care o primeşte Messi în presă e legată şi de consistenţa cu care evoluează. Ştim cu toţii că e sclipitor, dar abia când îţi dai seama cât de rar face un meci prost, abia atunci începi să împrumuţi adjective din astronomie. La Messi, fazele de povestit la nepoţi au devenit rutină iar geniul său e deja un loc comun. La 22 de ani, Messi a facut deja mai multe la nivel de club decât Maradona în toată cariera.

Dator nationalei

E clar că Messi n-a apucat să-şi servească ţara la fel cum şi-a servit clubul. O caricatură dintr-un cotidian argentinian îl prezintă pe Messi drept un Superman catalan şi un Clarke Kent argentinian; echipamentul albiceleste fiind kriptonita lui. „In alb şi albastru mă simt, fragil, slab, un muritor de rând, pentru Barcelona sunt Supermessi” spune personajul din desen. A marcat doar pe patru ori în calificări, şi un sondaj al Clarin a arătat că 60% din argentinieni nu-l văd în primul XI.

Această anomalie ţine şi de contextul politic, dar ca să înţelegeţi asta trebuie să ştiţi cum a început Messi fotbalul. Deşi era fantastic încă de la pitici, Messi n-a reuşit semneze cu una din marile echipe argentiniene din cauza unei deficienţe a hormonilor de creştere. La 12 ani avea doar 140 de cm în înălţime iar tratamentul costă 1000€ pe luna. Boca şi River nu şi-au permis să rişte atâţia bani pe un copil. Charly Rexach a crezut in el şi Messi a ajuns în Catalunya, unde timp de trei ani a făcut injecţii zilnice. În Argentina însă, nimeni nu e mai dispreţuit că emigranţii; nu e o coincidenţă că Che Guevarra, Borges sau Gardel au murit în altă parte, şi nici unul nu e privit ca un erou in tara in care s-a nascut.

Cel mai ciudat lucru din toată povestea asta, e că singurul care îl poate opri pe Messi să ia Cupa Mondială e… Maradona. Încă de la început, toată lumea a vrut cu disperare ca Messi să fie noul Maradona. Toată lumea în afară de Maradona, evident. Evoluţiile şterse ale lui Messi la naţională coincid cu mandatul lui Maradona. Pe lângă faptul că e un clovn dement, Maradona îl „arde” pe Messi, folosindu-l în zone nepotrivite astfel încât să-şi păstreze coroana de rege, cred argentinienii. Cu toate astea, Higuain, Tevez, Milito sau Di Maria, sunt alte nume care sub Maradona par să îşi piardă magia. E clar că Maradona e incompetent ca antrenor, nu e la fel de clar dacă e şi meschin.

Sigur că Messi e încă foarte tânăr, fapt pe care tindem să-l uităm pentru că avem senzaţia că joacă de când lumea. La vârsta lui, Maradona se remarca în Spania ’82 mai degrabă prin roşul văzut cu Brazilia decât prin joc. Dacă Dumnezeu ni-l ţine sănătos, Messi mai are încă trei Mondiale bune în faţă. Are timp. Dar la fel de adevărat e că, dacă aduce Cupă Mondială la Buenos Aires în vară, poate să se şi retragă că va fi intrat în istorie că cel mai bun jucător din toate timpurile.

Manchester United isi depaseste rivala in declin

„Duminică după-amiază am avut două opţiuni: să trag un pui de somn sau să mă uit la marele derby. Până la urmă le-am făcut pe amândouă în acelaşi timp.” zicea un comentator sarcastic pe Guardian.

Anul trecut, Liverpool o dezmembra pe Man United chiar pe Old Trafford, un 4-1 care o păstra în lupta pentru titlu. Astăzi, Liverpool e la 18 puncte de United, cu şanse infime de a mai prinde locul patru. What a difference a year makes…

Meciul a început electrizant cu Torres scăpând din marcaj şi deschizând scorul cu o lovitură de cap pe care ar putea cere drepturi de autor. Acelaşi Torres despre care Ferguson spunea că nu merită 20m de lire pentru că nu e „a natural finisher”. În aceeaşi vară în care Torres a ajuns la Liverpool, SAF a plătit 35m pentru Nani şi Anderson. Din păcate pentru jumătatea roşie a Merseyside-ului, avea să fie singurul efort al lui Van der Saar în tot meciul, Liverpool retrăgându-se în cochilia gândită de Benitez.

„Cormoranii” n-au reuşit să ţină de rezultat decât cinci minute, până când Valencia a luat o minge pe cont propriu şi a căzut în marginea careului tras de mână de Mascherano. Pentru cei care mai au îndoieli în privinţa penalty-ului, citez din regulament:

If a defender starts holding an attacker outside the penalty area and continues holding him inside the penalty area, the referee must award a penalty kick.

In privința cartonașului, se poate discuta, eu cred ca e roșu. Rooney, care a recunoscut că s-a răzgândit în ultima clipă, a ratat penaty-ul dar a marcat din respingerea lui Reina. Golul secund a venit după o oră de joc, admirabilul Park marcând cu capul din centrarea lui Fletcher venită din flancul drept. 2-1 pentru United, o victorie logică pentru echipa care a căutat să joace mai pozitiv.

Liverpool era la capătul celei mai bune săptămâni din tot sezonul, după două jocuri, cu Pompey şi Lille pe Anfield, care anticipau o trezire din amorţeală. Benitez însă, identificând în Man U o echipă mult mai periculoasă decât celelalte două, a revenit la vechile metode precaute, lăsându-i pe bancă pe Aquilani şi Babel. Cu Lucas şi Mascherano aşezaţi în faţa liniei de fundaşi, spaniolul a sacrificat creativitatea în dăuna forţei în zona mediană, însă cel mai mult a avut de suferit Torres, care a fost nevoit să se bată de unul singur cu Rio şi Vidic. Inteligent şi precis, sârbul pare să-şi fi depăşit torressofobia, evitând şi recordul negativ de a fi eliminat în patru meciuri consecutive cu Liverpool. De cealaltă parte, SAF mers pe aceeaşi aşezarea clasică din meciurile grele, cu un mijloc aglomerat şi Rooney singur în atac.

Confesiunea lui Sir Alex Ferguson din programul de meci, că simte compasiune faţă de presiunea la care este supus Benitez, e semnalul cel mai clar că Liverpool a ieşit din radarul echipelor periculoase. „This is almost a neon sign that things are bad.” vorba lui Phil McNulty.Fergie a devenit notoriu pentru felul său culant de a relaţiona cu managerii echipelor de pluton, alde Sam Allerdyce sau Steve Bruce, contrabalansat de dialogul mereu acid cu managerii rivalelor. Benitez şi Liverpool încep să gliseze din a doua categorie către prima, şi asta îi va îngrijora fără îndoială pe suporteri. Thursday nights, Channel 5 riscă să devină un cântec pe care scouserii il vor auzi din ce în mai des.

sOccket – mingea electrica

Una din cele mai creative/mişto/pozitive ştiri pe care le-am citit în ultima vreme. Patru fete, studente la Harvard, au creat o minge care generează energie, stocând energia cinetică care în mod normal se pierde când joci fotbal. Mingea are o baterie şi un generator înăuntru şi un sfert de oră de joc poate alimenta un bec timp de trei ore. Mingea e gândită pentru cei 1.5 miliarde de oameni care nu au acces la electricitate. În Africa, 95% din populaţie trăieşte în zone în care n-a ajuns curentul electric. Pentru iluminat, se folosesc lămpi cu kerosen, un combustibil scump, inflamabil, al cărui fum omoară mai mulţi copii anual decât SIDA sau malaria.

Mingile vor ajunge întâi la spitale, şcoli şi biserici. Evident, africanii nu îşi vor permite să cumpere astfel de mingi high-tech; ideea e că pentru fiecare minge cumpărată în Vest, sOccket va dona o altă minge unei comunităţi dintr-o ţară în curs de dezvoltare. Pretty cool, if you ask me!

Fulham – mandria vestului Londrei, fie si pentru o noapte

Când ţii cu o echipă de mijlocul clasamentului ca Fulham, astea sunt nopţile care dau sens anilor la rând în care nu se întâmplă mare lucru

N-aş fi crezut că am să apuc ziua în care Fulham să salveze onoarea europeană a SW6-ului, cod poştal pe care îl împarte cu Chelsea. Seara a început prost pentru englezi, Trezeguet deschizând scorul după doar 80 de secunde de joc. E uşor să îţi pleci capul când te gândeşti că trebuie să înscrii de patru ori, dar Fulham n-a făcut-o.

Bobby Zamora, tocmai cel care îşi îndemnase colegii la calm înaintea partidei, a egalat repede după ce a preluat o minge pe piept şi a şutat cu sete în plasa lui Chimenti. Punctul-cheie al meciului a fost eliminarea grăbită a lui Cannavaro pentru un fault la Gera, deşi ungurul era departe de a fi într-o poziţie iminentă de a marca, cum zice la regulament. Acelaşi Bobby Zamora ciupeşte o minge peste apărarea lui Juve, Davies centrează pe jos în faţa porţii de unde Gera finalizează fără emoţii cu latul.

Nici nu începuse bine repriza secundă când arbitrul Kuuipers a îngenuncheat-o încă o dată pe Juve – penalty acordat greşit după ce Duff a şutat în mâna lui Diego din câţiva metri. Gera transformă impecabil, egalând situaţia la general. Fulham avea practic o repriză întreagă în superioritate numerică pentru a încerca să tranşeze calificarea.

Izbăvirea a venit în ultimele minute, convenabil pentru o noapte care încerca să intre în istorie. Din marginea careului Dempsey a găsit vinclul cu un lob în diagonală fără măcar să privească poarta, lovitură de o delicateţe neverosimilă pentru un yankeu. După Roma şi Shakhtar, Juventus se predă la rându-i în faţă uneia din cele mai frumoase echipe ale acestei ediţii de Europa League.

Uitându-te peste clasamentele primelor divizii din Anglia, cu foste campioane ancorate în anonimatul eşaloanelor inferioare, ai senzaţia ca fiecare club a avut la un moment dat în istorie momentul sau de glorie. Nu şi Fulham. Pare greu de crezut dar asta a fost cea memorabilă noapte din istoria Cottage-ului, cea despre care fanii vor spune peste ani: „Am fost acolo!”

Un club special

Fiind la un sfert de oră de Cottage, Fulham e echipa pe care am văzut-o cel mai des cât eram la Londra. Fără să înţeleg exact de ce, simţeam că e un club special. Explicaţiile au venit pe parcurs şi ţin mai degrabă de cultura intimă a fotbalului englez, în sensul că e greu să le percepi din afară. Fulham e o echipă… cumsecade, cu un aer „community friendly”, pe care e greu să-l găseşti în altă parte. Da, fără îndoială că sunt galerii mai vocale prin alte părţi, dar dacă vrei să ieşi la „a pie and a pint” fără să vezi degete în V în stânga şi în dreapta, nu există loc mai bun decât Craven Cottage.

Acest stadion romantic aşezat pe malul Tamisei, cu duşumele de lemn şi acel pavilion anacronic, te poartă în anii fotbalului interbelic când jucătorii veneau la meci direct din oţelării. Şi atunci te mai miri că Fulham-ul e „everyone’€™s favourite second team”? Cum spunea cineva, dacă nu-ţi place Fulham ar trebui să-ţi faci un control psihologic.

Mr. Roy Hodgson, un antrenor erudit

Pentru un club cu aşa o tradiţie, lui Fulham cu siguranţă i-a luat ceva timp până să îşi găsească un antrenor care să o complementeze. Roy Hodgson e un gentleman de modă veche, căruia i-au trebuit 30 de ani de antrenorat până să ajungă profet în ţara lui. Hodgson a debutat ca antrenor în Suedia la Halmstads în anii ’70 şi de atunci a antrenat din Italia până în Emiratele Arabe Unite. Unii din voi poate vi-l amintiţi ca selecţioner al singurei echipe care ne-a făcut de râs în ‘€™94, Elveţia. Hodgson a preluat-o pe Fulham în iarna lui 2007 şi după începutul mandatului nimeni nu le mai dădea nici o şansă să evite retrogradarea. Cu un sfert de ceas înainte de finalul sezonului, Fulham erau ca şi picaţi în Championship, când a venit capul salvator al lui Danny Murphy împotriva lui Pompey.

Asta e Roy Hodgson, un domn conservator şi discret, care n-are vehemenţa lui SAF împotriva arbitrilor şi nici abilitatea lui Wenger de a găsi scuze. „Nu cred în inovaţie, majoritatea antrenamentelor pe care le fac sunt jocuri 11 la 11” declara el pentru Independent. Ţineţi-vă bine, mai urmează:

Multe din activităţi îţi fac gândurile să alunece din nou către fotbal, dar literatura îţi poate ocupa mintea. Am citit majoritatea cărţilor lui Milan Kundera, John Updike, Philip Roth, unele din ele de mai multe ori.

Aşa că vă întreb, Magiun Barbu ce-o fi având pe noptieră?