Comentarii recente:

Lotul Angliei pentru Africa de Sud – o analiza

Capello va anunţa marţi lotul provizoriu de 30 de jucători pentru Africa de Sud, care va fi cioplit la 23 pe 1 iunie. În ultimul număr din FourFourTwo, italianul spunea că regulă de aur când face lotul e doi-doi-doi, adică câte dubluri pe fiecare post plus cei trei portari, aşa că asta e structura pe care contez şi eu.

Portari

De la retragerea lui Seaman în 2002, Anglia n-a mai avut un portar pe care să se poată bază. Chiar şi aşa, ăsta e singurul departament unde nu sunt semne de întrebare. Capello va apela la Rob Green de la West Ham, Joe Hart de la Birmingham şi David James de la Pompey.

Dacă ar fi să-i judecăm după sezonul pe care l-au avut, Hart ar avea prioritate. La 22 de ani însă, multă lume îl vede încă necopt pentru o competiţie de o asemenea intensitate, not the finished article, cum zic englezii. Capello va începe probabil cu diavolul pe care-l cunoaşte, şi ăla e Jamo.

Fundaşi

În dreapta liniei de apărare, Capello aproape că nu are de ales, Glen Johnson e titular incontestabil. Un fundaş dreapta croit după tradiţia braziliană, excelent în jumătatea adversă, naiv în cea proprie. Or la un Mondial eşti pedepsit mult mai abitir pentru astfel de hibe decât într-un meci cu Stoke. Variantele sunt îngrijorătoare, Wes Brown care vine după o fractură la metatarsiene sau chiar Gary Neville.

În stânga Ashley Cole e apt dar are nevoie să adune minute. Pentru celălalt loc rămas se bat Leighton Baines de la Everton şi Stephen Warnockde la Villa. Baines e probabil favoritul lui Capello, ţinând cont că a început titular cu Egiptul în februarie. Ambii sunt fundași de bandă competenţi atât defensiv cât şi ofensiv. Avantajul lui Baines ar fi că execută excelent cornerele şi loviturile libere.

Mai departe lucrurile se complică rău de tot. La începutul sezonului, perechea Rio Ferdinand -€“ Terry părea una din cele mai solide din fotbalul mondial. De atunci, Rio a jucat în doar 11 meciuri de campionat din cauza problemelor la spate, în timp ce telenovela Terry -€“ Wayne Bridge e bine-cunoscută.

Aventura cu mama copilului lui Bridge l-a costat pe Mr. Chelsea banderola de căpitan şi din acel moment Terry a fost vădit afectat de oprobiul tabloid la care a fost supus. Alan Hansen spunea la MOTD că Terry a început să stea cam mult pe jos, asta pe lângă problemele pe care le are cu adversarii rapizi. Astea fiind spuse, Rio şi Terry rămân cuplul de fundaşi centrali cu care Anglia va ataca Mondialul.

Pentru celelalte două locuri din lotul care va pleca în Africa de Sud, e bătaie mare. Matt Upson de la West Ham pare să fie favoritul lui Capello, dar a dezamăgit la ultimul amical pe Wembley. După talent şi îndemânare, Ledley King ar fi probabil titular, dar îţi permiţi să iei în avion un fundaş central care după fiecare meci are genunchiul cât un grapefruit? Sfidând medicina şi simţul comun, King a jucat două meciuri în patru zile săptămâna asta, excelând în amadoua şi demonstrând că se poate conta pe el. De menţionat şi că a jucat mai multe meciuri ca Rio sezonul ăsta.

Colegul sau din defensiva lui Spurs, Michael Dawson pare să călărească un val de simpatie după ce a fost impecabil tot sezonul. Outsideri sunt Joleon Lescott, care după ce că a făcut un sezon slab, a fost şi mai mult accidentat în ultima vreme, şi Phil Jagielka, care vine după 9 luni de pauză.

Here comes the best part: Guardian-ul anunţă că Jamie Carragher ar fi fost convins de Capello să revină la naţională. Carra îşi anunţase retragerea în 2007, pe motiv că n-a primit destule şanse, dar iată că accidentările din defensivă l-au făcut să-şi schimbe poziţia.

Mijlocaşi

Dacă e o zonă care a aprins spiritele în ultimii ani, aia e mijlocul. Barry părea o certitudine ca închizător dar accidentarea la gleznă cu Spurs îl face indisponibil câteva săptămâni bune. Va lua Capello un jucător despre care ştie că va rata majoritatea antrenamentelor din perioadă de pregătire? Cred că nici Baldini nu ştie răspunsul.

Problema e că postul de mijlocaş defensiv e poate singurul în care Anglia nu suportă accidentări pentru că nu are acoperire. Carrick e înlocuitorul de serviciu, dar a avut un sezon oribil la United. Celelalte opţiuni sunt Hargreaves, care a lipsit de pe teren aproape doi ani, deci mă îndoiesc că l-ar lua Capello, şi Huddlestone, despre care se spune pe WHL că e cel mai bun păsător pe care l-au avut de la Hoddle încoace.

Gerrard a fost mutat în stânga de Capello, şi chiar dacă e la cel mai slab sezon de când joacă la Liverpool, nu cred că va fi lăsat pe bancă. Problema lui Stevie G pare să fie motivaţia, căci talentul e tot acolo. Nu se simte prea bine în stânga liniei mediene, dar e atât de bun încât dă randament oriunde îl pui. Întrebarea e cine-l dublează, Joe Cole sau Ashley Young? Cole a lipsit mai bine de jumătate de sezon dar are 50 de selecţii la naţională şi a fost deja la două Mondiale. Young e rapid şi centrează foarte bine, impresionând sezonul asta la Villa ca aripă stânga. Dacă mă întrebaţi pe mine, cred că Joe Cole va fi în avion.

În dreapta, Lennon a prins câte 20 de minute pe final de meci după accidentarea la gleznă şi, în mod normal, va fi titular. Viteza arzătoare a lui Theo Walcott îl impune că rezervă pe acest post, el demonstrând la Arsenal că dă cel mai bun randament ca impact-sub.

Cel mai stabil punct al rombului e Frank Lampard, care pare să fi atins vârful de formă în momentul potrivit pentru Anglia. Back-up va fi Milner, un mijlocaş de o calitate excepţională, care poate acoperi aproape orice post de la mijloc, deşi Capello a subliniat că ăsta nu e un criteriu pentru el, preferă specialişti pe fiecare poziție.

Atacanți

Întrebarea e dacă Capello va lua patru sau cinci atacanţi. Dacă vor fi patru, şi regula doi-doi-doi asta indică, discuţiile nu-ai au locul pentru că îi ştim deja: Rooney, Heskey, Defoe şi Crouch. Ştiţi povestea: statuia altruismului în fotbal, Heskey scoate la iveală calităţi în colegii săi şi îl complementează pe Rooney în feluri în care nici un alt vârf n-o face. Şi totuşi, a patra opţiune de atacant la Villa să fie omul care să ducă Anglia în semifinale?

Dacă va fi un al cincilea vârf el nu poate fi decât Bent sau Zamora. Bobby Z a impresionat în acest sezon pe Craven Cottage, şi după mine face ce face şi Heskey, doar că mai bine. Darren Bent ştie să între sub pielea apărărilor, dar nu are acele calităţi pe care Capello le caută în vârful care va sta alturi de Rooney.

E rândul vostru. Pe cine luați, pe cine lăsați acasă?

Transferuri Premier League. 2004-2009

So, what do you make of it? Impresiile mele:

City a cheltuit mult si prost. Aproape £300m care nu prea se reflectă în calitatea lotului. £17.5m a costat Roque Santa-Cruz!

Rafa a avut bani. Pur si simplu n-are ochi la jucători!

Wenger is a bloody genius când vine vorba de vândut jucători: Adebayor £25m, Hleb £12m, Henry £16m, Vieira £14m. Toți anonimi după ce au plecat de pe Emirates!

Spurs revine în elita europeană

Man City a refuzat să joace fotbal pe Emirates, cu două săptămâni în urmă, pentru că ştia că dacă smulge un punct ecuaţia e simplă: o bate pe Spurs şi se duce în Liga Campionilor. Un calcul legitim, ţinând cont că „cetățenii” sunt semnificativ mai buni pe teren propriu în vreme ce Spurs nu bătuseră în deplasare nici o echipă din prima jumătate a clasamentului.

Meciul de aseară a opus două versiuni ale demodatului 4-4-2, un sistem aflat la a doua tinereţe în Premier League. Spurs a revenit la formula care a dat rezultate cu Arsenal şi Chelsea -€“ cu Gareth Bale în faţa lui Benoit Assou-Ekotto şi Younes Kaboul fundaş dreaptaă. Wilson Palacios a rămas pe bancă, fiind preferat cuplul de mijlocaşi centrali Modric – Huddlestone. Crouch i-a luat locul lui Roman Pavlyuchenko în atac.

Prima repriză s-a jucat cu nervii destul de întinşi. Am văzut un joc englezesc par excellance, rapid, nu atât tehnic cât bărbătesc, cu multe acţiuni plecând din benzi şi cu multe faze fixe. City a avut posesia şi mai multe şuturi pe poartă dar Spurs a avut o bară prin Crouch şi un gol anulat la Ledley King, care a fost un pic prea energic în săritura la cap. 0-0 la pauză dar jocul avea să se deschidă şi mai mult.

Planul lui ‘Arry s-a cristalizat în repriza secundă când aripile lui Spurs, Lennon şi Bale, au încercat să-şi pună în valoare viteza şi tehnica în faţa unor fundaşi laterali oarecum limitaţi, Bridge şi Zabaleta. Golul lui Crouch a venit târziu, din centrarea lui Kaboul, dar până atunci Spurs avuseseră deja câteva şanse bune de deschide scorul în urmă unor centrări venite din stânga. S-a opus Fulop, care a făcut un meci fantastic, mult peste ce te-ai aștepta de la un portar care n-a mai apărat 90 de minute din ianuarie.

Spurs câştigă meritat play-off-ul pentru Liga Campionilor, fiind echipa mai matură în apărare şi mai penetrantă în atac. Spuneţi ce vreţi despre Harry Redkanpp, n-o fi la fel de iscusit tactic cum e la wheeling and dealing, dar iată că a produs o echipă extraordinară, care aseară nu s-a îndoit nici un moment că e în stare să ia trei puncte. Ledley King şi Michael Dawson au fost infailibili sub privirile lui Capello, care se gândeşte serios să-i ia pe amândoi în Africa de Sud. Dacă ne gândim şi la Defoe, Lennon şi Crouchey, iată că avem cinci lillywhites care s-ar putea să fie în avion.

City n-a terminat niciodată mai sus că acum în Premiership, dar e o realizare măruntă faţă de investiţiile şi aşteptările de la începutul sezonului. Prezenţa în Liga Campionilor era esenţială dacă au de gând să aducă în Eastlands jucători cu adevărat de calitate. Am mai spus-o, City a cheltuit o avere pe jucători decenţi, dar nu chiar world-beaters. Buffon explică cel mai bine de ce acest loc patru însemna atât de mult pentru „cetățeni”:

Nu mă surprinde că mulţi jucători celebri au refuzat Manchester City. Cei mai buni jucători vor să joace pentru cele mai bune echipe din primele trei ligi europene, nu mai mult de 5-6 echipe. E o elită din care cei de la City trebuie să accepte că nu fac parte. Am citit că vara trecută City ar fi fost interesată de mine. Nu ştiu dacă e adevărat, dar e o ofertă pe care nici măcar n-aş fi luat-o în calcul. N-aş fi putut să plec de la unul din cele mai faimoase cluburi din Europa pentru o echipă care nu joacă la cel mai înalt nivel.

Finalul meciului a găsit un stadion pe jumătate gol iar melodia care i-a însoţit pe fani spre ieșire nu putea fi mai potrivită: The Smiths -€“ Heaven Knows I’m Miserable Now.

Fotbalul, doar un joc? Să nu fim naivi!

Observer-ul de luna asta pune o intreabare fascinant de simplă la care vă invit să răspundem împreună: e fotbalul doar un joc?

În sens strict literal, fără îndoială că e doar un joc. Cum zice Alex Leo Șerban in Gazeta de azi: „Ştiu şi eu că sînt două echipe, cu două porţi şi că după pauză schimbă porţile. Dar nu reuşesc să găsesc foarte palpitantă povestea asta, cu mersul la stadion”.

E o nedumerire legitimă pe care o au cei care încearcă sa înțeleagă fotbalul fără să-l simtă. Fotbalul nu porneşte războaie (decât între El Salvador şi Honduras) şi nu vindecă boli incurabile. Fotbalul nu e la fel de important ca încălzirea globală sau antisemitismul. Dar vorba unui comentator din subsolul articolului: dintre toate lucrurile neimportante, fotbalul e cel mai important. Dac-ar fi un Pulitzer pentru aforsime, zău că i l-aş da băiatului ăsta.

Când ieşim din zona semantică, acceptarea fotbalului că fiind doar un joc e o perspectivă nu doar obscenă, ci şi autistă. Fotbalul este astăzi cel mai amplu fenomen cultural al lumii moderne, şi nu ridicaţi din sprâncene! Ultima finală de Campionat Mondial a fost urmărită de un miliard de oameni. Niciodată în istoria lumii n-au fost atâţia oameni care să facă acelaşi lucru într-un anumit moment. După ce ne scoatem ochelarii de cal, înţelegem că e un joc în aceeaşi măsură în care e o cultură, o industrie, şi un microcosm al felului în care funcţionează societatea în general. „Tot ce ştiu despre moralitate şi obligaţii, datorez fotbalului” spunea Camus.

Doar un joc? Mergeţi la Glasgow în ziua derby-ului catolico-protestant şi spuneţi-mi că e doar un joc. Mergeţi să-l sărbătoriţi pe Diego pe Bombonera şi discutăm dup-aia. Întrebaţi un catalan cum l-au executat trupele lui Franco pe preşedintele Josep Sunyol în ’36 şi va apropiaţi de adevăr.

Dacă vă par livreşti exemplele de mai sus atunci vin cu argumente de catedră. Masterul pe care l-am făcut la Londra şi care se ocupa cu sociologia sportului mi-a plăcut de la început pentru că îmi confirma o bănuială pe care înainte îmi era ruşine s-o recunosc în public: că fotbalul contează, că a devenit atât de important în vieţile noastre încât merită atenţie academică.

Teoriile despre rolul fotbalului în societate sunt fascinante. Functionalistii credeau că muncitorii, de obicei bărbaţi, plătesc profesionişti care să joace în locul lor, riscandu-şi sănătatea, pentru că aveau nevoie de ceva care să compenseze monotonia vieţii în uzină. Altă teorie spune că fotbalul serveşte echilibrării tensiunilor într-o societate, o supapă pentru eliberarea relativ paşnică a agresiunii. Postmodernistul Baudrillard judeca fotbalul în relaţie cu pariurile: fascinaţia acestui sport stă în incertitudinea rezultatului, în faptul ca surprizele par mai dergaba predestinate decât imposibile din punct de vedere ştiinţific.

Sincer să fiu, n-aveam nevoie de atâtea şcoli de gândire care să-mi spună că fotbalul e mai mult decât un joc. Am înţeles asta cu vreo 10 ani în urmă, când îngenuncheam alături de toţi prietenii pe care-i aveam la vârsta aia în faţă televizorului scos afară de unul din vecini. Ganea îl executa pe Nigel Martyn şi România era în sferturi. O bucurie atât de acută nu poate fi pricinuită de un simplu joc. N-are cum!

Fotbalul e doar un joc la fel cum dragostea e doar un sentiment sau The Wire doar un serial. Ce mod cinic de a privi lucrurile! Fotbalul, sau mai degrabă acea fotbalitate metafizică de care vorbea Noica, e mai mult decât un joc. Mucho mucho mucho mas, vorba lui Pep Guardiola.