Comentarii recente:

Scholsey o pastreaza pe Man United in lupta pentru titlu

Trebuia să fie meciul care să marcheze apusul unei ere. Cum se întâmplă adesea în derbyurile mult-trâmbiţate, acţiunea din teren nu s-a ridicat la nivelul anticipat de presă. A fost un meci searbăd, cu United vag superioară, creându-şi câteva şanse bune în prima repriză. De cealaltă parte, vecinii gălăgioşi din Eastlands au fost ieri neaşteptat de tăcuţi. O explicaţie ar fi jocul modest al aripilor, care au avut probleme în a distribui mingi de calitate în careu.

90+6, 90+2, 90+3. Man U poate fi bănuită de sadism căci, pentru a treia oară în acest sezon, a aşteptat ultimele secunde pentru a marca împotriva rivalei. De data aceasta a fost rândul lui Paul Scholes să se furişeze în care şi lipească o lovitură de cap de bara din stânga a lui Given. Acelaşi Scholes, care îşi prelungise vineri cu încă un an, contractul pe care îl are încă din 1991 cu United. Aici merită amintit şi că Scholsey, un antidot la mercantilismul fotbalului modern, e unul din puţinii jucători din Premiership care nu au impresar. Milner se înscrie în aceeaşi categorie.

Chiar şi înainte să marcheze, Scholes făcuse unul din cele mai bune meciuri ale sezonului. Protejat de perechea Gibson – Fletcher din faţa sa, roşcovanul a benficiat de mult spaţiu în zona centrală, pulverizând constant pase de o acuitate remarcabilă. Era probabil în fisa postului lui Tevez să se retragă cu Scholes şi refuzul de a face asta i-a costat pe „cetăteni”. Dă-i timp şi spaţiu la balon lui Scholes, şi va desface orice apărare până la urmă.

Înaintea acestui weekend, Chelsea părea cocoţată atât de comfortabil pe primul loc încât unii bookmakeri din Insulă au plătit deja pariurile care o dădeau campioană. Pierzând cu Spurs însă, Chelsea şi-a cheltuit marjă de eroare, cum inspirat a titrat Marca după egalul Barcei la Espanyol. Man Utd se apropie la un punct după această etapă, în timp ce Ancelotti, calm-nervos ca un pilot care tocmai a pierdut un motor, îşi sfautieste elevii: „Must not panic!” Şi nici nu s-ar panica „pensionarii” probabil, dacă n-ar fi acea deplasare pe Anfield pe 2 mai. Cât de mult va pune umărul Liverpool la un al 19-lea titlu al lui Man U, asta rămâne de văzut.

Fanus Neagu – cronicar sportiv

Citind interviul excelent luat de Ioaniţoaia lui Fănuș Neagu acum câteva săptămâni primul gând a fost: „Cât talent răzbate din omul ăsta, chiar şi dintr-o rezervă de spital! Ce cronici trebuie să fi scris la vremea lui!” Am săpat un pic şi am dat de un volum mai vechi care adună cronicile sportive din perioada ‘€™72-‘€™77. L-am citit pe nerăsuflate, descoperind acel stil „fănuşian” de care vorbea Eugen Simion, un condei atât de diferit de toate celelalte încât textele sale se apropie mai mult de poezie decât de cronică sportivă.

Două chestii m-au uimit la scriitura lui Fănuş. Primul, că e aproape neverosimil succesul pe care îl avea în acea vreme ţinând cont de cât de subtil şi inteligent scria. Textele lui mizează pe capacitatea de decodare a cititorului iar aprecierea largă de care se bucura în acei ani vorbeşte mult despre nivelul de cultură al cititorului de presă sportivă de atunci. Ca să vă faceţi o idee despre popularitatea cronicilor lui Fănuş Neagu, iată ce povesteşte Alex Ştefănescu:

Acum douăzeci-treizeci de ani, în subsolurile întunecoase ale Casei Scânteii, tipografii se adunau în fiecare noapte în jurul linotipistului care culegea cronica sportivă a lui Fănuș Neagu şi o citeau pe măsură ce era culeasă. Nici un scriitor român nu se mai bucură de o asemenea popularitate. Nichita Stănescu era iubit, Marin Preda – respectat, Mircea Dinescu – simpatizat, dar numai de către cunoscătorii de literatură. Fănuş Neagu avea mii de cititori şi în rândul celor care ignorau literatura în viaţa lor de fiecare zi.

Al doilea aspect uimitor e actualitatea unora dintre fragmente. Uneori ai zice că fotbalul românesc a stat în loc:

În Bucureşti nu mai avem echipe mari de fotbal, în schimb la federaţia de specialitate s-a ţinut o şedinţă de consiliu care dealtfel n-a mai avut loc.

Fotbalul nostru, orb şi fără muguri, dacă-şi mai atârnă de gât şi gloria de-a trimite arbitrii pe pat de spital a€“ indiferent că aceștia sunt uneori de o rea-credinţă strigătoare la cer a€“ riscă să-şi piardă şi puţinii spectatori pe care-i mai are.

Ca soldat neinstruit şi fără cal de defilare, trebuie să spun că Dinamo şi Steaua au evoluat la nivelul marilor echipe europene. Deci ştim să jucăm şi foarte bine. Şi dacă ştim, vin şi-ntreb: de ce naiba jucăm atât de balaoacheş şi cu mielul sub tricou aproape treisferturi din an?! Nu-i nici o şmecherie s-o faci pe prostul când poţi să fii deştept.

Campionatul diviziei A s-a scrântit la minte. Aceasta e concluzia spectatorilor şi ziariştilor care au asistat, săptămâna trecută, la înfrângerea, pe teren propriu, a echipelor Steaua şi Dinamo Bucureşti. Nu ideea că cele două formaţii au fost bătute măr şi tocate cu meliţa în ograda lor, căptuşită cu puf şi mâţişori de salcie stropiţi cu lapte, a enervat lumea, ci faptul că atât Steaua cât şi Dinamo au făcut cele mai proaste meciuri din istoria lor.

La radio am prins penultima etapă a campionatului nostru şi am rămas bujbe. Atât Politehnica Iaşi, cât şi C.F.R. Cluj, echipe ce mergeau braţ la braţ spre fundul baltii, au reuşit să câştige în deplasare că prin minune. Vorba lui Nea Iancu: „Curat murdar!” Pe colacul de salvare al clujenilor trebuie scris cuvântul: furat şi apoi adăugat: că-n codru.

Multă sănătate maestre!

Fănuş Neagu – Cronici afurisite, 1977, Editura Sport-Turism

Sperantele lui Arsenal la titlu, ingropate pe White Hart Lane

Un derby care îi reabilitează pe lillywhites după mai bine de un deceniu în care n-au găsit victoria în faţa rivalilor. Ieri însă au prins-o pe Arsenal cu coatele goale şi n-au ezitat.

Danny Rose n-a aşteptat nici măcar sfertul academic până să intre în folclorul derby-urilor nord-londoneze, marcând o curiozitate balistică la debutul în Premier League. Arsenal, şubrezită şi mai mult de pierderea prematură a lui Vermalen, a avut din nou probleme în a transforma posesia prelungită în faze de poartă. Imediat după pauză, Defoe, care atenţie pasase o singură dată în prima repriză, taie întreaga apărare a tunarilor cu o pasă filtrantă pentru Bale, care finalizează cu latul din colţul drept al careului mic. Inexplicabilă decizia lui Wenger de a păstra pe bancă un fundaş ca Silvestre, pe care nu se poate baza nici în acele două-trei meciuri ale sezonului când nu mai are la cine să apeleze.

Arsenal avea să se regăsească abia după intrearea lui Robin van Persie, în minutul 68, care a revenit după accidentarea gravă din noiembrie. În secunda în care olandezul – un fuoriclasse vero – a intrat pe teren, Arsenal a fost altă echipă. Pană să intre, Arsenal nu avusese nici măcar un șut pe poartă, după ce a intrat, Van Persie singur a șutat de trei ori pe poartă. Doar forma de zile mari a lui Gomes a stat în calea egalării, tunarii marcând o singură dată prin Bendtner, care a plonjat în faţa porţii pentru a agăţa centrarea lui Theo Walcott. Un impact atât de evident asupra jocului impune întrebarea: unde ar fi fost Arsenal astăzi cu un Van Persie valid tot sezonul?

Wenger a recunoscut după meci că titlul nu mai e la îndemâna echipei sale:

„Am pierdut un meci pe care nu ne permiteam să-l pierdem şi asta arată că nu suntem destul de maturi. Dacă vrei să câştigi titlul, asta e genul de joc pe care n-ai voie să-l pierzi. Până a intrat Van Persie şi ne-a schimbat jocul în treimea finală, am fost ineficienţi pentru că n-am pasat destul de repede. Am luat un gol ieftin în repriza a doua şi totul a devenit foarte dificil pentru noi.”

N-am de gând să lovesc într-un cal mort, vorba englezului, când e destul de evident pentru toată lumea că accidentările au limitat-o mult pe Arsenal în acest sezon. Cu toate astea, accidentările sunt parte a jocului fizic şi intens din Premier League, Wenger o ştie, şi va fi nevoit să dea mai multă profunzime lotului în vară. Cele £45m pe care se spune că le are la dispoziţie, sigur nu strică. La fel cum nu strică nici asigurarea dată de Peter Hill-Wood, chairman-ul lui Arsenal, care a anunţat ieri că are promisiuni ferme de la Barcelona că Fabregas nu va fi ofertat în această vară.

Update: Txiki Begiristain, directorul sportiv al Barcelonei, a infirmat înțelegerea pe care a invocat-o Hill-Wood.

Entertainment uber alles!

Andrei Pleșu despre ce a ajuns divertismentul în România, un fragment care se aplică perfect posturilor de sport:

Televiziunile, cu deosebire cele autohtone, se chinuie până la nevroză să-şi distreze, prin orice mijloace, clienţii. N-ar fi nici prea neobişnuit, nici prea grav, dacă soluţiile n-ar fi căutate mereu la nivelul cel mai de jos. Se cultivă, pe toată linia, spectacolul ieftin, gluma groasă, inventivitatea şuie. Dincolo de prost gust, această mentalitate a ajuns să fabrice proaste maniere, false vedete, vipuri de bodegă, politicieni deşuchiaţi (dar influenţi prin grotesca lor popularitate).

Arsenal Football Club – inceputurile

Stârnit de COYS şi de verva care anticipează derby-ul nord-londonez m-am întors la o carte superbă care se ocupă de istoria lui Arsenal. Dacă veţi avea răbdare să parcurgeţi acest mamut de articol, veţi avea o idee despre începuturile unuia din cele mai fermecătoare cluburi din Anglia.

Royal Arsenal

Mulţi dintre fani recenţi ai lui Arsenal îşi percep clubul favorit ca un bastion al fotbalului pur într-un sport care se predă încetul cu încetul şeicilor şi rigidităţii tactice. Astăzi Arsenal se confundă cu Wenger şi implicit cu viziunea sa cavalerească şi poetică asupra jocului.

Cu atât mai neverosimile vor părea atunci poveştile despre începuturile echipei, care descriu un club infam, cu o reputaţie pentru potlogării. Milwall a început să cânte „no one likes us, we don’t care” în anii ‘€™70, dar Arsenal e echipa care a brevetat acest etos cu aproape un secol înainte.

Primii ani -€“ scoţienii de la fabrica de armament

David Danskin, un scoţian care lucra la fabrica de armament Woolwich din sudul Londrei, şi-a întrebat colegii într-o zi, dacă n-ar avea chef să joace fotbal, după program. S-au strâns 15 flăcăi, fiecare a pus sixpence ca să cumpere o minge şi asta a fost crisalida din care s-a născut fluturele căruia azi îi spunem Arsenal.

Băieţii aveau o minge, dar n-aveau un nume, un echipament sau un teren. Pentru primul meci au traversat Tamisa după o zi de muncă şi au învins cu 6-0 o echipă care se chema Eastern Wonderers. După meci s-au oprit la un pub, Royal Oak, al cărui nume l-au împrumutat devenind Royal Arsenal.

„Roialii” erau o echipă de scoţieni voinici şi mustăcioşi, care purtau la meciuri bocancii cu tălpi de fier cu care veneau din fabrică. Alienaţi de regulile fabricii, care le interziceau să discute în timpul programului, „roialii” ieşeau de la muncă, serveau un prânz lichid şi se puneau pe cotonogit adversari. Era 1887, o vreme în care oasele trosneau iar iarba era înroşită după bătăile din timpul meciului.

Woolwich Arsenal -€“ trecerea la profesionism

Ghidaţi de clarviziunea şi determinarea unuia dintre fondatori, Jack Humble, Royal Arsenal a înţeles ca nu poate supravieţui atâta timp cât nu-şi plăteşte jucătorii, la fel cum fac cluburile din nord. Clubul a trecut la profesionism, devenind Woolwich Arsenal, şi atrăgându-şi eticheta de trădători din partea vecinelor din sud, care încă aderau la crezul corintian al amatorismului.

Exclusă din toate competiţiile Sudului, Woolwich nu mai avea cu cine să joace. Dacă nu era dispreţuită destul în Londra şi Kent, Woolwich s-a alăturat competiţiei nordice, care a primit-o în Second Division.

Pentru nordici, lunga călătorie cu trenul până în Londra era „o vizită anuală în iad” aşa cum a fost descrisă la vremea respectivă în Newcastle Echo. Tunarii jucau pe Manor Ground, o păşune din apropierea canalului de deşeuri a fabricii, care puţea a tot soiul de chimicale toxice. Suporterii erau muncitori din fabrică, care după câteva pint-uri, se apucau să birjărească jucătorii adverşi şi arbitrii, tratament care-i înspăimânta pe oaspeţi.

În 1893, Jack Humble, un adevărat vizionar pentru timpul sau, a intuit sfârşitul fotbalului, ca joc al clasei muncitoare. Banii nu mai ajungeau, aşa că Humble a transformat clubul într-o societate pe acţiuni, o găselniţă fără precedent pentru acea vreme. Încă o decizie care a amplificat dispreţul suporterilor londonezi.

Kentish Independent avea să primească o scrisoare care protesta împotrivă amestecării fotbalului cu afacerile: „Finanțarea unui club de fotbal ar trebui lăsată la îndemână oamenilor muncii şi a celor care se pricep. E clar că dacă le permitem contabililor să ne conducă clubul, facem un pas înapoi.”

A venit însă războiul Boer, din Africa de Sud, în timpul căruia Arsenal a fost lăsată fără majoritatea suporterilor şi jucătorilor. După-amiezile de sâmbătă erau acum rezervate orelor obligatorii de lucru peste program. Audienţele scăzuseră până la 2.000 de specatatori, în timp ce Tottenham devenea primul club neprofesionist care câştiga Cupa în martie 1900.

20.000 de londonezi exataziati i-au aşteptat pe Spurs la întoarcerea în Londra. Directorii lui Arsenal începeau să înţeleagă, ca pe termen lung, această aură de echipă antipatică nu le va permite să ţină pasul cu Spurs şi Chelsea, aristocraţii fotbalului din Londra.

Henry Norris -€“ primul ţar al fotbalului

Aici intră în scenă Sir Henry Norris, care a rămas până azi motivul principal pentru care lillywhites îi urăsc pe tunari. Norris, un self-made-man care a făcut avere din terenuri şi construcţii, a fost primul ţar adevărat pe care l-a avut fotbalul. Din 1910 când a pus mâna pe Arsenal, Norris a declanşat un lung şir de malversaţiuni şi intimidări, toate cu un singur scop: să facă din Arsenal cea mai bună echipă din Insulă.

Dezamăgit că Arsenal are de patru ori mai puţini spectatori la meciurile de acasă decât Spurs şi Chelsea, Norris a încercat să formeze un super-club prin fuziunea tunarilor cu Fulham, al cărui director era deja. Liga l-a împiedicat să facă asta, singură dată când avea să îi stea în cale, lăsându-l pe Norris şi mai îndârjit să facă din Woolwich Arsenal un club mare. La fel că predecesorii săi, el a înţeles că Manor Ground, terenul mereu inundat şi puturos, nu poate strânge niciodată prea mulți spectatori.

La începutului în 1913 Kentish Independent titra cu litere de-o şchioapă: ARSENAL MOVE TO THE OTHER SIDE OF LONDON. Norris a avut nevoie de tot tupeul şi toate relaţiile politice ca să facă posibilă o mutare atât de îndrăzneaţă. Arsenal a abandonat sudul cenuşiu şi s-a mutat în N5, câteva mile mai jos de Tottenham. Evident, mutarea i-a descumpănit pe fanii adevăraţi ai lui Arsenal, cei din preajma fabrici de armament. Presa locală a fost asaltată de scrisori care înfierau decizia „capitalistului fără inima” Henry Norris:

Mr Norris had decided that financial gain was more important that protecting our club. He is making a mistake. You cannot ‘€™franchise’€™ a football club a€“ Woolwich Arsenal must stay near Woolwich. Would Norris advocate moving Liverpool to Manchester? People like him have no place in Association Football.

Până la sfârşitul anului, Arsenal se mutase pe Highbury şi reuşise să jignească pe toată lumea făcând asta. Avea totusi să fie un mizilic faţă de următoarea manevră a lui Norris.

Promovarea prin vot – escrocheria secolului în fotbalul englez

A venit războiul şi, între 1915 şi 1918, fotbalul a luat o pauză în Anglia. După ce investise o avere în echipă şi într-un stadion nou, pe Norris îl aştepta o luptă crâncenă pentru promovare. N-avea însă răbdare să aştepte un sezon întreg. Ce a urmat e cunoscut azi drept cel mai mârşav şi petulant negoţ din istoria fotbalului englez.

Comitetul care conducea liga engleză hotărâse lărgirea primei divizii de la 20 la 21 de echipe. O decizie cu care Arsenal, care terminase pe locul 5 înainte de război, nu avea nimic de-a face. Chelsea şi Spurs, retrogradatele teroretice urmau să fie pasuite, sau dacă nu, Wolves şi Birmingham, locurile 3-4 în ligă secundă, aveau o şansă. Încă o dată, intră în scenă Henry Norris.

Patronul tunarilor, devenit Sir între timp, a discutat separat cu fiecare din membrii comisiei (mai puţin cel de la Spurs evident) şi i-a convins, ajutat şi de nişte pungi de hârtie maro, că Arsenal ar fi o echipă mult mai potrivită pentru prima divizie. Norris a fost isteţ şi a a asigurat-o pe Chelsea că îşi va primi păsuirea atâta timp cât votează împotriva lui Spurs.

Obrăznicia lui Norris a mers până la a trimite o scrisoare comisiei, în care pleda pentru cauza lui Arsenal, argumentând că tunarii îşi merită locul în elită „for their long services to league football”. Promovare pe criterii de vechime, vasăzică, ignorând faptul că Wolves erau mai bătrâni că ei. S-a ajuns la vot unde Arsenal a promovat în daună lui Tottenham cu 18-8.

În anii care au urmat, ura Spurşilor pentru tunari a devenit făţişă. Bob Wall, director general la Arsenal in anii ’20, povestea: „Drumurile şi puburile dintre Highbury şi White Hart Lane era locuri periculoase la vremea aia. Suporterii erau la cuţite, la propriu, adesea înainte şi după meciuri.” Norris a continuat să împartă plicuri în stânga şi în dreapta până când comisia s-a săturat şi l-a interzis pe termen nelimitat din fotbal. S-a întâmplat în 1928, când Spurs se băteau la retrogradare, şi Norris a încercat să le dea un brânci indemndandu-şi băieţii s-o lase mai moale împotriva celorlalte candidate la retrogradare.

Asta ar fi povestea primelor trei decenii ale clubului pornit de doi muncitori dintr-o fabrică de armament, care astăzi are suporteri în toate zările. E ciudat că o echipă de care ţi-e atât de uşor să te îndrăgosteşti astăzi era atât de detestabilă la trecerea dintre secole.

În orice caz, goonerii nu simt nici un fel de ruşine, ba chiar se mândresc cu acest trecut incomod deşi nu rimează cu imaginea middle-class pe care o proiectează astăzi Arsenal. Asta e istoria lor şi n-are rost să încerce să o pudreze! Capitolul următor, cel al magnificei echipe clădite de Herbie Chapman, nici n-ar avea nevoie de aşa ceva, dar despre asta o să vorbim altă dată.

Sursa: Jon Spurling, Rebels for the Cause – The Alternative History of Arsenal Football Club.

Sursa foto: www.arsenalnewstoday.com