Comentarii recente:

Theo Walcott eclipsat de Leo Messi

Două reprezentaţii opuse ale Barçei în sferturi: un cor pe mai multe voci la Londra şi un recital Messi la Barcelona

Arsenal avea cotă 8 în returul cu Barça, o cifră neverosimilă pentru o echipă care se bate la titlu în Premier League. Chiar dacă nici casele de pariuri şi nici jocul din tur nu le dădeau prea multe şanse, fanii tunarilor şi-au adus aminte de victoriile nescontate din trecut: semifinala de Cupa Cupelor cu Juve din 1980, finala aceleiaşi competiţii împotriva Parmei în ’94, sau mai recent, deplasarea pe Bernabeu din 2006.

Cu jumătatea mai bună a echipei în cârje, tunarii şi-au legat speranţele de iuţimea puştiului care aleargă mai bine decât loveşte mingea. Cele 20 de minute de pe Emirates din tur, cântăriseră evident mai greu decât un întreg sezon mediocru. N-a mai contat nici că Walcott nu mai făcuse un meci mare ca titular de câţiva ani buni. Dacă eram la fotbal american majoretele londoneze ar fi cântat: „Theo Walcott, he’€™s our man, if he can’€™t do it, no one can!” Guardiola a marşat la circul mediatic orchestrat de presă engleză, pentru a muta presiunea de la echipa sa pe umerii lui Walcott. Pep l-a măgulit pe mijlocaş remarcându-i viteză uimitoare, dar hai să fim serioşi, cât de îngrijorat poţi să fii în privinţa lui Walcott când îl ai pe Messi în echipă?

Dacă ar fi să împrumutăm termeni simfonici, returul a început domol că un adagio faţă de intensitatea de prestissimo veritabil a turului. Messi putea deschide scorul în două rânduri, dar suturile sale au ocolit de puţin poarta lui Almunia. După un sfert de ceas în care abia atinsese mingea, Arsenal a părut că-şi va călări norocul la fel ca în tur, marcând la prima fază de atac. Diaby a recuperat în cercul de la centru, l-a găsit pe Walcott care ţâşnise de la limita offside-ului, lăsându-l pe puştiul lui Arsenal singur cu Valdés. Dintr-o poziţie în care cei mai mulţi ar fi şutat, Theo a ales să îi paseze lui Bendtner, o decizie chestionabilă, şi ca idee, şi ca execuţie. A ieşit bine până la urmă, mai ales datorită tenacităţii danezului.

Pişcaţi în punctul de onoare, vorba lui Arghezi, catalanii n-aveau de gând să îngăduie încă o anomalie ca cea de pe Emirates. Trecuseră doar două minute când Messi a făcut un un-doi perfect cu Silvestre după care a şutat cu o viteză pentru care putea să-şi piardă permisul – 105 km/h. Peste un sfert de oră Abidal scapă singur pe flancul stâng, centrează slab dar balonul ajunge fortuit la Pedro, spaniolul îi aşază mingea lui Messi care vine din spate finalizează simplu. Tot Messi a ciupit delicios mingea peste Almunia pentru 3-1 şi calificarea era rezolvată încă de la pauză. Trecuseră deja două săptămâni întregi de la ultimul hattrick, nepermis de mult.

Cu lecţia învăţată din tur, Barcelona a anesteziat jocul în partea secundă. După o oră, catalanii aveau aproape de trei ori mai multe pase reuşite decât londonezii (345-132). Doar incontinentul Messi a părut să nu fie informat de strategia Barçei, aşa că a continuat să hârjonească o defensivă care pur şi simplu nu l-a putut ţine în frâu. La golul patru, venit în ultimele minute, am văzut la Messi ceva din geniul ludic al lui Georgie Best, acel nărav de a complica o fază doar pentru că e prea uşor să marchezi singur cu portarul. Unu la unu cu Almunia din poziţie centrală, Messi a intrat în unghi, i-a împletit picioarele lui Vermallen şi i-a dat lui Almunia ceea ce pe maidan se cheamă atât de explicit…€“ craci.

După meciul din tur, am văzut mulţi gooneri criticându-l pe Messi, un bau-bau supralicitat în opinia lor. Nici măcar nu marcase, acest argentinian făcut mare de fundaşii mediocrii din Primera. Absenţa sa de pe lista marcatorilor a fost însă o pistă falsă. Messi, beneficiind de o dexteritate electrizantă, ţine ocupaţi mereu trei-patru adversari. Prin simplă mişcare în teren argentinianul a eliberat spaţii imense pentru colegii săi pe Emirates. Pe Camp Nou, Xavi et co i-au întors serviciul. Or, în forma în care e acum, Messi e de neatins. Poţi să-l tragi de tricou, să-i pui piedică sau să i te sui în spate, dar de oprit nu-l opreşti. Silvestre a încercat şi a semănat cu un amărât care crede că poate să stingă un vulcan cu o stropitoare.

Pe Barça o aşteaptă Inter-ul lui Mourinho în semifinale, o dispută aproape maniheistă între ceea ce brazilienii numesc futebol arte şi futebol de resultados. De care parte va fi Barça ştim dintr-o declaraţie a lui Pep, evanghelistul fotbalului pur:

„Pentru mine, totul are sens, efortul, munca, planificarea, concentrarea si disciplina au sens doar dacă le faci pentru oameni. Maniera în care jucam e mărturia respectului nostru fata de oamenii care plătesc bilete sau plătesc ca să vadă meciurile noastre la tv. E o filozofie a fotbalului, fie ca pierdem sau câștigam. Vrem să vă arătăm fotbalul în care credem noi.”

Xavi despre Barcelona

Xavi Hernandez, intr-un interviu dintr-un numar ceva mai vechi din FourFourTwo:

„Desi avem o echipă fantastică, suntem toţi cu picioarele pe pământ.” Mare parte se datorează unei calităţi catalane, seny. „Inseamnă bun simţ, integritate şi perspectiva” explică el. „Ca trebuie mereu să te gândeşti la lucruri, să evaluezi, să fii calm şi concentrat. Eu am seny din plin.”

Se manifestă şi pe teren şi în afară lui. Alexander Hleb, abia venit la Barça, ceruse sponsorilor cel mai mare Audi după ce a semnat. Xaxi a stat de vorba cu el şi i-a explicat că nu aşa se fac lucrurile la Barcelona. Sau când jucătorii au primit $ 100.000 ca să apară în carne şi oase pentru un amical cu noul club al lui Rivaldo din Kazakhstan. Xavi n-a participat, preferând să stea cu familia. Crăciunul trecut, a zburat la Geneva cu nişte prieteni cu o cursă EasyJet.

Pasagerii s-au mirat că are timp pentru toată lumea şi au început să râdă când, în mijlocul unei zone de turbulenţe, cineva a strigat: „O să fie ok, Xavi e cu noi!” La check-out, în loc să se grăbească să scape de formalităţi, a aşteptat alături de prietenii care nu aveau paşaport european.

„Suntem oameni normali” spune el. „Si ce dacă jucăm fotbal? Sunt oameni cu slujbe mult mai importante. Da, facem mulţi oameni fericiţi, dar trebuie să rămânem cu picioarele pe pământ. În vestiar, Pep nu tolerează aroganţa. De ce ar face-o, la ce ne-ar ajuta?”

„Dati-mi voie să vă explic” continuă el. „FC Barcelona e o şcoală şi sunt privilegiat să fiu student aici. Nu te învaţă doar să fii un bun fotbalist, te învaţă să fii un om bun. E o atmosferă bună, în care înveţi ce înseamnă respectul, munca şi discreţia. E diferit faţă de Madrid. Am observat că Alex Ferguson a spus că indiferent câţi jucători va cumpără Madridul, nu vor avea niciodată fibra morală a Barçei. E adevărat”

Newcastle revine in Premier League

Cu o lună înainte de finalul sezonului, Newcastle şi-a asigurat promovarea matematică, trecând de Sheffield United cu 2-1, prin golurile lui Lovenkrands şi Nolan. 48.270 de geordies au umplut St. James’™ Park pentru a sărbători revenirea în Premiership. Băieţii lui Chris Hughton au defilat într-o ligă despre care se spune că ar fi cea mai grea divizie secundă din Europa. Singurul regret: că Sir Bobby Robson n-a mai fost acolo să-i aplaude. Well done lads!

Cine e pe primul loc? Chelsea e, Chelsea e!

Or fi fanii lui Chelsea porecliţi „pensionarii”, dar duminică nimeni n-a meritat mai mult această etichetă decât jucătorii lui Alex Ferguson.

Pentru a cincea oară în acest sezon, United pierde un meci de campionat după ce a jucat în Ligă la mijlocul săptămânii. Mahmureala europeană a fost amplificată de absenţa lui Rooney şi de prezenţa în primul XI a tripletei geriatrice Neville-Scholes-Giggs. Titularizarea lui Fletcher va fi pusă la îndoială de asemenea, ştiut fiind faptul că scoţianul rar face două meciuri bune consecutiv, din cauza stilului său sârguincios şi energic. Cum era de bănuit, United a suferit în faţa unei echipe mai proaspete şi mai tăioase.

Audaces fortuna juvat

Iată o lecție pe care Ancelotti a învățat-o de la Virgilius. Îţi trebuie multă îndrăzneală că să îţi laşi golgheterul pe bancă, dar, până la urmă, îndrăzneala e apanajul marilor antrenori. Ancelotti a uimit pe toată lumea începând cu Joe Cole în locul lui Drogba, lăsându-l astfel pe Anelka vârf împins. A fost o mutare care a funcţionat perfect, nu doar pentru că Joe Cole a marcat, ci mai degrabă pentru că Anelka a strălucit în rol de striker, mişcându-se constant şi trăgând cu el un fundaş, ceea ce a creat mult spaţiu pentru Malouda şi Cole. După o oră, când gazdele au început să preseze, ivorianul a intrat şi a demonstrat aceeaşi eficienţă nemiloasă care i-a adus 25 de goluri în acest campionat.


 by Guardian Chalkboards

Chelsea a fost vast superioară în prima repriză, când „albastrii” au pasat fluid, cu multă răbdare, încercând să desfacă apărarea gazdelor. Şansa a venit în minutul 20, Malouda, care avea să fie desemnat omul meciului, a recuperat o minge flancul stâng, a rezistat atacurilor lui Valencia şi Fletcher, şi a centrat la firul ierbii în careul mic, de unde Joe Cole a deviat sublim cu călcâiul. Man U s-a redresat după pauză, a reuşit să se apere şi să recupereze mai sus, a controlat posesia, însă a fost lovită de Drogba, care a înscris dintr-o poziţie scandaloasă de offside. Macheda, introdus în partea secundă, şi-a păstrat echipa în joc, marcând cu mâna după o minge respinsă de Cech. United ar fi putut egala în prelungiri prin Berbatov, al cărui voleu dintr-o poziţie ideală a fost mai degrabă o pasă pentru Cech.

Arbitraj mediocru dar imparțial

Alegerea lui Mike Dean pentru un meci catalogat hiperbolic de SAF drept o finală de Cupă Mondială a stârnit controverse încă de la început. Martin Olsson tocmai recunoscuse cu câteva zile că penalty-ul pe care îl scosese în East Lancashire derby a fost o simulare deliberată, mizând pe lejeritatea cu care Dean acordă lovituri de pedeapsă (avea cota 3.50 ieri dupa ce dăduse deja 16 penalty-uri în acest sezon). Probabil apăsat şi de această dezvăluire, Mike Dean s-a încăpăţânat să nu fluiere nimic în careu, decât dacă se aud oase trosnind. Asta a însemnat un penalty refuzat de fiecare parte. În contrast, ambele echipe au avut un gol validat incorect, deşi offside-ul la Drogba a fost mult mai strident decât henţul lui Macheda.

O victorie crucială care totuşi nu decide nimic încă, după cum a punctat Ancelotti. Cu cinci etape până la final, titlul e al lui Chelsea de pierdut, dar mi-e greu să cred că nici una dintre echipe nu va mai lăsa puncte. Pe United o aşteaptă un retur pe care şi l-a făcut teribil de greu cu Bayern, şi sincer, nu-i văd pe mancunieni rezistându-le miercuri lui Ribery şi Robben.